An Afghan Love Story denunţă violenţa

Primul titlu din competiţia Festivalului Anonimul, An Afghan Love Story (Premiul pentru scenariu la Sundance), este şi cel mai puternic din competiţia de până acum, dar suntem abia la jumătatea drumului. De acest titlu, în regia lui Barmak Akram, ne leagă nu doar povestea emoţionantă, ci şi faptul că serviciile de post-producţie au fost realizate în ţara noastră, prin Elefant Film. Filmul va putea fi văzut şi în capitală, la ediţia retrospectivă a Festivalului Anonimul 10, ulterior urmând să fie distribuit în cinematografele din toată ţara.

Wajma sau An Afghan Love Story nu este prima co-producţie româno-afgană. Producătorul Dan Burlac şi regizorul afgan lucrează de dinainte de Wajma la drama Firuza, o poveste după un caz real, ce se petrece pe două teritorii, Republica Moldova şi Afghanistanul. Barmak Akram caută în aceste momente actriţa potrivită pentru rol. Aflat în Delta Dunării, la Sfântul Gheorghe, pentru a-şi prezenta şi susţine filmul An Afghan Love Story, Barmak Akram a vorbit pentru cititorii Cinemagia despre lupta sa - prin filme - împotriva violenţei asupra femeilor, despre istoria zbuciumată a ţării sale, Bin Laden şi despre sufletul afgan.

Wajma este despre un tată afgan, care trebuie să apere onoarea fiicei sale atunci când ea sa este sedusă şi lăsată gravidă de către un bărbat. Wajma era doar o tânără cu ochi mari atunci când l-a întâlnit pe Mustafa pentru prima oară, şi nu a durat mult până să se aprindă pasiunea. Atunci când Wajma rămâne însărcinată, Mustafa o acuză că l-ar fi înşelat. Situaţia devine şi mai instabilă atunci când tatăl Wajmei intră în tablou, trebuind să ia măsuri. Însă cum îşi va canaliza el furia, şi cine va avea, în cele din urmă, de suferit?

Ce speraţi să schimbaţi prin filmul dumneavoastră în societatea afgană?

Barmak Akram: De-ar putea filmul să facă asta... În orice caz, ca şi artist trebuie să exprimi un punct de vedere moral şi să ai o voinţă în a schimba lucrurile. Ideea a fost de a lupta împotriva violenţei conjugale şi a violenţei în general, dar mai ales împotriva violenţei îndreptate împotriva femeilor, o problemă de interes general ce nu se manifestă numai la poporul afgan, ci este un subiect deschis întregii lumi, pentru că violenţa alcătuieşte un cerc vicios: când sunt copii sunt lovite, apoi intră în căsătorii aranjate şi soţii lor le lovesc, după aceea ele însele îşi lovesc copiii. Aş vrea să întrerup acest cerc vicios şi mai ales articolul de lege 398 din Afghanistan, ce permite unui tată să îşi ucidă fiica şi pe iubitul acesteia dacă îi surprinde în cursul unor raporturi sexuale, în lipsa unei căsătorii. Cum v-aţi putea imagina, de exemplu, pe Romeo şi Julieta împreună, iar taţii lor să vrea să îi ucidă? Ştiu că filmul meu nu va avea priză în Afghanistan, şi totuşi îl voi difuza la televiziune (pentru că o reţea de cinematografe nu prea există). Ştiu că filmul a avut, totuşi, succes în alte ţări arabe. Şi astfel, filmul meu o să schimbe unele lucruri, încetul cu încetul, sau măcar poate să denunţe violenţa.

Nu a fost cenzurat filmul în alte ţări arabe?

Barmak Akram: Nu, deoarece nu conţine scene care să îi atragă cenzura.

Există o scenă în care o femeie îşi dă foc. Este o imagine şocantă...

Barmak Akram: Da, deoarece chiar de la scena aceasta a pornit filmul. Şi să vă spun ceva: scena în care Wajma se află la spital cuprinde materiale filmate reale, înainte de turnarea filmului, deoarece în Afghanistan există 200- 300 de cazuri pe an de femei care se autoincendiază datorită situaţiei critice în care se află din punct de vedere matrimonial, în special atunci când se află într-o familie în care ele sunt lipsite de drepturi, sau când sunt obligate să se căsătorească şi li se refuză alegerea soţului. Aş vrea ca femeile să nu mai facă asta, deoarece nu este o soluţie şi acest gest nu le aduce moartea pe loc: ajung, în schimb, să fie desfigurate pe viaţă.

Însăşi istoria Afganistanului este una dură: războiul cu URSS, războiul cu NATO, războiul între talibani şi mujahedini. Cine ar fi vinovatul, poporul afgan sau conjunctura geografică?

Barmak Akram: Într-o anumită măsură sunt de vină afganii înşişi, care nu sunt suficient de educaţi, într-atât încât să înţeleagă contextul geografic şi geopolitic al luptei pentru resursele Afganistanului. Ţara se află la o intersecţie de căi strategice, pentru ruşi era de înţeles că le-ar fi deschis accesul la un ocean care nu îngheaţă iarna, iar pentru americani Afganistanul le-ar fi dat controlul frontierei cu Iranul. Alt lucru pe care lumea nu îl ştie este faptul că Afganistanul are o frontieră comună cu China - chinezii sunt vecinii noştri.

