Anul acesta, pe când Radu Jude câștiga Ursul de Aur la Berlin pentru lungmetrajul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, în secțiunea dedicată filmului de scurtmetraj câștiga tot Ursul de Aur o altă româncă, anume Olga Lucovnicova (foto), cu filmul Nanu Tudor/My Uncle Tudor. Atunci, juriul Berlinalei își motiva decizia astfel: „ În Nanu Tudor, Olga Lucovnicova ne conduce prin complexitățile gestului de a scoate la iveală o traumă din copilărie. Atunci când detalii foarte personale ne fac cunoștință cu o lume, aparent idilică, de nostalgie și de inocență, conversația ei cu Unchiul Tudor de fapt scoate la iveală spaimele copilăriei și negarea insistentă din partea unchiului. Camera Olgăi Lucovnicova îi urmărește, cu precizie, pe membrii familiei sale. Curajul ei personal combinat cu măiestria cinematografica împreună construiesc un film atât puternic dar și cu profunzime emoțională”.
Pe 22 iunie, filmul Nanu Tudor/My Uncle Tudor lua mai multe premii la cel mai important festival de film documentar și scurtmetraj din lumea arabă, desfășurat la porțile Canalului Suez. Alice Kanterian, corespondentul Cinemagia la Festivalul Internațional de Film din Ismailia, a reușit să o intervieveze pe cineasta cu origini românești Olga Lucovnicova. Iată, mai jos, interviul realizat.
Dragă Olga, „Yes we did it again!”, am putea spune, după Berlinale și Ursul de Aur pentru cel mai bun short, pentru că - în urmă cu câteva ore - ai câștigat marele premiu la cel mai bine cotat festival de film documentar și shorts din lumea arabă. Festivalul Internațional de Film din Ismailia, sub patronajul Ministerului de Cultara și CNC din Egipt, a avut loc în perioada 16-22.06 la Ismailia, la porțile Canalului Suez.
Care au fost primele tale reacții când ai aflat că ai câștigat?
Olga Lucovnicova:Am primit această noutate într-un moment foarte sensibil. Eram la Ex-Oriente, un atelier de dezvoltare a următorului meu proiect de film și pentru un exercițiu, scriam o scrisoare către bunica mea paternă, care a decedat cu doi ani înaintea nașterii mele. Scriind această scrisoare m-am emoționat foarte mult, până la lacrimi și tot atunci mi-a venit emailul cu știrea. Aveam impresia că sunt chiar mâinile ei invizibile care îmi spun, nu plânge, viața e frumoasă.
Săptămâna aceasta am aflat că am câștigat și la Festivalul Internațional de Film de Scurtmetraj din Norvegia, a 44-a ediție, apoi la ZagrebDox, competiția regională și acum premiul pentru cel mai bun documentar de scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film din Ismailia. Deci a fost o săptămână plină de surprize foarte plăcute.
Cum a ajuns filmul tău la Ismailia?
Olga Lucovnicova: Filmul a ajuns la Ismailia datorită reușitei de la Berlinale. Odată ce am luat Ursul de Aur, foarte multe festivaluri s-au adresat cerându-mi filmul. Totodată, acest film este foarte greu și sensibil, de aceea nu m-am așteptat ca festivalurile din țări profund religioase să aibă curajul să-l prezinte publicului larg și sunt foarte recunoscătoare că reprezentanții festivalului au înțeles mesajul filmului și m-au ajutat să-l comunic societății.
N-ai reușit să vii la festival, pentru ce motive? Aveai de gând? Festivalul urma să aibă loc deja în luna mai, dar a fost amânat doarece Egiptul a intrat în lockdown.
La festival n-am reușit să ajung din cauza pandemiei. Am avut Covid la sfârșitul lunii aprilie și imunitatea era prea slabă în luna mai pentru călătorii îndepărtate. Totuși Egiptul este în lista destinațiilor mele de viitor, tare vreau să vizitez această țară. Poate cu următorul film, cine știe.
Citez comentariul juriului: ...for it's ability to portray the pain and cruelty of aggression. She was able to tell perfectly and very bravely and interesting... Premiul ți-a fost acordat pentru abilitatea ta de a aborda un subiect atât de sensibil, și atât de personal cu multă inteligență: trauma proprie din copilărie, cauzată de un membru de familie. Cât de greu ți-a fost să-ți expui o istorie atât de personală unui public necunoscut? Cât de greu a fost acest „balet” între realizator și așa-zisul actor principal? Între procesul creativ și cel emoțional?
Olga Lucovnicova: Este primul meu film personal. De obicei obișnuiesc să fac filme despre alți oameni. Însă, indiferent de subiect, îmi place să abordez frământările profunde psihologice ale protagonistului și la un moment dat am simțit că este incorect față de eroii filmelor mele să le cer ceea ce nu pot face eu însămi. Deci, am simțit că trebuie să fac acest pas din mai multe considerente, unul dintre care era depășirea unei bariere psihologice pentru dezvoltarea profesională. Trebuia să simt pe propria-mi piele ce înseamnă să stai în fața camerei - psihologic vorbind - nud. Cred că a fost un exercițiu pe care trebuia să-l fac mai demult. A fost foarte interesant să lucrezi cu o istorie la care am acces nelimitat și al cărui cenzor sunt eu însămi. De aceea, indiferent de greutatea subiectului, am savurat întregul proces de producție a filmului.
