Filmul Statele unite ale iubirii, intrat pe 20 ianuarie în cinematografele nostre, funcționează ca o dulce-amăruie madlenă proustiană. Plasat în Polonia anului 1990, în primul an euforic de libertate, contextul va părea suprinzător de familiar spectatorilor care își aduc aminte de România anilor '90: fascinaţia VCR-urilor şi magazinele de închiriat casete video, Coca-Cola ca un lux în sfârşit accesibil, lumea oraşelor industriale cenuşii, dominate, de la distanţă, de imaginea unui turn de fabrică.
Filmul sondează perioada dar şi aspecte mai subtile: poveştile cu rude plecate în străinătate şi ne-văzute de ani întregi, revenirea oamenilor în biserici şi a acceptabilităţii religiei (probabil mai puţin evident în Polonia, unde sentimentul religios era puternic chiar şi în perioada comunistă).
Plasat într-o lume gri (şi ale cărei speranţe se leagă doar de un viitor, nici acela imediat), filmul prezintă poveștile a patru femei, toate în căutarea fericirii și a iubirii. Cele patru actrițe poloneze sunt Julia Kijowska, Marta Nieradkiewicz, Magdalena Cielecka și Dorota Kolak. Agata este o mamă tânără captivă într-un mariaj nefericit. Ea va căuta refugiu într-o altă relaţie, o relaţie imposibilă. Renata este o profesoară mai în vârstă care vede în vecina ei Marzena sora pe care a pierdut-o, sau poate fiica pe care nu a avut-o niciodată, dar cu siguranță un companion uman. Canarii care îi umplu casa nu pot umple golul din inima ei. Marzena a fost cândva, nu demult, o Miss, acum predă dansuri, și se agață de orice posibilă oportunitate pentru a reveni în lumina reflectoarelor. Sora Marzenei este o directoare de şcoală îndrăgostită de tatăl unuia dintre elevi.
Viața lor se leagă de o instituţie-şcoala care poate prin ea însăşi simbolizează încrederea într-un viitor. Protagonistele vor să îşi schimbe viaţa în bine, chiar dacă au o condiţie mai degrabă fără ieşire, şi o fac poate mânate de speranţa din jur. E greu de descris toată speranţa care anima lumea în anul 1990, atunci când comunismul tocmai căzuse, speranţele erau mai mari decât oricând, iar Occidentul era mai atrăgător ca niciodată. Şi cu toată realitatea gri din jur-pe care o vedem atât în film cât ne-o şi amintim din acei ani-vedeam viitorul în roz şi totul mai frumos decât era...
Legat de culori, directorul de imagine Oleg Mutu alege un anumit tip de coloraţie a imaginii, cu predominanţa albastrului și o lumina rece, pentru a crea - pe de o parte o ambianță austeră, pe de alta, senzația unei lumi (încă) lipsite de viață. Numele filmului face o trimitere clară la Statele Unite (şi probabil la entuziasmul puternic al est-europenilor vizavi de cultura occidentală în timpul anilor '90), însă referinţa o găsim mai degrabă în biografia regizorului, al cărui tată pleca la New York în anii 1990.
Obiectivul camerei folosit de Oleg Mutu duce la o compresie a spaţiului, ce dă o anumită prezenţă a acţiunii, care e mare în cadru, pe care spectatorul o va simţi destul de prezentă, tocmai pentru că regizorul însuși - deși vrea să relateze obiectiv - e implicat emoțional în poveste. Iată ce relata regizorul într-un interviu „Aveam 9 ani când a picat comunismul și tatăl meu a plecat la New York să lucreze vreo doi ani. Eu am rămas acasă înconjurat de femei, cu mama, sora mea mai mare și prietenele lor. Deci, practic, am trăit primii ani de schimbare printre femei și am văzut lucrurile prin ochii lor”.
