Cunoscutul regizor spaniol Álex de la Iglesia face trecerea la micul ecran cu serialul horror 30 de arginţi/30 Monedas: primul episod a fost difuzat duminica trecută, pe 29 noiembrie, iar următorul va fi difuzat pe 6 decembrie. Prin amabilitatea HBO România, Cinemagia a participat la o round table cu jurnalişti din Europa de Est. Iată mai jos ce are regizorul de spus despre moarte, sensul vieţii, bătălia dintre bine şi rău şi de ce a ales drept personaj principal un medic veterinar. Citeşte aici şi cronica publicată de noi înainte de lansarea serialului.
Care ar fi primul lucru pe care l-ai spune publicului despre serial?
În primul rând, i-aş spune că este un serial horror. În al doilea rând, că nu este doar un serial horror. Este un serial de aventură în stilul acelor romane de la sfârşitul secolului 19 care arătau tot felul de chestii care se puteau întâmpla într-un singur loc. [Serialul] se apropie şi de Lovecraft şi Carpenter, dar şi de filmul Cele zece porunci al lui Cecil B. DeMille şi toată suita de producţii cu subiect religios. M-am gândit la toate aceste lucruri [când am scris 30 de arginţi], prin urmare nu este doar un serial horror. Sunt o mulţime de probleme care mă preocupă: lupta dintre bine şi rău, de exemplu, nu este un motiv de entertainment în serial. Publicul va descoperi multe lucruri ofertante: sentimente şi emoţii care preocupă natura umană, alegeri între bine şi rău, suferinţa în viaţă sau cum de permite Dumnezeu ca umanitatea să îndure atâta suferinţă. Toate aceste lucruri mi se par foarte ofertante.
În contextul serialului, ai spune că Biblia este o operă de ficţiune?
E o întrebare foarte bună, iar răspunsul transcende cunoştinţele de care dispun. Într-un fel, Biblia este cea mai bună carte scrisă vreodată. Este imposibil să conteşti asta. Nu am idee dacă Dumnezeu i-a inspirat pe autorii cărţii, în asta crezi sau nu. Dar în ceea ce priveşte scriitura propriu-zisă, Biblia este pur şi simplu uimitoare. Pot chiar spune că creştinismul este o religie atât de populară tocmai datorită acestei cărţi. Este atât de dramatică şi emoţionantă.
Vezi 30 de arginţi drept o provocare sau un comentariu la adresa catolicismului în Spania?
Nu, nu vreau să provoc pe nimeni. Scopul meu era să creez ceva distractiv. Dar trebuie spus că atunci când te uiţi la entertainment american se întâmplă des ca personajele să vorbească despre ceva ce nu te interesează prea mult. Asta nu îmi place deloc. Nu îmi place să vorbesc despre un loc închipuit, despre cărţi de ficţiune ce tratează o divinitate fictivă. Vreau să vorbesc despre mine şi despre lucruri care mă preocupă. Aşa personajele sunt mai puternice, povestea este mai puternică. Aşa te atinge, pur şi simplu realizezi: hei, chestiunea aceasta este importantă pentru mine! Nu ai de-a face doar cu un detaliu dintr-o poveste mai largă, este o parte a sentimentelor tale reale. Iată de ce cred că 30 de arginţi este mai mult decât un serial horror. Aici răul este pur şi simplu diavolul şi ştii foarte bine cine este diavolul. Iar personajul pozitiv este un preot la fel ca preotul de la biserica unde mergi...
Ce te preocupă cel mai mult?