Știam din timp că vor fi două probleme majore în realizarea filmului, prima problemă era să transform o istorie atât de personală în una universală, iar a doua - să găsesc și creez distanța dintre mine - protagonist și regizor. Mi-a reușit doar datorită unei perioade lungi de preproducție a filmului, care a durat 7 luni, pe când filmările au durat doar 10 zile. Timp de aceste 7 luni am realizat o cercetare academică despre traumele copilăriei și abordarea lor în film, dar am și elaborat scenariul propriu-zis. Știam exact ce imagini vor fi în film, în ce consecutivitate, ce simboluri și metafore cinematografice voi folosi pentru relatarea sentimentelor proprii. Totodată, studiind mai mult de un deceniu cinematografia, am format deja o deprindere - atunci când am camera în mâini mă transform într-un observator al realității.
Realizarea acestui film face parte dintr-un proces terapeutic? Care este țelul tău, bănuiesc că dorești să îi încurajezi și pe alții?
Olga Lucovnicova: Eu cred că filmul este mai mult decât o terapie. Acest film mi-a schimbat mult viața. Cred că aș putea scrie o carte întreagă despre viața mea de după aceste „20 de minute de ecran”. Într-adevăr, cred că este o încurajare pentru toți să vorbim despre lucruri care ne frământă, pentru că tăcerea împuternicește fricile. Tatăl meu zice că menirea artei este să facă lumea din jur mai bună, cred că asta și este imboldul meu pentru a face artă, nu doar cu acest film, ci cu toate lucrările mele.
Ce rol joacă tatăl tău? I-ai mulțumit în creditele finale ale filmului.
Olga Lucovnicova: În primul rând, tata mi-a asigurat o copilărie fericită și m-a susținut în toate începuturile. Desigur că și mama a avut un rol important în acest proces, însă tata a fost primul care a observat abilitățile mele de a vedea imaginea prin obiectivul camerei și a avut înțelepciunea să nu mă laude de la bun început. Mulți ani de zile el a fost cel mai important critic al artei mele, care se uita sceptic la toate manifestările ei. Abia după Berlinale el a îndrăznit să-mi spună că sunt talentată, pentru că deja am 30 de ani și sunt destul de mare ca să înțeleg că talentul reprezintă doar 2% din succes, restul este muncă persuasivă. De aceea el este în creditele de final al fiecărui film.
Filmul tău a fost prezentat ca un film unguresc la ceremonia de dercernare a premiilor pe 22 iunie, este de fapt o coproducție și cu Belgia, unde ești stabilită, dar din care lipsește totalmente România, ai încercat să primește fonduri și de aici pentru finanțare?
Olga Lucovnicova: Am observat și eu mai multe articole aberante unde este scris că filmul meu este unguresc. De fapt, filmul este lucrarea mea de licență în cadrul programei DocNomads, un masterat Erasmus Mundus în regia filmului documentar, realizat de un consorțiu format din trei universități europene proeminente din trei țări: Portugalia, Ungaria și Belgia. Orice film realizat în cadrul acestui masterat este considerat drept o coproducție trilaterală dintre aceste țări. Finanțarea majoritară am primit-o din partea Belgiei, unde am lucrat asupra filmului. N-am avut posibilitate legală să cer finanțare din Romania sau Republica Moldova pentru că a fost un film studențesc. Însă am astfel de planuri pe viitor.
Ce planuri ai pe viitor?
Olga Lucovnicova: La moment lucrez asupra scenariului pentru primul meu film de lungmetraj, deja am stabilit o colaborare cu o companie de producție din Belgia și o înțelegere de colaborare cu Moldova. Sunt la etapa incipientă de dezvoltare a acestui proiect de film, însă pot spune că voi dezvolta tema traumei într-un context mai global și universal. Vreau să explorez traumele istorice colective și individuale transmise prin generații, începând cu cel de-Al Doilea Război Mondial.
Constat că ai produs și realizat singură întregul film, că să fii monteur este logic, dar cum ai reușit să fii și operatorul în acelaș timp. Camera de filmat este un intrus care filmează de la o anumită distanță, adesea după o perdea sau care preferă să se concentreze pe decorul din camera în loc de a filma personajele vorbind, dar care rămâne un observator discret. Ne poți relata tehnica ta?
Olga Lucovnicova: Cred că aceasta este întrebarea mea preferată. Eu am studiat 6 ani regia imaginii în Republica Moldova și am avut niște profesori formidabili, care m-au învățat să vorbesc poetic prin imaginea cinematografică. Am fost inspirată de școala filmului poetic moldovenesc, unde imaginea nu este descriptivă, ci simbolică. Cheia vizuală era prestabilită în procesul de pre-producție a filmului și planificam să am echipa de filmare din Belgia. Din cauza epidemiei am fost nevoită să lucrez singură asupra filmului, pentru că echipa de filmare a fost blocată în Belgia. Cred că a fost o circumstanță fericită, care mi-a dat multă libertate. Următorul meu proiect vreau să-l încep în același stil, care probabil mă definește.
Care este subiectul filmului Nanu Tudor/My Uncle Tudor în cuvintele tale?
Nanu Tudor/My Uncle Tudor: Acest film este o călătorie poetică în trecut pentru un viitor liber.
