Articolul zilei - viata bate filmul

[silver_boy]

Un scurtmetraj românesc, în prima linie a favoriþilor
Magda MIHÃILESCU (Gandul. 4 Februarie 2006)


Georges Brassens este iubit aici, la Clermont-Ferrand. Nu neapãrat pentru cã a scris un cântec, devenit celebru, dedicat oamenilor din Auvergne („Chanson Ã* l’auvergnat“). Cred cã ataºamentul se trage, mai ales, dintr-o încãpãþânare comunã: aceea de a nu lãsa pe nimeni sã se atingã de ceea ce îþi este mai drag pe lume. „Poþi sã-mi iei nevasta – spunea artistul – evident, tot pe note, poate adresându-se celui care îi va lua locul, dupã moarte – nu ai decât sã-mi iei ºi papucii, dar dacã te vei atinge de pisica mea, va fi vai de tine…“. Aºa ºi cu împãtimiþii festivalului, cele câteva zeci de mii de tineri care iau în stãpânire sãlile. Au îndurat totul, o iarnã cum nu a mai fost de mult pe aici, au trecut peste necazurile pricinuite de imensul ºantier care este, de mai bine de un an, oraºul, din cauza amplasãrii liniilor unui „tramvai uºor“, dar totul are o limitã, totul pânã acum o sãptãmânã, când primãria a anunþat desfiinþarea Braseriei festivalului, locul privilegiat al întâlnirilor de dupã proiecþii. „Este ca ºi cum cineva ar vrea sã ºteargã o parte din istoria noastrã“, mãrturisea un bãrbat acum matur, crescut odatã cu festivalul ajuns la cea de-a 28-a ediþie. Dacã nu ar pune totul la inimã, dacã nu ar þine ca la ochii din cap la tot ce este legat de soarta, de evoluþia în timp a festivalului, dacã nu s-ar bate pentru fiecare palmã de pãmânt ce se cuvine filmului de scurt metraj, clermontezii nu ar fi izbutit sã facã din întâlnirea anualã cel mai credibil reper pe harta unui gen cinematografic.
Am impresia cã pânã ºi ministrul Culturii, oricât ar fi el de ocupat cu treburi importante, a înþeles cã nu este de glumit, odatã ce a promis ceva nu numai festivalului, ci tuturor celor prezenþi, francezilor interesaþi de destinul filmului scurt. Anul trecut, pe vremea aceasta, Renaud Donnedieu de Vabres fãgãduia „inventarea unui nou cadru economic, financiar ºi juridic, în favoarea filmelor de scurt metraj, pentru cã – susþinea domnia sa – nici o soluþie parþialã nu va fi de ajuns“.

Astãzi, vineri, când scriu aceastã corespondenþã, peste numai câteva ore, ministrul se va întâlni cu organizatorii filmului, cu ziariºtii – nu numai cei „de-ai casei“, ci ºi strãini, pentru a anunþa „intrarea în acþiune a planului de relansare a producþiei de filme scurte“. Mã voi duce. Dacã în þarã nu prea am avut prilejul sã vãd un ministru luat la bani mãrunþi pentru ceea ce a fãcut sau nu atunci când este vorba de mersul cinematografiei – ºi numai noi ºtim cât de împleticit a fost el în România – mãcar în strãinãtate sã nu pierd ocazia. Pânã atunci, în aceastã, de fapt, ultimã zi a competiþiei, când fiecare încearcã sã recupereze ceea ce a pierdut, încep sã-ºi ia zborul ºi primele pariuri.

Hazardate, pentru cã, dacã trebuie sã alegi dintr-o masã de ºaptezeci de titluri (mã refer numai la competiþia internaþionalã) nu poþi jongla decât cu ghicitul „în mare“: încotro o vor lua premiile, cãtre filme cu tematicã socialã (multe ºi apãsãtoare), cãtre cele fanteziste, va domina Europa sau Asia? Scriam, data trecutã, cã mã abþin sã lansez vreun pronostic, în ceea ce priveºte „Preþul inocenþei“ al Geaninei Grigoraº. Acum am speranþe, ºi încã foarte mari. Juriul presei care, spre deosebire de alte locuri, aici este numit chiar de conducerea festivalului, nu de Federaþia internaþionalã a criticii, juriu din care am bucuria sã fac parte, a hotãrât sã aplice, însã, aceleaºi reguli ale FIPRESCI, altfel spus, sã aibã în vedere, mai ales, acele filme care pot însemna ºi descoperirea unui nume încã nepremiat la un alt mare festival. Fãrã concurenþa asiaticului amintit alaltãieri, tânãra noastrã cineastã a trecut în prima linie a favoriþilor.

