Filme bune recomandate spre vizionare

[alali]

ca tot vorbisem intr-un post recent de acest film....


From Here to Eternity (1953)



Este foarte greu sa abordezi intr-o discutie de gen review, un film clasic, cu atat mai mult un astfel de succes mult premiat si mult laudat. Totusi o sa incerc un fel de paralelism intre acele timpuri si modul in care este el perceput astazi.
Foarte interesant dupa parerea mea este ca filmul incepe oarecum anestezic. Nimic nu te pune in garda si nu te pregateste pentru un astfel de sfarsit si mai ales pentru importanta lui istorica. Fimul explodeaza la propriu in secventele lui de incheiere, senzatia simtita fiind cea ca pana si actorii par surprinsi de turnura pe care o iau evenimentele, lumea in general. (bineinteles ca surpriza protagonistilor este foarte normala in desfasurarea povestii, eu doar incercand aici sa fac o analogie ilara intre uluiala spectatorului si haosul de pe ecran).
Cunoscatorii vorbesc despre o ecranizare exceptionala, cu mult peste cartea care a stat la baza filmului. Nu stiu si nu ma pot pronunta in nume personal, atata timp cat nu am citit cartea si cu siguranta nici nu o voi face in viitorul apropiat. Asa ca trebuie sa aplec urechea la alte parerile avizate. Din ce am inteles, filmul este mai masculin, mai introvertit si renunta la vulgarul limbajului si al situatiei, lucru ce ii confera un caracter mai cavaleresc.
Oricum ar fi, rezultatul este unul incomensurabil ca valoare artistica. Acting-ul e perfect. Implicarea protagonistilor este una nemaiintalnita cel putin pana la acel moment. Un exemplu este cel al lui Sinatra care a solicitat expres sa i se atribuie un rol in acest proiect, cat de mic, iar cum bugetul filmului nu isi permitea un astfel de star in cast, Sinatra s-a multumit cu o suma modica de 8 mii de dolari. Iar contributia si aportul adus produsului final e imposibil de cuantificat in bani, indiferent care ar fi moneda despre care vorbim.
Drama, pentru ca trebuie sa deconspiram ca e vorba despre o drama, este ravasitoare. Tragedia dozata in portii mari atinge maxime dupa maxime chiar daca intr-un moment anume al filmului nu parea posibila o suferinta mai puternica decat cea la care era in acel moment supus protagonistul. Odata distrus un destin nimic nu tradeaza ca el mai poate sa isi amplifice suferinta. Dar aici e farmecul, asta daca putem numi farmec aceasta stiinta de a radiografia durerea.
Fred Zinnemann un maestu al genului drama si chiar al acestei asocieri de genuri drama-razboi, ne zugraveste un personaj principal atipic, rebel, suferind, nu fizic ci sufleteste, distrus interior si care isi accepta cu o anumita noblete loviturile harazite lui de viata. Iar viata nu pare sa fie zgarcita cu acest idealist soldat indragostit. Indragostit de armata, de principii si de un suflet la fel de chinuit ca si al lui.

Vazut prin standardele moderne, filmul nu isi pierde aproape deloc din mesaj sau atmosfera. In afara catorva scene teatrale, nimic nu este invechit sau sa tradeze cei peste 60 de ani pe care ii poarta atat de mandra aceasta productie. (cand spun teatral imi vine in minte nu atat acea secventa a sarutului inecat in spuna valurilor ci mai degraba acel preludiu al intrarii in mare a lui Milton, interpretat de Burt Lancaster; felul in care priveste, asteaptarea si apoi acea fuga studiata si tipica vremii - este oarecum comica daca e sa o raportam la cinemaul actual, un cinema tot mai realist, mai "true story").
Nota filmului ar trebui sa fie una imensa, pentru ca e clar ca in fata avem o capodopera a cinematografiei, dar eu personal ma impotmolesc in acele capricii ale protagonistilor, care sunt declansatoare de actiuni universal valabile. Adica nu pot sa sufar aceste tipologii de personaje, oarecum nobile in decizii si in gandire, cavaleresti in comportament si care dau dovada de o mandrie prost inteleasa, de un infantilism si de un orgoliu sinonim cu prostia. Aceasta vanitate ce nu se poate distinge de trufie este declansatoare de nenorociri. Iar daca se mai adauga si o ingamfare masculina inconstienta, care nu tine cont de consecinte, lipsa judecatii sau mai direct spus orgoliul prostesc este cel care iti vine in minte mai repede si mai usor decat virilitatea sau masculinitatea. Bineinteles ca filmul si problematica lui razbat dincolo de aceste mici imperfectiuni atat de uzitate in acele timpuri. Sa nu uitam ca "bad-boy-ul" facea ravagii in randul tinerilor acelor ani. Chiar varsta frageda a acestor oameni in devenire este graitoare, ...dar totusi.... Nimic nu poate justifica un astfel de comportament si apoi sa te surprinda dimensiunea consecintelor si suferinta. Poate de aia filmului ii lipseste tensiunea, pentru ca tuturor acestor manifestari comportamentale le poti intui usor urmarile, rezultatele. Insa tensiunea este inlocuita, cu succes putem spune, de grandoarea faptelor si mai ales a istoriei care marcheaza povestea.
In ciuda acestor impedimente personale, filmul este remarcabil si o nota de 8,24 este normala.

