Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, filmul lui Emanuel Pârvu, face o radiografie a lumii satului, a avatarurilor celor care trec prin sistemul de asistență maternală în România și prezintă parcursul moral al unui tată care vrea să-și păstreze fiica adoptată. Cinemagia a stat de vorbă cu regizorul Emanuel Pârvu despre film. Iată, mai jos, interviul.
În Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, spre deosebire de scurtmetrajul Meda, ați părut interesat – în egală măsură - de a face, pe de o parte, o frescă a lumii satului, a universului rural, pe de alta de a prezenta drama unuitată care încearcă să îşi păstreze fiica adoptivă. De care dintre cele două subiecte sunteți mai legat emoțional și de ce?
Emanuel Pârvu: Nu am ținut neapărat să fac o frescă a lumii rurale. Ci maidegrabă m-a interesat un context în care să plasez iubirea acestui om pentrucopilul pe care îl are îngrijă. Cu cât mai dificil contextual pentru el, cu atât mai mult devine lupta pe care o duce mult mai dură. De aici, implicit, sacrificial mai mare, iubirea mai puternică. Până unde e un om dispus să meargă pentru un copil care nu este copilul lui biologic și îi poate fi luat în orice clipă? Până unde poate merge această iubire?
Filmul are unpersonaj principal, însă – chiar în lumea în care acesta evoluează - nu este personajul central, sau singurul personaj important. Filmul încearcă să facă tuturor dreptate şi să prezinte un portret obiectiv al fiecăruia (săteni, profesor, poliţist, primar, silvicultori). Ce vă leagă/ce v-a legat de această lume căreia îi faceți dreptate prezentând-o obiectiv, și cum se face că o cunoașteți atât de bine?
Emanuel Pârvu: Mă leagă multe amintiri din viața satului unde am copilărit, unde mi-am petrecut vacanțele. Cred că orice comunitate rurală izolată are regulile ei. Și dacă sunt toți la fel, mi se pare foarte frumos să existe un om neadaptat, un om nepotrivit acolo. Ca un fel de poet urban, neînțeles.
Cum comentaţi eticheta care se pune filmului dvs. - film neorealist?
Emanuel Pârvu: Măgulitoare. Deși personal îl cred patinând între realism psihologic și neo-realism. Cred că valențele estetice îl recomandă ca neo-realism dar valențele scenaristice și unitate amonocordă îl recomandă ca realism psihologic.
Plasată într-un alt context social şi geografic, povestea ar fi relaţia dificilă dintre un tată şi fiica adolescent rebelă, dar ambii fără grija zilei de mâine. V-a tentat această abordare?
Emanuel Pârvu: Nu prea. Între ei nu este o relație dificilă personală. Este doar ne-exprimată iubirea lor. Este o lume a tăcerii, viața lor de la sat. Este o lume abrutizată de agresivitate și violență ne-exprimată. Dar într-un alt context social și geografic, nu îmi dau seama încă dacă lucrurile care vin de la stat, de la „autoritate", ar putea provoca astfel de lucruri. Nu știu cum funcționează sistemele de stat din alte țări în ceea ce privește luarea copiilor din orfelinate în asistență, dar cred că, într-un fel, și mi-e rușine să o spun, țara noastră nu se califică plauzibil pentru mileniul 3.
Ce aşteptări aţi avut de la actriţa din rolul Meda? Ce a recomandat-o în rol pe Ana Radu?
Emanuel Pârvu: Evident, asteptări foarte mari. Avea un rol dificil, mai ales că este cu vorbe puține. De recomandat, nu știu ce a recomandat-o, dar este acel ceva pe care l-am căutat la sute de copii pe care i-am văzut în perioada de probe și pe care nu l-am găsit decât la ea. Nu știu cum se cheamă. Probabil potrivire cu ce am avut eu în cap când am scris.