[silver_boy]

...and today

Premiul presei internaþionale pentru Geanina Grigoraº
Magda MIHÃILESCU (Gandul 6 Februarie)

Este a doua oarã când numele unui tânãr cineast român este chemat pe podiumul celui mai important festival de scurt-metraj din lume, deschizãtorul de drum fiind Hanno Höfer, acum patru sau cinci ani, cu „Ajutoare umanitare“, distins cu premiul Canal +.
ÃŽn alþi ani, Premiul presei a coincis când cu al juriului, când cu al publicului sau al altor organisme. S-ar putea spune cã, de data aceasta, selecþia fiind pe cât de bogatã, pe atât de variatã, fiecare a avut de unde sã-ºi aleagã preferatul. Criticii, alãturi de care am cernut producþiile competiþiei internaþionale, s-au oprit, în cele din urmã, dupã o a doua rundã de deliberãri, asupra „Preþului inocenþei“, aºa cum speram, la capãtul primei întâlniri. Dacã ziariºtii francezi, cei din juriul Presei naþionale, au preferat construcþii mai sofisticate, colegii mei au îndrãgit filmul Geaninei Grigoraº, realizat în calitate de studentã a UNATC, tocmai pentru lipsa retorismului, pentru „limpezimea ºi fineþea analizei relaþiilor umane într-o conjuncturã viciatã de filosofia banului“, cum susþinea în pledoaria sa Thomas Martinelli, criticul ziarului „Il Manifesto“ (Italia).
Thierry Zamparutti din Belgia a fost impresionat de drama eroinei, fata vândutã pentru a scãpa de sãrãcie, „dar pe care nu o aºtepta decât infernul, fie cã rãmâne, fie cã pleacã“.
Este a doua oarã când numele unui tânãr cineast român este chemat pe podiumul celui mai important festival de scurt-metraj din lume, deschizãtorul de drum fiind Hanno Höfer, acum patru sau cinci ani, cu „Ajutoare umanitare“, distins cu premiul Canal +. Din pãcate, Geanina Grigoraº nu a fost prezentã la Clermont-Ferrand.
De altfel, UNATC nici nu a anunþat presa din þarã cã are un film selecþionat într-o competiþie de o asemenea anvergurã. Sã trecem.Marele Premiu al acestei ediþii a revenit unui argentinian, lui Gustavo Tanetto, autorul unei istorii blând-amare despre paradoxurile comunicãrii umane în zilele noastre. Eroii sãi din „Zidul despãrþitor“ corespondeazã pe chat, plâng în acelaºi timp la un film al lui Woody Allen, fãrã sã ºtie cã sunt la doi paºi unul de altul.

Despre singurãtate vorbeºte ºi asiaticul Heng Taig (stabilit în Australia) în „Ultimul jeton“, despre solitudinea altor vârste, când nici un câºtig nu-þi mai poate schimba viaþa. Juriul, din care a fãcut parte ºi cunoscutul cineast iranian Mohsen Makhmalhof, i-a acordat Premiul sãu special. Ministrul Culturii, Renaud Donnedieu de Vahne, atât de aºteptat, dupã cum scriam data trecutã, nu a venit cu mâna goalã, ca sã zic aºa, ci cu dovada suplimentãrii bugetului destinat producþiei de scurt-metraje cu 1,8 milioane de euro (în total: 6,1 milioane). Ceea ce înseamnã cã fiecare film scurt va beneficia de un ajutor de 78.000 de euro, în medie, cel actual fiind de 45.000. Un calcul simplu indicã o creºtere de 48 la sutã! Pe mine, una, mã apucã ameþeala.

[Alex Leo Serban]

un excelent articol despre oscarurile 2006
aici

http://agenda.liternet.ro/articol.php?art=2439

enjoy!

[Mala Portugal]

http://www.sfin.ro/articol.php?id=4174&pager_text=0

Pentru cine n'are rabdare sa citeasca articolul, propun un mic experiment. Se ia cuvantul " Tiananmen " si se da un image search. Prima data pe www.google.com, apoi pe fratiorul lui chinez , www.google.cn . Well, fratii google nu sunt gemeni

[Cinemania]

pentru ca in China regulile sunt altele decat pentru restul lumii

[Airlight]

Indian filmmaker wraps movie in 2 hrs 14 min

By Madhu SomanThu Mar 2, 9:05 AM ET

An Indian film maker has attempted a world record by finishing a 74-minute feature, loosely based on Terri Schiavo's protracted right-to-die battle that gripped the United States in 2005, in 2 hours and 14 minutes.