[alali]

The Intern (2015)



Iata un film ce te binedispune din chiar prima secunda, adica inca din monologul de inceput. Transmite in fiecare moment o stare de bine cum de mult nu am mai resimtit la un film si mai ales vazut el in cinema.
Marele merit si plus al peliculei este Robert DeNiro. Si nu cred ca asta e o surpriza pentru cineva. Era de asteptat ca prezenta unui asa nume sa-i creasca valoarea produsului cinematografic.
Daca e sa fim rautaciosi si sa punem sub lupa un produs final care ne-a placut, ne-a binedispus si ne-a transmis ceea ce trebuia sa transmita, putem totusi sa catalogam interpretarea lui DeNiro ca fiind prea "constanta". Adica repeta acelasi tip de grimasa de la inceput si pana la sfarsit; are aceasi mimica si aceasi gestica pe toata durata filmului. Nu amplifica sau chiar, sa simplifice macar aceasta stare, indiferent daca filmul o cere, ci continua cu acelasi tip de interpretare pana devine stanjenitor. E adevarat ca apar acele doua secvente, cea cu lacrimatul si cea cu puseul de tensiune, dar … tot nu se schimba nimic per ansamblu. Oricum, cele doua momente par cumva scene cazute la montaj si reintroduse in varianta “director’s cut”.
Plus ca filmul abunda de puzderia de prim-planuri care tin sa surprinda si sa marcheze aceste fete-fete, (una peste tot, e adevarat, dar in ipostaze diferite), pe care le pune in permanenta personajul intruchipat de DeNiro, (grimasa despre care vorbeam). Ele, prim-planurile cu respectiva strambatura, marca patentata DeNiro, ajung sa lezeze vizual de la un moment dat. Insa cu ajutorul starii de bine pe care o experimentam in mai toate momentele peliculei reusim sa trecem si chiar sa uitam aceste neajunsuri. Este doar o carcoteala in fond de la un fan declarat Robert DeNiro, cum ma declar ca sunt.
Despre discursul feminist sau de egalitatea intre sexe, chiar daca este enuntat in cateva ocazii destul de explicit, nu vreau sa ma pronunt pentru ca prea mi-a placut atmosfera incat sa spun ca am simtit vreo directie anume. Pur si simple m-am lasat purtat de val. Si pe deasupra Jules, (Anne Hathaway), este atat de simpatica si de placuta in ceea ce face in acest film, iar conexiunea personajului ei cu noi, cu publicul este atat de puternica, incat putea sa spuna aproape orice, ca i se trecea cu vederea.
Concluzie: o productie mult peste asteptari care iti si creaza placere in a o viziona chiar si intr-o sala de cinema, lucru foarte greu de realizat pentru ceva ce se vrea inainte de orice, empatic si … sensibil. Iar cei ce gusta filmele de acest gen stiu cat de greu e sa experimentezi asa ceva printre cutiile de popcorn si ambalajele ce fosnesc.
Nu e nici drama nici comedie nici family... , e doar binedispunere si atat.
Un 7,13 din toata inima. Recomand pentru cele 2 ore placute si pentru cei doi protagonisti.
Ps. S-a tinut mortis sa se apeleze si la o scena mai erotica, desi vulgara ar fi exprimarea cea mai buna, ca sa…? Chiar nu am inteles motivul dar cel putin in ultimii ani ai carierei, DeNiro in rolurile sale apeleaza la un astfel de umor. Poate o fi cauzat de vreo frustrare …. Whatever!

[alali]

So weit die Füße tragen (2001)
aka
As Far as My Feet Will Carry Me (2001)



Asa as fi intitulat eu acest film. Se potriveste cu perioada sarbatorilor de iarna, ca tot e atat de multa zapada in decorul acestei productii si apoi un astfel de titlu ar face sa licare o urma de magie, exact ca si finalul acestei proiectii, atat de datator de speranta.
Desi sunt mai multe dovezi cum ca toata povestea este o fictiune, cum e si cazul peliculei The Way Back (2010) de altfel, pelicula ce trateaza acelasi subiect, vreau sa ma distantez de la planul detaliu, analitic si sa privesc filmul panoramic, pur si simplu ca un produs cinematografic si sa ma bucur de vizionare. Din aceasta perspectiva, filmul este bun spre foarte bun. Are poveste, ceea ce pe mine ca si privitor ma intereseaza in primul si in primul rand, are interpretare, una chiar excelenta si are regie, germanica prin excelenta.
Iar despre regie trebuie mentionat ca, pana la un anumit punct, are acel stil riguros nemtesc, autentic si atat de diferit de ceea ce ne invadeaza zilnic de peste ocean. Că pe final recurge la clisee emotionale, ca incearca sa supradimensioneze momentele… da! Aici pierde din pacate acea aura ce l-a inconjurat mai permanent, acea aura de originalitate si de ce un, de raritate. Insa nu este torul pierdut.
Povestea este una surprinzatoare din perspectiva spectatorului obisnuit cu soldatii nemti in ipostaza invadatorului, a opresorului, a paznicului de lagar. Aici nu e cazul. Si aflam ca soldatii nemti sunt si ei oameni, au familia, au sotii pe care le-au lasat acasa, unele chiar insarcinate si mai mult, pot chiar sa planga. Cine s-ar fi gandit la asta pana acum?

Cateva momente par “ireale” si chiar prost gandite cum e scena din gara, cea cu cainele, unde ezitarea si lipsa de luciditate apar atat de contrastant cu conditia de evadat incat iarasi ne ramane acel gust acru-amar al cliseului ce nu isi avea rostul a fi introdus in film. Dar nah! Asta e! Mergem mai departe. Ca o paranteza, intamplarea face ca in urma cu putin timp sa fi parcurs niste pagini din Calvarul lui A. Tolstoi si in care se povesteste chiar o evadare a unui rus din taberele de prizonieri nemtesti. Cu totul alt aer, avand o autenticitate ce razbate din fiecare moment ce ne este povestit, cu totul alt comportament, mult mai lucid si totodata nebunesc, mult mai demn de un evadat. Aici, acea emotivitate este prost incadrata si transpusa in imagini.
Concluzie: un film de urmarit, tulburator, ce abunda in scene si imagini la limita suportabilului, uneori chiar depasind aceasta limita, mai ales in prima parte. Surprinde usurinta cu care parcurgi cele aproape 3 ore cat are proiectia. Un 7,31!

Ps. Exceptand unele momente cat de cat potrivite ca si acompaniament al actiunii, coloana sonora a filmului este foarte prost gandita si aleasa. Crunte momente de neinspiratie...

[alali]

Rare Exports (2010)



Peisaj de iarna cu zapada. Renii si Mosul Craciun. Si mai sunt si ajutoarele mosului. Ce poate fi mai potrivit de atat pentru un film idilic de Craciun? Dar daca mutam toate aceasta scena in Finlanda, mai exact la resedinta mosului: 99999 Korvatunturi, faimosul munte in care isi are salasul legendarul Joulupukki? Devine interesant, nu?
Iar acum sa completam imaginea pe care am construit-o mai sus cu unele mici detalii :wink: . Renii ... sunt morti. Ajutoarele mosului sunt in pielea goala, murdare si au niste ... tarnacoape in mana. Mosul are ... coarne gigantice. Iata asadar Craciunul scandinav.
Interesant este ca regizorul Jalmari Heldaner a prefatat aceasta realizare a sa cu 2 scurt-metraje lansate cu 7, respectiv 5 ani inainte. ("Rare Export Inc. (2003)" si "The Official Rare Exports Inc. Safety Instructions (2005)"). Tot in acest registru al perseverentei, chiar si protagonistii celor 2 scurt-metraje sunt aceiasi cu cei ai filmului din 2010. Si asta, trebuie sa recunoastem ca e remarcabil. (vorba aia, pentru o astfel de perseverenta era ca un film sa castige Oscarul si nici macar nu avea poveste - n.e. Boyhood (2014)).
Lung-metrajul de fata este asadar produsul datorita staruintei lui Jalmari Heldaner. Iar rezultatul este minunat. Un altfel de film cu si despre Craciun, revolutinar in materie as putea spune.
Totul in aceasta constructie e autentic. De la acel munte-resedinta a Mosului Craciun, pana la legenda acestuia din tinuturile nordice. Insa punerea in scena si turnura pe care o ia povestea e acea licarirea de geniu pe care o asteapta orice cinefil.
Filmat in stilul filmelor nordice, rece si la propriu si la figurat, productia de fata nu face nota discrepanta cu marile realizari ale cinematografiei acestor tari friguroase si in special cele finlandeze. Insa, chiar si asa, chiar daca puștiul Pietari, (Onni Tommila), nu reuseste sa comunice cu tatal sau Rauno, (Jorma Tommila), in termeni foarte afectivi, intre ei este evidenta o stransa legatura de respect si dragoste. Pentru acest artificiu, Heldaner a folosit, asa cum se vede si din numele celor doi protagonisti, un raport de inrudire real, cei doi fiind si in viata de toate zilele tata-fiu. Iar asta se simte perfect in interpretarea celor doi, oferind un aspect de autenticitate imposibil de obtinut altfel.

