Filmul Cardinalul, de Nicolae Mărgineanu, este o incursiune într-un subiect destul de străin publicului românesc în general, dar care merită evocat, anume prigoana din timpul primilor ani ai comunismului împotriva prelaților greco și romano-catolici, în prim-plan fiind destinul episcopului Iuliu Hossu.
Filmul Cardinalul reușește sarcina unui documentar: să povestească despre viața și suferințele unui preot care s-a distins prin verticalitate morală, apărându-și de fiecare dată țara, credința și valorile: orator în fața mulțimilor de la Alba-Iulia în ziua Marii Uniri, apoi în fața politicienilor români, și în cele din urmă aruncat în temnițele comuniste, deși cu totul nevinovat - se știe că acest gest a fost dictat de la Moscova pentru a rupe orice legătură a României cu scaunul Pontif, care nu făcea jocul puterii sovietice.
În flashback-uri, episcopul, de data aceasta în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Ardealul ocupat de horthyiști, ține piept cu vitejie derbedeilor iredentiști: curajul îi marchează toată existența. Însă acest episcop, vorbitor de latină și de italiană, după ani de închisoare comunistă în care nu și-a renegat credința în care s-a născut, se mai simte în ultimii ani de viață un român? La această întrebare va răspunde finalul filmului.
Dacă un copil ar întreba „Ce înseamnă cardinal? Cum trebuie el să fie?”, filmul aduce exemplu după exemplu, cel mai important fiind cel de la finalul filmului (Hossu a fost numit cardinal abia către sfârșitul vieții, și atunci în secret, pentru a nu înteți persecuțiile comuniste).
Alternanța scenelor din închisoare (în alb-negru) cu cele din libertate (color) subliniază universul carceral. Din păcate, pentru un prelat care a fost episcop dar și politician, filmul povestește prea puține din perioada de libertate, ci surprinde doar detenția, moment de recluziune al episcopului vârstnic care le-a văzut pe toate și pe care nimic nu îl poate speria. Singurele momente din cariera de episcop sunt doar trei - momentul Alba-Iulia, când - la 1 decembrie 1918 citeşte Declaraţia Unirii pe Câmpia Blajului, apoi cel în care își dovedește românismul, în pofida pericolului hortyst din Transilvania (când îi înfruntă în biroul lui pe derbedeii hortyști) iar cel de-al treilea când îi cere lui Iuliu Maniu să apere drepturile romano-catolicilor.
Binevenit ca lecție de istorie, filmul îi distribuie pe actorii veterani Remus Mărgineanu (episcop Valeriu Frențiu), Mircea Andreescu (episcop Alexandru Rusu), Radu Botar (episcopul Iuliu Hossu). Maria Ploae apare în rolul unei femei de la țară, în care altădată excela Draga Olteanu.
Nicolae Mărgineanu (81 ani) a reprezentat în filmele sale din ultimele decenii suferințele victimelor comunismului. Adolescenţa însăși a lui Nicolae Mărgineanu a fost profund marcată de persecuţiile terorii stalinist-dejiste (lucru remarcat ulterior şi în unele dintre filmele lui de după Revoluţie). În timp ce tatăl lor peregrina prin Gulagul românesc (vreme de şaisprezece ani!), cei doi fraţi, Nicolae şi Daniela Mărgineanu, au fost exmatriculaţi din liceu sub pretexte politice. În continuare, Nicolae a fost dat afară în condiţii similare şi de la Facultatea de Chimie, fiind nevoit să-şi câştige existenţa ca şofer de camion pe un şantier din Hunedoara. În cele din urmă, a urmat şcoala tehnică de metrologie din Bucureşti - timp în care, sosind „reabilitarea” de la jumătatea deceniului şapte, i s-a permis reînmatricularea la chimie, în Cluj - dar, în locul ei, a preferat să dea admitere la I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale”, unde a fost admis cel dintâi la secţia de imagine film, absolvind în 1969.