Engineer-turned-director Jayaraj's "Atbhutam" (Wonder) tries to capture the drama of mercy-killing in the last hour-and-a-half in the life of a US-based Indian-born playwright suffering from pancreatic cancer.

"I felt the power. When we started at 11.46 a.m., the whole crew was in a trance ... a kind of invisible energy, and we were just flying one from one sequence to the other," 45-year-old Jayaraj told Reuters by phone from the city of Hyderabad.

"And just before the last shot, when my associate said 'one shot left', that's when I realized my dream is finally going to come true."

The record-breaking attempt has been forwarded to the Guinness Book of World Records with authentication letters from Ramanaidu, himself listed as the most prolific producer with 110 films, and an official from the Andhra Pradesh state government, who were present for filming.

Jayaraj opted for an Oregon hospital as his setting since the state's 1997 "Death with Dignity Act" made physician-assisted suicide legal.

Terri Schiavo, a Florida woman brain-damaged for 15 years, and her husband fought a protracted legal battle that gripped the United States before her feeding tube was removed in March, 2005.

Jayaraj approached studios in the United States and Britain five years ago with a story on mercy killing inspired by a euthanasia plea on behalf of an Indian chess player and muscular dystrophy patient by his mother who wanted to donate his organs.

"I originally wanted to make the movie in less than 10 hours. They all discouraged me since the producers couldn't imagine a movie getting completed in such a short time," said Jayaraj, who produced the movie, filmed in December, himself.

"Atbhutam" is scheduled for an end-March release.

The Schiavo saga reaffirmed the multiple award winning director's belief his was an idea whose time has come.

"The Schivao story where we had a husband supporting euthanasia and the patient's parents opposing it, inspired me to do the story again," he said.

"Atbhutam" portrays the dilemma of the playwright's attorney wife, who supports his wish to die, and his old parents who were unaware of such a thing until they meet him in the hospital.

Jayaraj, a veteran of 26 films including "Atbhutam," has won critical acclaim for his brand of experimental cinema.

He avoided multi-camera shoots for his world record attempt and instead used three separate cameras which he moved from one setting to the other.

"We'd planned things, including the lighting, in such minute details, that within a couple of minutes of canning one shot, the lighting for the next scene was switched on and the floor was made ready," said S. Kumar, the film's director of photography.

Copyright © 2006 Reuters Limited.

[herbert]

mai multe comentarii dsp "macelarul" din Balcani, care s-a gandit sa moara si el putin...
textul lui Mihaies e ca intotdeauna expresiv.

Dictatorii mor de frica

Mircea Mihaies

Slobodan Milosevici provine dintr-o familie de sinucigasi. Tatal, Svetozar, individ agitat, nevrotic, cu vagi studii preotesti, isi pune capat zilelor pe cind Slobodan e inca in liceu.