Si ca sa nu lungesc vorba, filmul este foarte potrivit perioadei de Craciun, este altfel decat tot ce vazusem pana acum, nu este recomandat copiilor mici si ESTE MINUNAT. Pentru cine vrea un film foarte bun, va recomand sa nu ratati acest film. Nota 8,21!

Ps. Short-urile de care faceam vorbire le gasiti pe net sau ca bonus pe dvd-ul original. Recomand vizionarea lor dupa ce ati bifat lung-metrajul si in ordinea cronologica a aparitie celor doua. Foarte bune si aceste mici adaosuri la marea poveste. Chiar aduc un plus extrem de interesant si completeaza foarte bine tabloul general pe care il creeaza filmul.

[alali]

The Walk (2015)



... sau cum imensitatea copleseste un suflet sensibil.
Cu aceasta meditatie as deschide orice discutie despre acest film extraordinar. Cred ca de aici incep si conflictele. Un conflict al personajului cu privitorul, un conflict al protagonistului cu cei ce il acompaniaza pe ecran si de ce nu, un conflict al scenariului intr-un mod literar inteles.
Totul pare o nebunie, o inconstienta, o aroganta pe care noi, spectatorii in genere, nu o putem explica sau nu ii vedem rostul. Cati dintre noii pot marturisi cu mana pe inima ca au trait alaturi de Philippe (Joseph Gordon-Levitt), ardoarea contemplarii albastrului absolut al cerului? Sau obligativitatea acelei reverente in fata propriului public. Sau chiar acea "chemare" a corzii care i-a ghidat destinul eroului? (ref. la episoadele in care Petit se intinde pe sarma sau in care, contrar tuturor normelor celor care fac echilibristica la inaltime, decide sa priveasca in jos).
O astfel de analiza asupra a ceea ce ni se proiecteaza ajuta la digerarea momentelor poetice si/sau filosofice, dupa caz, pe care le traieste Petit pe tot parcursul filmului. Par fortate la o prima vedere dar judecate din perspectiva firii artistice a eroului, totul este mult mai profund si mai real.
Ce mi-a placut mult la aceasta pelicula este umorul. Un umor rafinat, asezat cu grija, bine dozat si chiar estompat in unele momente, Astfel Zemeckis reuseste sa nu stirbeasca cu nimic din importanta evenimentului si nu lasa nici chiar zambetele sa prinda curaj pe fetele incordate ale privitorilor.
Fiind o repunere in scena a documentarului Man on Wire (2008), filmul reuseste sa nu se incarce artificial de tensiune. In afara secventei de sub prelata, care pare totusi logica si firesc situata in decorul scenei de la ultimul etaj si care sigur nu a fost in desfasurarea reala a evenimentelor si posibil acel calcat in cui (in acest caz insa marturisesc ca nu sunt sigur de cat de real a fost evenimentul), regizorul nu apeleaza la standardele impuse de studiouri de a supratensiona atmosfera. Evenimentele la limita din turnul unde este Petit nu sunt, asa cum m-am asteptat, dublate de altele in celalalt turn, iar asta este bine si se simte bine.
Un mare plus, dar mare de tot, este efectul 3D. A fost filmul la care, in lipsa unei tensiuni reale, ce sa tina de actiune, (in fond stiam ca totul va decurge conform planului, ca doar protagonistul era bine, sanatos si ne povestea acele evenimente), am experimentat o incordare pe alocuri maladiva chiar. Haul care se căsca sub coarda intinsă intre cele doua turnuri, lentoarea pasilor filmati ca prim-planuri, dorinta protagonistului de a actua ca o multumire adusă acelora care il priveau, au fost atat de intens resimtite datorita acestui efect de spatialitate tri-dimensional incat, de multe ori oboseam mental. Simteam nevoia sa imi cobor privirea doar ca sa ma odihnesc psihic fie chiar si pentru o secunda. Simteam efectiv ca mi-am pierdut punctul de sprijin, echilibrul si simtul de orientare sau stabilitatea. De durerea de cap si de starea de ameteala de dupa nici nu mai povestesc.
Concluzie. Un 3D de exceptie, un film in 3D foarte bun, o proiectie 3D cum rar am vazut. Merita orice sacrificiu pentru a ajunge intr-o sala de cinema si a asista la acest eveniment mai rar decat aselenizarea asa cum spune si afisul Un 8,07! Obligatoriu in 3D!

