«L'Illusioniste»

[Pitbull]

«L'Illusioniste» - Învierea lui Tati
Gingăşie, delicateţe, rafinament... lentoare

Rareori se produce un asemenea concurs de împrejurări - găsirea unui manuscris pierdut, a unui tablou ascuns sub vopselele altei picturi, a unei partituri de care nu ştia nimeni - care să echivaleze cu revenirea printre noi a câte unui mare artist, de mult trecut în nemurire. O conjunctură cu totul aparte, specifică celei de-a şaptea arte, este cea exemplificată de destinul providenţial al acestui film: la douăzeci şi opt de ani după ce a încetat din viaţă, Jacques Tati "revine" pe ecrane prin intermediul scenariului «L'Illusioniste», transpus în sfârşit pe peliculă la iniţiativa fiicei sale, Sophie Tatischeff (adevăratul lor nume de familie) - căreia îi fusese dedicat din capul locului, ca o scrisoare de dragoste paternă. Scris în urmă cu aproape o jumătate de secol, scenariul a zăcut în arhivele C.N.C. din Franţa, catalogat sub indicativul sec «Film Tati Nr. 4», până când Sophie a văzut «Les Triplettes de Belleville» (2003) şi a avut revelaţia că viziunea cinematografică a lui Sylvain Chomet ar fi putut oferi cheia realizării postume a filmului. Căci protagonistul nu era decât un alt avatar al lui Monsieur Hulot şi, în lipsa interpretului său hărăzit, filmul ar fi fost de neconceput - în afara cazului când magia animaţiei ar fi putut readuce la viaţă magia lui Tati.
La fel ca legendarele «Jour de fête», «Les Vacances de Monsieur Hulot», «Mon oncle», «Play Time» sau «Trafic», "Iluzionistul" trăieşte printr-o combinaţie cu totul aparte de umor, tandreţe şi inteligenţă - cărora deceniile trecute de-atunci le adaugă şi o tuşă consistentă de nostalgie, în deplin acord cu însuşi sensul central al filmului. «Passe-Passe» este un personaj depăşit de istorie: meseria lui de prestidigitator se îndreaptă spre dispariţie (excelentă secvenţa de început, cu formaţia muzicală ale cărei bisuri ţin sala ocupată până când, pentru bietul scamator, mai rămân pe scaune doar un puşti blazat cu bună-sa), obligându-l să-şi caute supravieţuirea prin localuri, bâlciuri şi teatre tot mai mărginaşe, de provincie - unde o va întâlni pe neprihănita Alice, de-aici pornind toată povestea (pe care prefer să nu v-o divulg, căci chiar merită să-i ocrotim prospeţimea). Scenariul poartă într-adevăr amprenta inegalabilului talent al lui Tati, care ştia să combine factorii dramatici, motivaţiile şi cauzalităţile pe cât de firesc, pe atât de imprevizibil şi semnificativ (aici, urmărind dihotomia dintre trucurile proprii iluzionismului şi credinţa în magie, până la cele mai neaşteptate consecinţe). Din păcate, tocmai în raport cu aceste articulaţii dramaturgice se relevă principala neîmplinire a filmului, revendicată de la regie: Sylvain Chomet, de altminteri remarcabil în ceea ce priveşte coerenţa şi unitatea stilistică, povesteşte nepotrivit de lent şi trenant, patinând cam prea lin peste momentele cheie, ceea ce face ca ponderea şi sensurile unora dintre ele să se estompeze - şi duce la o scădere drastică a dinamismului şi tensiunii, dând impresia că "nu se întâmplă nimic" (când, de fapt, protagonistul se confruntă cu o dilemă sfâşietoare - a cărei soluţie de tip "happily lived ever after", din nefericire, ţine de domeniul unor formule deus ex machina destul de schematice).
Pe de altă parte, însă, Chomet se relevă ca fiind un regisor de o delicateţe admirabilă în plan vizual, construind un microsistem de relaţii umane calde şi vibrante, din imagini desenate care se asamblează extrem de elaborat: domină planurile întregi, alternate cu planuri generale şi ansambluri de o frumuseţe peisagistică de-a dreptul picturală, şi aproape nici un fel de cadre strânse (cu excepţia câtorva planuri detaliu de obiecte semnificative), astfel încât personajele se exprimă mai mult prin postură şi mobilitate corporală decât cu mijloace fizionomice - recunoaştem imediat silueta deşirată şi mişcările lui Tati, iar Alice străbate o foarte perceptibilă dar şi subtilă evoluţie, de la fătuca împiedicată şi cam dizgraţioasă până la gracila domnişoară din final. Cu maxim bun-simţ, autorii menţin acolada temporală a scenariului original, atât de reprezentativă pentru arta lui Jacques Tati, plasând povestea undeva în anii şaizeci - prilej de a remarca şi un infim anacronism: deşi născut în 1963, Chomet introduce într-un decor dominat de autoturismele şi vestimentaţia anilor 1960-1965 titlul unei ştiri privitoare la Nixon (care a câştigat alegerile din 1968). Per ansamblu, însă, poezia retro a contextului de epocă se regăseşte cu căldură şi gingăşie în întreaga decizie plastică a filmului. E cu atât mai interesant efectul (vizibil în primul rând pentru profesioniştii filmului de animaţie) obţinut prin folosirea unei concepţii grafice de tip "101 Dalmatians" sau "The Aristocats", care beneficiază totuşi de tehnicile actuale - printre rezultate: deplina coeziune între planurile grafice, sau veracitatea relaţiei dintre desenul caricatural şi realismul unor elemente naturale (cum ar fi valurile oceanului în golfurile scoţiene).
Tot Sylvain Chomet, un veritabil autor total în siajul nemuritorului maestru, îşi completează opera printr-o partitură muzicală fermecătoare în simplitatea şi eleganţa ei, însoţind periplul celor doi nomazi cu acorduri fluide de clape. Astfel încât, în ultimă instanţă, rămânem cu o resuscitare a spiritului lui Tati pe cât de statică la nivel narativ, pe atât de emoţionantă şi rafinată sub aspect plastic.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 noiembrie, 2010, h. 17:00-19:00
Bucureşti, România