Zece ani mai tirziu, mama, Stanislava, fanatica activista de partid, suferinda de depresii cronice, isi leaga streangul de git si se arunca in gol. In timpul bombardamentelor americane asupra Belgradului, viteazul Slobodan anunta, plin de emfaza, ca „dusmanii poporului“ nu vor pune niciodata mina pe el, pentru ca se va sinucide. Evident, de dragul patriei. Adica al ciotului geografic ce mai ramasese din „Marea Iugoslavie“ lasata mostenire de Tito.
Probabil ca vor fi destui cei gata sa regrete zgomotos disparitia lui „Slobo“. Probabil ca si mai multi isi imagineaza ca „ecuatia balcanica“ se va complica prin disparitia ultimului calau din butoiul cu pulbere al Europei. In opinia mea, situatia nu numai ca nu se complica, dar se simplifica. Scapati de presiunea si inevitabilul sentiment de culpa, guvernantii de la Belgrad vor putea, in fine, sa reintre in viata politica internationala pe usa din fata. Cit timp Milosevici era in viata, n-aveau cum sa nu tina seama de prezenta zgomotoasa si nu arareori violenta a sprijinitorilor acestuia. Acum, cind dictatorul si-a dat obstescul sfirsit, Belgradul poate readuce maneta istoriei la punctul zero.
Sigur ca eliminarea unui dictator nu rezolva toate problemele unei tari. Dupa cum e limpede ca nu dictatorul singur le-a creat pe toate. Cind te afli si in fata unei populatii temperamentale, gata sa se inflameze din te miri ce fleac, e greu de spus unde incepe nebunia liderului si unde cedeaza ratiunea maselor. Cind, in 1986 - asadar, imediat dupa intrarea in politica inalta a lui Milosevici - Academia de Stiinte de la Belgrad emite un act prin care albanezii din Kosovo sint etichetati drept „plosnite“ ce trebuie stirpite, e limpede ca nebunia nationalista a lui Slobodan venea pe un teritoriu dinainte pregatit. Fiul sinucigasilor n-avea decit sa aprinda fitilul. Explozibilul il adusesera, inaintea lui, altii.
In acest moment recapitulativ, cind Milosevici si-a incheiat existenta acolo unde trebuia sa si-o incheie - intr-o celula de inchisoare -, e greu sa nu vezi paralelismele dintre viata acestuia si viata Iugoslaviei. In ambele cazuri e vorba despre identitati vulnerate de resentimente adinc inradacinate, de dorinta de revansa, dar, mai ales, de o enorma insecuritate emotionala. Stiu din experienta directa ca razboaiele din Iugoslavia au fost indelung dorite, cu fanatism pregatite inca din anii optzeci. Evident, liderii politici si militari visau la o cu totul alta turnura a lucrurilor: la transformarea Serbiei, din membra privilegiata a federatiei iugoslave, intr-o forta dominatoare in cadrul unui mic imperiu al „slavilor de sud“. Felul in care erau tratate minoritatile (prietenii mei din Banatul sirbesc o pot marturisi oricind) indica o clara sete de a subjuga si de a batjocori pe oricine nu impartasea valorile „Marii Serbii“.
In mod normal, o data cu disparitia lui Milosevici, reduta a nationalismului, sovinismului si arogantei, ar trebui ca locurile in boxele de la Haga sa fie ocupate de generalul Mladici si de fostul lider al sirbilor bosniaci, Radovan Karadgici (altmiteri, un poet plin de fineturi). Nu e sigur ca lucrurile vor sta asa. E mai putin cunoscut ca, pe tot parcursul procesului de la Haga, marxistului Milosevici i-au fost furnizate materiale care proveneau inclusiv din arhivele serviciilor secrete. Or, astfel de lucruri nu se pot petrece decit cu complicitatea unor inalti oficiali. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca destui oameni politici de la Belgrad sustin, si in clipa de fata, idei similare celor care au dus la prabusirea unei tari care, in 1990, atinsese un grad de prosperitate pe care romanii nu-l vor avea nici peste citeva decenii.
Simbolul sinucigasului a marcat, iata, citeva decenii din viata vecinilor nostri sirbi. Ca stat, Iugoslavia a reusit, in cele din urma, se se sinucida. Ca fiu de sinucigasi, Slobodan Milosevici n-a urmat la litera tragicul destin al parintilor. Poate pentru ca dictatorii, in dementa lor, ii imping la moarte pe altii. Gura mare a lui Milosevici a atras asupra Iugoslaviei blestemul focului, al violentei si al mortii. In singuratatea celulei de la Haga, el va fi fost vizitat, mai des decit se astepta, de spectrele sutelor de mii de oameni pe care i-a avut pe constiinta. Si probabil ca, fara garzi de corp, fara incurajarile multimilor isterice, fara puterea abstracta, dar letala, a partidului, paranoia a cedat sub asaltul fricii. Ramas cu sine, el nu mai avea pe cine sa minta. Lasati cu propria lor singuratate, dictatorii se dovedesc a fi cei mai lasi dintre paminteni.

-------
vedeti si comentariul lui Traian Ungureanu, tot in Cotidianul, care-l prinde in peisaj si pe Iliescu (Ion Ilici)

[keyzer soze]

egon & female in dilema, coordonati de als. bravo mai!