Un alt lucru descoperit de curând sunt resursele: Afganistanul are resurse având aceeaşi valoare, în dolari, cât întregul petrol din Arabia Saudită. Există un pic de petrol, de gaze,însă nesemnificativ comparat cu alte ţări, în schimb există minereuri de cupru şi mai ales de metale rare: litiu, care - folosit în acumulatori - va fi petrolul viitorului! Deci Afganistanul pare să fie o cucerire bună pentru orice putere. Deci, totuşi, Afganistanul este în mâna marilor puteri. Şi, în acelaşi timp, este o ţară subdezvoltată, o ţară unde oamenii nu au studii. Dacă toţi afganii refugiaţi în întreaga lume, vorbim de intelectuali, şi sunt vreo 3-4 milioane, s-ar întoarce în ţară şi ar încerca să facă un guvern, lucrurile ar merge mult mai bine...

Dumneavoastră de ce aţi ales Franţa, ca loc de exil?

Barmak Akram: Atunci când au intrat ruşii în Kabul, în 1981, fratele meu plecase deja la studii în Franţa, şi tatăl meu m-a trimis şi pe mine pentru a mă feri de război. Şi astfel, treptat, Franţa a devenit ţara mea adoptivă.

Puteţi descrie sufletul afgan?

Barmak Akram: O calitate ar fi că sunt foarte ospitalieri, ca şi românii: cum intri la ei, îţi deschid uşa, îţi pun pe masă ce au mai bun. O altă trăsătură, care e - de fapt - un defect, este că sunt foarte mândri: asta îi împinge la lucruri rele, şi exact asta descrie filmul meu. Le place mult poezia, poporul acesta are o vechime de trei mii de ani. Şi ar mai fi şi peisajele frumoase. Însă foarte multe lucruri sunt de recuperat.

Îţi deschid uşa, dar în film apar mai multe secvenţe cu uşi închise.

Barmak Akram: Da, scena aceasta apare de peste 15 ori, şi la montaj nu o mai suportam, însă pentru mine este un simbol al relaţiei în familie şi în societate: un fel de limită între sine şi restul societăţii. În interior, sunt alte legi, precum în casa lui Mustafa, unde protagonista se află în libertate. Însă afară, ea se acoperă cu un fular. Eu m-am referit la situaţia în care afganii deschid uşa străinilor, de pildă călătorilor pe care i-a prins noaptea pe drum, şi le dau casă şi masă. Chiar şi necunoscuţilor. Lucrul acesta s-a întors împotriva lor, atunci când Bin Laden s-a refugiat în Afganistan la talibani. Aceştia l-au protejat, drept pentru care americanii i-au considerat complicii lui Bin Laden şi deci, duşmanul. După regula americană că cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Chiar şi un duşman, dacă cere azil la tine ca afgan, îi acorzi azil. Cazul unui tânăr care ucide un alt tânăr şi merge să îşi ceară iertare familiei celui din urmă, aceasta îl va primi.

 Dacă ar fi să schimbaţi un moment din istoria poporului afgan, care ar fi acesta?

Barmak Akram:  Nu putem schimba lucruri din trecut, dar dacă aş putea schimba ceva acela ar fi momentul invaziei sovietice din anii 80, care a generat o dezordine care de atunci tot ţine, de-a lungul tuturor celor treizeci de ani care au trecut şi în care am fost exilat. Şi prezentul e mai rău decât ceea ce era atunci: femeile se puteau plimba pe stradă în fustă.

 Ruşii au făcut să înceteze asta, nu religia?

Barmak Akram: Nu, însă e mult mai complicat. Atunci când au invadat ruşii, era o societate deschisă şi în curs de modernizare. Ruşii au cucerit Kabul-ul şi oraşele mari: restul ţări nu o puteau controla, şi era contra lor. Ar fi putut să convingă oamenii, dar nu, o făceau cu forţa armelor. În această situaţie, au câştigat mujahedinii, care au răsturnat cu totul situaţia de dinainte de război. Când au venit aceştia la putere, au scos femeile din viaţa publică, de la TV, au făcut voalul obligatoriu. Şi apoi au venit talibanii, din rău în mai rău, femeile nici nu mai aveau voie să iasă din casă. Şi aceştia din urmă sunt puternic susţinuţi de Pakistan, de Arabia Saudită, de Emirate. Acum este doar cu puţin mai bine...

***

Barmak Akram lua în 2009 Premiul pentru Cea mai bună regie la Festivalul Internaţional de Film Transilvania cu Kabuli kid. Proiectul Firuza, programat pentru turnare în 2014, al aceluiaŞi Barmak Akram, este o dramă despre o adolescentă din România care pleacă în Afganistan pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu tatăl ei de origine afgană, despre care este convinsă că a murit. Ajunsă la destinaţie, eroina va descoperi un secret îngrozitor, descrie proiectul Dan Burlac, producătorul filmului.

După ce a câştigat premiul Institutului mediteraneean de Film la festivalul de la Sofia şi a fost selectat la Euroforumul festivalului din Las Palmas, proiectul Firuza, o dramă despre o adolescentă din România care pleacă în Afganistan pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu tatăl ei, a fost selectat de The European Producers Club (EPC) pentru a fi prezentat la Cannes unor potential co-producători, finanţatori, agenţi de vânzări şi/sau distribuitori. Elefant Film, împreună cu compania afgană Kabuli Films produc Firuza, scrisă de regizorul Barmak Akram în colaborare cu Andreea Vălean (Eu când vreau să fluier, fluier, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii).