Înspăimântător era subiectul - şi nu neapărat din motive de vrăjitori şi grozăvii, ci mai ales de cauza celei mai cumplite grozăvii care ne-a cauzat, în ultimii ani: serialul "Twilight Saga". După ce primul film se conturase promiţător, următoarele s-au afundat în nişte atât de abisale hăuri, încât li se potrivea eticheta, vorba unui interlocutor, de "insultă la adresa inteligenţei spectatorului" - acelaşi amic atrăgându-mi atenţia, vis-à-vis de subiect, să am grijă că-mi ridic adolescenţii în cap; grijă n-am: nu toţi adolescenţii sunt trepanaţi, slavă Domnului, mai sunt prea destui întregi la minte - sau, cum spunea recent Dinu Giurescu, "nu e adevărat că şcoala românească scoate tâmpiţi". Din fericire, nu e nevoie să fii tâmpit (scos fie de şcoala românească, fie de aia americană), ca să-ţi placă "Beautiful Creatures" - zis la noi "A 16-a lună" - ecranizare a primului roman din seria "The Caster Chronicles" (2009) de Kami Garcia şi Margaret Stolh.
Ce sunt Casterii? Vrăjitori, monşer - nici mai mult nici mai puţin. Bunii şi cinstiţii vrăjitori - sau răii şi necinstiţii, dacă aleg latura întunecată ("you don't know the power of the dark side...!!!" - does it ring a bell?), când împlinesc vârsta carnetului de conducere auto sub lună plină - de unde şi "a şaisprezecea lună"... Atâta doar că numai băieţii pot alege - pentru fete, alege natura lor lăuntrică... Şi cum i-aia? Bună, sau rea? Aici e-aici, fiindcă Lena Duchannes (Alice Englert) e fată de treabă, da' o apasă un blestem de familie (de pe vremea Războiului de Secesiune), care tare-ar mai mâna-o spre cele necuvenite. Deci... conflict!
Iar Lena se înamorează de colegul ei de clasă Ethan Wake (Alden Ehrenreich), deşi unchiul Macon (Jeremy Irons) mereu o dăscăleşte cu interdicţii proppiene: "Dragostea dintre un Caster şi un Muritor nu poate duce la nimic bun!" Deci... alt conflict! Iar mama Lenei, Sarafine (Emma Thompson) s-a dat cu dark side-ul - adică, încă un conflict! Şi, evident, în orăşelul lor sudist, Gatlin din South Carolina, bigotismul antivrăjitoresc face prăpăd - al patrulea conflict... Plus alte conflicte mai mărunţele, pe tot soiul de subplot-uri.
În roman era loc destul pentru ca această încrengătură de intrigi (la fel de complicate şi încâlcite ca lujerii de viţă ramificaţi cu acceleratorul pe care-i tot produce Lena ba ca să taie drumul cuiva, ba ca să protejeze pe altcineva, sau ca să strivească prin legare fedeleş pe te miri cine) să se dezvolte în voie, că pagina tipărită permite... Scenariul lui Richard LaGravenese, însă, se ambiţionează să preia atât de mult din povestea scrisă, încât devine complicat şi, în ultimă instanţă, cam trenant - deşi firul epic conţinea un potenţial de creştere veritabil, regăsit doar parţial în film, graţie aceluiaşi LaGravenese, care s-a înhămat şi la regie.
Culmea, deşi a scris cincisprezece scenarii până acum - printre care "The Fisher King" (1991 - Terry Gilliam) şi "Water for Elephants" (2011 - Francis Lawrence) - şi a regisat doar trei lung-metraje, un scurt-metraj şi un documentar, se descurcă mult mai bine pe partea cu regia (poate şi pentru că scurtul era segmentul "Pigalle" din «Paris, de t'aime» - 2006). Insuficienta dezvoltare dramaturgică a momentelor importante din scenariu e compensată de potenţarea lor regizorală. Liniaritatea paradigmatică se atenuează prin dinamismul decupajului. Stufoşenia mai păleşte întrucâtva graţie expresivităţii imaginii. Tot aici, însă, Richard LaGravenese gafează nepermis prin supralicitare în raport cu mijloacele materiale. Se ambiţionează să propună tot felul de tablouri spectaculare - în primul rând, furtunile cu fulgere şi trăsnete pe sub învolburări tumultuoase de nori, apoi metamorfozele personajelor atinse de vrajă sau, mai ales, confruntarea din mid-point, când masa de familie a vrăjitorilor se transformă-n ringhişpil (ca să fie un autentic ringelspiel, ar fi avut nevoie de nişte efecte speciale mult mai scumpe).
Vizibil mai aplicat îi reuşesc efectele semi-speciale, ca jongleriile cu contrastul şi tonurile de culoare, în secvenţele de flash-back sau sarcină emoţional-vrăjitorească mai încărcată, şi în special latura strict realistă, marcată de tuşe satirice şi accente de umor - inclusiv printre Casteri: discursul lui Tanti Del (Margo Martingale), în deschiderea fatidicei petreceri de luna a şaispcea, sau oscilaţiile ipocrite ale lui Sarafinei, în timpul luptei finale (care însă, deşi amuzante în sine, păcătuiesc prin cabotinărie regisorală: sunt deplasate, intervenind într-un moment când dramtismul ajunsese la cote prea înalte şi nu mai era loc de glumiţe).
Tot în acel punct culminant, LaGravenese uită din nou să ţină seama de ce poate şi ce nu poate face cu finanţele pe care le are, aşa că-şi dezechilibreză complet secvenţa, începând-o cu o amplă dezlănţuire meteo-fantasmagorică, extrem de promiţătoare, care apoi se fâsâie scurt şi la obiect. Nu putem trece cu vederea nici peste virtuţile plastice ale anumitor ambianţe (casa Ravenwood, biblioteca, unele decoruri naturale), cel puţin atâta vreme cât stau cuminţi şi nu-ncep a face ca toţi dracii. Pe scurt, omul ştie regie, în sine, dar mai are de învăţat cum anume s-o aplice în funcţie de toţi factorii (cel puţin în context fantastic). Mai câştigă, parţial, şi prin mânuirea actorilor.
Alden Ehrenreich şi Alice Englert sunt cam insipid aleşi, dar acceptabil conduşi, şi reuşesc să-şi facă personajele cel puţin credibile, dacă nu şi cuceritoare. Jeremy Irons e Jeremy Irons, aşa că nu-i de mirare că al său Macon Ravenwood e convingător şi nuanţat, aşa cum era şi cazul pentru un mare Caster care, deşi a luat-o pe calea lui Darth Wader, acum revine la gânduri mai bune, de dragul nepoatei în prag de majorat casterian. Merge okay şi Emma Thompson, în dubla ipostază a tălâmb-habotnicei doamne Lincoln şi a sardonic-senzualei Sarafine. Fac bine ce fac Viola Davis (Amma, bibliotecara negresă care-i casteriţă de bine), Eileen Atkins (sensibila bunică a eroinei), şi Margo Martindale (sus-menţionata Mătuşă Del). Emmy Rossum, în Ridley Duchanes, e cam schematică (deşi momentul de sinceritate din final îi reuşeşte), iar Thomas Mann e la fel de şters ca-n "Hansel & Gretel: Witch Hunters" (2013 - Tommy Wirkola), un film destul de asemănător cu ăsta, mai pleoştit la nivel de conţinut dar mult mai răsărit ca efecte speciale. În fond, ceea ce susţine în primul rând "Beautiful Creatures" este construcţia subiectului.
Romanul lui Garcia şi Stohl, deşi nu aduce absolut nimic nou în plan ideatic, pe partea sub-genului cu vrăjitori printre noi, poartă cele câteva clişee alese ca puncte de pornire pe direcţii destul de interesante (conform principiului care spune că originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva ce nu s-a mai spus, ci foarte adesea a spune ceva ce s-a mai spus, dar într-un fel cum nu s-a mai spus).
Povestea are măcar atâta prospeţime, umanitate şi sclipiciuri cât să te ţină în scaun - un motiv de a spera că nu va păţi ca povestea lui Stephenie Meyer, dacă serialul va continua (cum promite vizibil atât finalul foarte deschis, cât şi faptul că Little, Brown and Company au semnat cu autoarele un contract pentru încă trei romane: "Beautiful Darkness", "Beautiful Chaos" şi "Beautiful Redemption"). Partea proastă era că, dacă neamţul zice "alle gutte Dinge sind drei", precedentul cu peliculele prefixate "Twilight" ne-ar da motive să spunem: "da, da' toate lucrurile rele sunt patru" - iar "Cronicile Casterilor" se anunţă, deocamdată, tot în număr de patru, aşa că să batem în lemn...!
Părerea ta
Spune-ţi părerea