La anul se vor împlini şase decenii de la apariţia celebrului roman al lui Frank Herbert, considerat de mulţi cel mai bun şi influent SF din toate timpurile. Alimentat de interesele lui Herbert în ce priveşte ecologia, împărţirea puterii mondiale după Revolta Arabă din timpul Primului Război Mondial, dar şi de cultivarea ciupercilor halucinogene, romanul are parte acum de o ecranizare pe măsură în regia canadianului Denis Villeneuve (Sicario, Arrival, Blade Runner 2049), cu un Timothée Chalamet foarte convingător în rolul lui Paul Atreides, cel care reuşeşte să coalizeze populaţia băştinaşă de pe planeta Arrakis împotriva invadatorilor Harkonnen.
Dune: Partea II este genul de film care nu are nevoie de cronici. Cei interesaţi să-l vadă nu au nevoie de vreun text care să-i convingă să aştepte premiera din 1 martie cu încă şi mai mare nerăbdare. Şi puţine sunt cronicile mai puţin ofertante pentru cronicar decât cele care înşiră superlative. Este, totuşi, o ocazie să atragem atenţia asupra unor merite poate mai puţin evidente ale acestui film lansat la patru decenii de la varianta simplistă a lui David Lynch cu Kyle MacLachlan în rolul lui Paul Atreides.
La apariţia romanului său, Frank Herbert a fost uimit de popularitatea personajului principal printre cititori. Gândit ca un erou ambivalent, fascinaţia exercitată de Paul Atreides printre fanii cărţii şi îmbrăţişarea lui ca un protagonist eminamente pozitiv l-au dezamăgit pe autor, care a ţinut să corecteze drastic această receptare în continuările romanului. Denis Villeneuve a fost foarte atent la acest aspect problematic în timp ce a scris scenariul împreună cu Jon Spaihts (Prometheus, Doctor Strange), iar rezultatul arată foarte clar ce se întâmplă când o scânteie aduce speranţă, dar ameninţă să scape de sub control şi să arunce întregul univers în haos.
Filmul este literalmente monumental, iar Denis Villeneuve un maestru al controlului resurselor aparent inepuizabile ale producţiei. Deşertul iordanian Wadi Rum pare să se încline în faţa regizorului care îl transformă într-un Arrakis neiertător, locul unde lăcomia şi obsesia pentru libertate capătă proporţii gigantice. Şi, deşi ia ochii cu efectele speciale şi scenele de luptă, Dune 2 este mai degrabă un film despre putere, credinţă şi leadership. De fapt, dacă ignori faptul că uneori ecranul se umple cu viermi monstruoşi, Dune 2 este de fapt o poveste a originilor unei religii.
Este fascinantă puterea unui mesia. Poate aduce speranţă, poate insufla curaj, dar poate şi trimite mii şi mii de oameni la moarte în numele unui ideal atât de uşor de contestat de către cineva de o altă religie. Poate că Dune 2 este "doar" un film SF, dar văzându-l îţi imaginezi mai uşor ferocitatea cruciadelor, dar şi ura perenă ce încă otrăveşte ţări întregi din Orientul Mijlociu. Desigur, ofensiva fremenilor din film este legitimă, doar ei trebuie să lupte împotriva monstruoşilor Harkonnen. Aici excelează Austin Butler în rolul lui Feyd-Rautha, moştenitorul baronului Harkonnen (Stellan Skarsgård), un psihopat canibal care preia ofensiva asupra Arrakis-ului şi nu se dă în lături de la nimic pentru a îngenunchia revolta... Când inamicul se poartă aşa, cum să nu îl combaţi? Dar dacă inamicul arată şi se poartă ca tine, unica diferenţă fiind religia lui?
La sfârşit, o singură observaţie: continuarea lui "Dune", "Mântuitorul Dunei" (1969), începe la 12 ani de la evenimentele din romanul original, când deja au murit 61 de miliarde de oameni în războiul galactic pus în mişcare de Paul. Este o cifră care pune în perspectivă ceea ce se întâmplă în Dune: Partea II...