În termeni generali, cel mai mult mă preocupă viaţa. Şi mă preocupă creierul meu, pentru că el îmi tot spune că Dumnezeu nu există. Şi că dacă exişti, suferi. Că suntem un mare nimic în mijlocul unui mare nimic. Şi că tot ce ni se întâmplă nu are sens. Asta mă sperie, pur şi simplu mă îngrozeşte. Am ajuns la 54 de ani şi sunt îngrozit. Sun un prieten şi îmi spune că mama lui a murit. "Wow, dar ce s-a întâmplat?", întreb. Aşa îţi dai seama că moartea e ceva ce se întâmplă nu în sezonul următor, ci poate chiar în episodul următor. Iată de ce am nevoie să cred în ceva. Vreau să cred, ca în Dosarele X. Vreau să cred că ceva bun există şi că există şi o soluţie. Sau poate că ceva rău există, dar măcar să aibă logică. Poate lumea e condusă de iluminati. Sau de un grup de bogătani zăvorâţi într-un turn de la Polul Sud. Astea sunt lucruri închipuite şi mă simt în siguranţă cu ele, explicaţia din spatele lor mă linişteşte. Ce mă sperie e ideea că în spatele a tot ce ne înconjoară nu este de fapt nimic.
Care este părerea ta despre feţele bisericeşti care abuzează de putere?
Ştiu că aceste lucruri îngrozitoare se întâmplă, dar mie nu mi s-au întâmplat. Am studiat filozofie într-o universitate iezuită şi am întâlnit o mulţime de preoţi care m-au învăţat atât de multe despre cărţi, concepte precum binele şi răul, Dumnezeu şi Satana, nemurirea sufletului şi altele asemenea. Poate că nu m-au învăţat nimic despre viaţă, dar asta e oricum ceva ce am făcut mai târziu. Într-un fel sunt foarte apropiat de ei, pentru că eu lucrez într-un mediu unde imaginaţia are o mare importanţă. Eu fac filme, la fel şi ei, într-un fel. Şi ei lucrează în ficţiune.
Serialul porneşte de la premisa că un sat poate fi iadul. Ce însemnătate au pentru tine oraşele mici ce ascund secrete?
Este un concept latin care se cheamă imago mundi. Un loc mic poate fi emblematic, poate vorbi despre lumea întreagă sau despre propria ta viaţă sau despre propria ta minte. E un simbol. Emoţiile sunt personaje. Ai onestitatea personificată de primar, bunul-simţ şi logica de poliţist. Acesta [din urmă] este onest, un personaj pozitiv, dar ce se întâmplă în jurul său îl depăşeşte complet. Soţia primarului, Macarena, nu este un personaj negativ, este doar cineva care încearcă să evadeze din oraş, prin urmare îşi foloseşte soţul pentru a reuşi acest lucru. Am folosit oraşul ca pe un decor, ceva ce am făcut şi în 800 Bullets şi în alte filme.
Elena este veterinar. Nu este o slujbă de care să auzi des pentru un personaj principal. De ce această alegere?
E un lucru important pentru mine, prin urmare mulţumesc pentru întrebare. Hai s-o luăm aşa: faci un serial şi încerci să-l explici producătorilor. Reacţia lor e ceva de genul "A, e ca în Dosarele X" sau "ca în Scooby Doo". Sau "e un grup ca cel din Scooby Doo". Ai [în poveste] fata, băiatul, tipul cu experienţă. Încerci să evadezi, să eviţi astfel de etichete. Eu nu vreau să am un om de ştiinţă, vreau pe cineva care are grijă de miei. Asta e cea mai importantă slujbă într-un astfel de oraş, în centrul Spaniei, unde toată lumea mănâncă miel.
O astfel de slujbă este importantă şi pentru poveste. În fiecare episod, avem această idee a Mielului lui Dumnezeu din Biblie, un ritual care trebuie îndeplinit. Şi unde să o faci dacă nu într-un loc mulţi miei? Pedraza e locul perfect pentru asta. Mi-a plăcut la nebunie să folosesc oraşul ca fundal pentru acest personaj. Bărbatul sau femeia care are grijă de mieii din aceste oraşe sunt persoane foarte importante [pentru comunitate], sunt foarte respectate. [Elena] este propria mea Sigourney Weaver, este o Ripley a mea. Dar o Ripley din realitate. Este amuzantă, frumoasă, este reală, emotivă. O înţelegi şi ştii cum gândeşte.
Foto: HBO/Borja B. Hojas