[Pitbull]

Basca faptul cä s-ar fi cuvenit un bob zäbavä (mäcar trei zile de täcere, dintr-un respect elementar pentru decedat - si, implicit, fatä de noi însine, ca oameni - chiar dacä atitudinea fatä de el ca persoanä, si mai ales ca dictator, poate fi polarizatä), articolul mi se pare excelent, si ar merita un topic aparte, cu discutiile din dotare. Mai deunäzi vorbeam cu cineva din Olanda, pe M.S.N., despre paradoxul ästa teribil al fostei Iugoslavii si reala ei "sinucidere" - ce-a fost în perioada comunistä, si ce-a ajuns dupä cäderea sistemului. Odinioarä, ne uitam peste Dunäre si oftam cu dor; acum, oftäm cu amarul în suflet. E o lectie a istoriei pe care n-o putem ignora.

[raptor]

In singuratatea celulei de la Haga, el va fi fost vizitat, mai des decit se astepta, de spectrele sutelor de mii de oameni pe care i-a avut pe constiinta.

HAIDA-DE! departe de mine gandul de a-i lua partea lui milosevic, da' ce balade trazneste nenea...gasesc articolul undeva in "no man's land"-ul dintre prost si infantil, mazgalit cu vopsea rosie de "subiectiv" si urland a gandire tip "proteve e numa' unu"(adica lirism grasuit altoit pe o ciosvarta de idee). herberte,herberte, parca le ziceai mai bine (din parti) inainte sa se dea de stire ca esti doar un berbeleac din Nisporeni.

[herbert]

HAIDA-DE! departe de mine gandul de a-i lua partea lui milosevic, da' ce balade trazneste nenea...gasesc articolul undeva in "no man's land"-ul dintre prost si infantil, mazgalit cu vopsea rosie de "subiectiv" si urland a gandire tip "proteve e numa' unu"(adica lirism grasuit altoit pe o ciosvarta de idee). herberte,herberte, parca le ziceai mai bine (din parti) inainte sa se dea de stire ca esti doar un berbeleac din Nisporeni.

mai Reptore, ce s-a intamplat cu tine? "ceva probleme"?
articolul nu e scris de mine, e scris de Mircea Mihaies si am indicat foarte clar lucrul acesta...
nu stiu ce inseamna Nisporeni.
si nici "berbeleac" nu mi se potriveste...
dar nu te injur.

[raptor]

ti doar un berbeleac din Nisporeni.

mai Reptore, ce s-a intamplat cu tine? "ceva probleme"?
articolul nu e scris de mine, e scris de Mircea Mihaies si am indicat foarte clar lucrul acesta...
nu stiu ce inseamna Nisporeni.
si nici "berbeleac" nu mi se potriveste...
dar nu te injur.[/quote]

Evident ca e scris de mihaies-dar din moment ce l-ai tras aici pe forum probabil ca ai facut-o ca sa ii subliniezi o oarecare valoare, nu? adica pareai relativ incantat de el: "ca intotdeauna, foarte expresiv" iar mie mi se pare(adica nu mi se pare nimic, sunt sigur ca e...) o posirca scrisa de un amator, candva dimineata, intre doua felii de paine cu gem.

[Pitbull]

.hai mä, cä mie mi-a pläcut.

[raptor]

.daca era o poezie patriotica, paote, sau un himn heroic sau mihai viteazu la rovine...unde e informatia obiectiva? ce e cu spectrele alea de-i vajaie lu' milosevic prin celula? "ca fiu de sinucigasi..."

.ma lasi, pitbulle? daca vrei literatura fantastica mai bine citesti libertatea.

[Nightwane]

daca vrei literatura fantastica mai bine citesti libertatea.

sau Avantaje. sau Ioana. sau (B)Olivia.

[raptor]

.nam auzit, nici gura nu-mi miroase. eu nu servesc nimic sub 'cosmopolitan' si 'tabu'-sunt deasupra 'plebei'

[Airlight]

"Suntem un popor obosit si fraged

Cred ca au disparut cateva institutii esentiale si as aminti trei dintre ele.

Una este institutia respectului. Am senzatia ca nimeni nu mai respecta pe nimeni. Exista alte tipuri de relatie, exista teama, exista iritare, exista invidie, exista injurie, exista tot felul de moduri de a te raporta la celalalt, dar respectul, respectul pur si simplu pentru prestatia de-o viata a cuiva, pentru experienta cuiva, pentru prestigiul cuiva e o virtute care dispare. Ba mai mult, e culpabilizata.

Notiunea de "prestigiu" a ajuns sa fie o notiune neonorabila. A avea prestigiu inseamna a fi intr-o situatie suspecta. Chiar notiunea de "boier" a devenit o notiune suspecta, notiunea de "elita" a devenit o notiune suspecta, notiunea de "prietenie" a devenit o notiune suspecta.

