Aceste trei capodopere ale cinemaului nu pretind, în totalul lor de cinci ore, să ne explice ce e aia moarte. Dar ne oferă suficiente ipostaze ale doliului încât să ne regăsim cele mai ascunse gânduri și trăiri în fața fricii noastre primordiale. Și... cine știe? Să ne și ajute.
Manchester by the Sea (regia Kenneth Lonergan, 2016)
Câștigătorii Oscarurilor din 2017 (Kenneth Lonergan pentru scenariul de fier și Casey Affleck pentru un rol sfâșietor de realist) ne oferă în Manchester by the Sea o călătorie atât de intimă în viețile unor oameni, încât nu poate fi văzută altfel decât sobru. Ca să ne putem lăsă purtați în poveste.
Lee Chandler, personajul lui Affleck, e și-așa destul de căzut, nu se consideră demn a fi părintele delegat al nepotului său, un adolescent lăsat nimănui. Momentan, Lee nici măcar nu poate să îl îngroape pe fratele lui, că pământul lui natal din Manchester-by-the-Sea, Massachusetts, e înghețat și nu se lasă săpat. Manifestarea întârziată, înghețată a doliului are deci loc atât la propriu, cât și la figurat. Ca să înțelegem mai bine cum se simte. Cum Lee e absorbit într-o asemenea confuzie încât trecutul și prezentul devin din ce în ce mai inseparabile. Ajungem să nu mai deosebim flashback-urile de prezent, ca și lumea viilor de cea a adormiților. Fratele lui Lee încă stă la frigider, ceea ce pentru Patrick (Lucas Hedges), adolescentul care trebuie să ardă cât mai repede acest doliu neutralizant, nu e un lucru ușor. Neputința și vinovăția părintelui său adoptiv sunt, poate, răspunsul la un alt tragic eveniment din trecutul lui. Astfel că acest om pe care îl cunoaștem drept cinicul și răutăciosul Lee ni se dezvăluie drept un om rănit. Nu numai că putem rezona cu el, dar ne provoacă o milă de-a dreptul satisfăcătoare. Cine plânge primul plânge mai bine.
Birth (regia Jonathan Glazer, 2004)
„Presupun că ne vedem într-o altă viață” își încheie scrisoarea Sean, fostul soț al Annei.
Doar că Sean (Cameron Bright) este un băiețel care pretinde că ar fi soțul ei mort. În fine, nu chiar mort, ci renăscut în conștiința acestui școlar prepuber cu amintiri ce nu par tipice vârstei și experienței sale. Mai ales prin cum încearcă să o oprească pe văduva Anna (Nicole Kidman) din a se recăsători. Din a se lega de Joseph (Danny Huston), față de care îl apucă geloziile de soț spectral și prepuber. Dar nici Joseph nu-i chiar un soț exemplar în fața acestei zestre supranaturale.
E o capodoperă în sine doar simpla secvență în care Anna ajunge să se convingă că soțul ei mort chiar o revizitează sub forma unui băiețel care o vrea înapoi și îl contestă pe individul lângă care stă în timpul unui spectacol de teatru, prinsă între scaune, captivă între spectatori, în timp ce încasează adevărul dureros și i se taie răsuflarea. Totul se întâmplă într-un lung prim-plan claustrofobic, în care Nicole Kidman joacă din gesturi și din priviri un adevărat tur de forță. Parcă realizăm, odată cu ea, cât de legați suntem între noi. Cât de mult ne legăm cu noduri sufocante. Ca să putem respira.
Cries & Whispers / Viskningar och rop (regia Ingmar Bergman, 1972)
Moartea se simte ca la ea acasă în acest imens conac, în lungul încăperilor vechi și somptuoase. Inevitabil, moartea altcuiva ne scoate la suprafață propriile supape de ducă. Iar dacă, extrapolând, un coșmar e simularea propriei morți, atunci filmul lui Ingmar Bergman e echivalentul unui coșmar pe care îl vedem în timpul zilei.
Strigăte și șoapte e povestea unor fantome rămase încă în corpurile lor fizice și ne transmite fiori fără să fie un film horror. Însă simțim pe propria piele durerea familiei. Interminabilele ceasuri din fiecare încăpere ticăie în aerul stătut al unor existențe austere. Totul e de o violență discretă. Ura dintre surori iese la iveală abia prin răgetele și prin țipetele muribundei Agnes (Harriet Andersson), singura din acel conac care mai poate iubi. Agnes crede și pătimește.
„E un țesut monumental de minciuni”, concluzionează Karin (Ingrid Thulin), sora ei, care nu vrea și nici nu mai poate să fie atinsă. Doar când se mutilează cu un ciob ca și cum ar avea un orgasm. Maria (Liv Ullmann), în schimb, comunică prin atingeri, deci mai are viață în ea. Ba chiar și o pasiune bolnăvicioasă pentru doctorul familiei, David (Erland Josephson). Altfel, epavele burgheze care le-au luat de neveste le țin în comoditatea aceleiași tristeți. Măcar Maria e o escapistă.
Tot filmul e ca un studiu al culorii roșu. Prin folosirea unui paletar nesfârșit de roșu aprins, sângeriu și pur, un roșu ce a căpătat un statut de cult vizual în istoria cinemaului, chipurile surorilor se cufundă mereu în această culoare primară și vitală, la toate vârstele și la toate intensitățile, în tablouri monocrome.
Prin acest limbaj sângeriu, Bergman aproape creează o sinestezie a pasiunii și durerii în fața morții. Directorul de imagine Sven Nykvist a primit un Oscar pentru cea mai bună imagine iar filmul a fost nominalizat la alte cinci categorii. În anii `70, deci, puteai vedea mult mai des la Oscaruri un astfel de film apolitic, selectat fiindcă explorează teme fundamentale cu o asemenea virtuozitate artistică și fiindcă, în același timp, e o experiență cinematografică terapeutică.