[SMC]

Tati


E lesne sa ti-l imaginezi pe batranul magician Passe-Passe ca fiind insusi Jaques Tati. Lunganul personaj din filmul de animatie Iluzionistul, intr-un costum prea scurt, cu ochelarii mari, impinsi pana la baza nasului, smulgand, ca Chaplin, rasete prin mijloace ingenue, intodeauna depasit de un prezent caruia nu i se poate adapta, dar caruia i se opune amuzant si nostalgic printr-un umor propriu spiritului sau de observatie, servant exemplar al gagului fizic si al timpurilor in care traise, maiestuosul iluzionist e circograful Monsieur Hulot. E chaplinianul Tati – autoportretizat in artistul stangaci, impiedicat, un as al miscarilor bruste, avid de rasetele spectatorilor generate de propriu-i bagaj imaginar, se pare, chiar si in nefiinta trecut, prin aceasta “noua” si ultima demonstratie al carui reazam emotional nu omagiaza doar circul pe care cineastul l-a iubit si l-a purtat in cinema de-a lungul carierei sale, ci este ea insasi parca biletul de adio lasat pe o masuta dintr-o mica camera de hotel, destinat vietii pe care a trait-o si fiicei lui Sophie, formulat sec dar capital: “Nu exista magicieni!” – vaduvindu-te astfel, intocmai ca si Circul lui Chaplin, de orice tratat menit sa faca dreptate ultimei decizii a artistului de a parasi scena.
Acest film, desenat manual inca din 1996, nici ca ar fi putut incapea pe maini mai bune decat in ale lui Sylvain Chomet, ce s-a dovedit mai ales un bun tehnician, in maniera evidentului studiu al operelor lui Tati si ale felului in care acesta alegea sa se filmeze. Planurile medii, ideale spatii pentru limbaj si mobilitate fizica, adancimile de camp ce evidentiaza cateodata detaliul, cadrele panoramice – de care regizorul cam abuzeaza incepand cu cea de-a doua jumatate a filmului, exacerband prin plastica peisagisticii o anumita lentoare narativa – , adaugand coerenta mizanscenei – in masura in care filmul este unul non-dialogal, in buna credinta a vervei inseriate de geniile comediilor mute – si stilistica obsedant-amuzanta de a-si numi absolut fiecare locatie si imobil ce alcatuiesc fundalul perpetuei calatorii a magicianului si a dragei sale companioana, confirma, din partea lui Chomet, o buna intelegere a operelor lui Tati – atat pe compartimente stilistice, cat si pe cele de cadraturi.
Dar Iluzionistul, in simplitatea observatiei gesticii si a giumbuslucurilor fizice, apasand uneori butoanele dramaturgice printr-o superba muzica compusa tot de Chomet, este mai intai o poveste emotionanta. Duioasa. Covarsitoare. Este locul in care Tati, insotit de asta data de copila, si apoi adolescenta Alice, pleaca intr-o ultima vacanta. A sa si a lui Monsieur Hulot. Dorinta magicianului Passe-Passe ( Marele Tatischeff – altfel, o trimitere clara a cunoscatorilor la adevaratului sau nume de familie) de a crea divertisment, chiar daca trebuie sa mearga pana la capatul lumii pentru asta, fusese insasi existenta lui Tati – ca artist de circ, iar apoi ca cineast. Odata cu acest ultim act, “comedia fizica” marcheaza abia acum sfarsitul unei ere, insa nu inainte ca Tati, in chipul unei caricaturi fidele, sa ne mai priveasca pentru ultima oara dintr-un tren, pe care imaginea il inchide intr-un punct. Iar apoi luminile oraselor prin care a trait se sting. Definitiv.