Exista un concept al onoarei care nu mai e pe piata, incepand, sa zicem, cu onoarea profesionala [...] Exista o onoare profesionala, o mandrie a lucrului bine facut care a disparut.

A treia virtute pe care as vrea sa o reabilitez e politetea. Si asta dispare. A aparut un fel de nonsalanta a adresarii, un fel de falsa cordialitate care face ca toata comunitatea in care ne miscam sa fie una plata, omogena, fara relief. Cu acest tip de relativism nu vom putea corija raul din noi si nu vom iesi curand din dificultatile zilnice."

(din interviul d-lui Andrei Plesu in Ziua, 11 feb, preluat de Idei in dialog, martie 2006, pag. 12)

[herbert]

Un porc doarme in Senatul Romaniei
Adrian Paunescu, poetul de curte ceausist, care s-a autodeclarat porc (prin '90, cred ), sotul lui Carmen Paunescu ( cea care a ucis cu masina o familie (3 persoane) si e libera, prospera & grasuta), deci, acest individ a fost surprins dormind in Senatul Romaniei.
o imagine a nesimtirii multilateral dezvoltate:

http://www.evz.ro/article.php?artid=254003

[Pitbull]

"Astä ciumä-nveninatä, astä plebe, äst gunoi..."
(Si încä multe altele, tot de-acolo.)

[silver_boy]

Actori, filosofi, balerine, gospodine - Gandul 25 Martie

Magda Mihãilescu




Serge Daney, unul dintre ultimii critici francezi cu farmec, posesor al darului de a lansa formule fericite, îl socotea pe Jacques Rivette „creator de timp, un timp în care se poate trãi”. Numai cã, adãuga el, „mi-au trebuit treizeci de ani ca sã înþeleg asta”. Cam mult. De unde atâta berechet de vreme la dispoziþia spectatorului contemporan? Ca sã nu mai spunem cã un film al amintitului cineast îi cere, oricum, sacrificarea unei serioase hãlci din bugetul sãu de ore destinate intrãrii într-o salã. Rivette (78 de ani), fondator al revistei Les Cahiers du Cinéma ºi al Noului Val, nu se încurcã deloc cu durata. Creaþiile sale sunt vestite ºi pentru lungimea lor exasperantã – spaima producãtorilor. Out One: Noli me tangere, prezentat o singurã datã, acum mai bine de trei deceni, la Casa de culturã din Le Havre, þinea 12h 40’; Céline et Julie vont en bateau (Céline ºi Julie se plimbã cu barca, 1974, difuzat acum o sãptãmânã de TV Cultural), La belle noiseuse (Frumoasa gâlcevitoare), Jeanne la Pucelle (Ioana Fecioara) din anii ’90, nu coborau sub trei ore. Mai aproape de zilele noastre, în 2001, autorul a izbutit sã se descurce cu numai douã ceasuri ºi jumãtate, precum în acest Va savoir (Cine ºtie). Cei care au vãzut Céline et Julie... au fost mai pregãtiþi sã se lase, acum, rãsfãþaþi în baia curgerii timpului dar ºi prinºi într-un joc al spaþiilor: scena, culisele, biblioteca, bucãtãria, acoperiºuri, poduri de case, teritorii ce se întretaie în opera acestui îndrãgostit de o temã preluatã de la maestrul Jean Renoir: unde începe viaþa, unde sfârºeºte teatrul? „Dacã vrei sã mã vezi, vino sã mã vezi jucând”, îi spune protagonista, actriþã, fostului iubit. Toate drumurile eroilor duc spre teatru. Femeia a aºteptat aceastã reîntâlnire, prilejuitã, în sfârºit, de un turneu la Paris. Dacã ea îºi cautã amantul pierdut, iubitul actual, care este ºi regizorul spectacolului, vrea sã dea de urma unui manuscris al lui Goldoni. Pe urmele unei iubiri de altãdatã ºi ale unei piese rãtãcite, spaþiul se lãrgeºte, pentru a lãsa loc altor cupluri ce alcãtuiesc ºi se desfac dupã legile unui spectacol cãruia viaþa îi aduce, neîncetat, corecþii. Toatã lumea se înfrãþeºte cu toatã lumea, actori, filosofi, balerine, gospodine, toatã lumea este împinsã în scenã, ca în filmul Le Carrosse d’or (Caleaºca de aur), al lui Renoir, cãruia Rivette îi face o discretã plecãciune.