Ps. Multi se declara dezamagiti de filmele in 3D, dar se duc la cinema si se pun in ultimele randuri. Ce senzatii vreti sa experimentati de la acea distanta. E ca si cum te-ai uita la o poza? Pentru a experimenta cu adevarat acea imersie in film, incercati locurile de unde nu puteti vedea peste marginea ecranului cu privirea periferica, randul 1,2,3. E doar o sugestie amicala.

[alali]

Ordet (1955) aka The Word (1955)



Filmat intr-o maniera impresionista, filmul este unul dintre cele mai curate exemple ale acestui mod de expunere. Cu o folosire a luminii atat de naturala, cu acele landscape-uri perfecte si mai ales in alb-negru, pelicula se invaluie inca de la inceput intr-o aura mistico-religioasa.
Din toata acea abundenta de vegetatie, (si nu orice vegetatie ci iarba care denota belsug), din tot acel soare luminos dar care este domolit permanent de vant, prin curatenia si contrastul perfect intre tonurile de alb si de negru, prin cadrele perfect incarcate si echilibrate, razbate o mana divina, o grija de netagaduit. Interesant este ca toata aceasta pronie, in niciun moment nu poate fi discutata si mai ales, prin modul de filmare, nimanui, indiferent de confesiune sau credinta, nu ii poate trece nici macar prin minte sa nege existenta unei divinitati care se ingrijeste de toate.
Genialitatea regizorala consta in libertatea pe care Dreyer, un luteran practicant, o lasa fiecarui privitor in a crede. El nu incearca, asa cum fac mai toti regizorii, cand e vorba sa atace anumite idei, cu atat mai mult credinte, sa influenteze in niciun fel receptorul. La fel cum este si obiceiul confirmarii credintei in cultul al carui membru este, renasterea lui spirituala prin imagine este sesizabila cu ochiul liber. Pare ca descopera impreuna cu publicul miracolul religios cu fiecare scena pe care o filmeaza, cu fiecare film pe care il regizeaza.
Iar cu aceasta senzatie de libertate totala, ajungem la esenta acestei productii. CREDINTA. Marturisesc ca am apreciat dintotdeauna un film in care regizorul se joaca cu sentimentele mele, dar ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva care sa imi manipuleze in acelasi fel si credinta. La inceput am fost ateu si martor la episoadele de nebunie ale lui Johannes. Apoi, odata cu evolutia povestii si a cresterii tensiunii, am devenit novice in a crede, ca spre final sa fiu convins si sa cred cu certitudine ca minunea se va produce. Urmeaza scena luciditatii cu acea replica "bine te-am gasit TATA". Acest TATA rade tot in calea lui si m-am trezit ca sunt mai necredincios decat eram la inceputul filmului. Iar jocul nu se opreste aici.
Minunata aceasta stiinta de a construi un om si de a-l demola printr-un singur cuvant. Cu siguranta este unica prin frumusetea ei in istoria cinematografiei.
Dupa tot acest periplu la care ne obliga pelicula, periplu prin noi insine, descoperim si semnificatia titlului "Ordet" adica "Cuvantul". Iar puterea este cu siguranta in cuvant. Doar prin cuvant stim ca in film exista o ferma de porci. Nu ii vedem ci doar ii auzim si asta e suficient. Tot prin cuvant "vedem" si masina care este doar o lumina ce se prelinge pe perete. Prezenta mortii este sesizata doar de o singura persoana si simpla rostire a acestei prezente ne da fiori desi noi nu vedem absolul nimic ingrozitor. Cuvantul este puterea si cuvantul este sublim reprezentat, sau nereprezentat, depinde de optica fiecaruia, in acest film.
Un film monument, o piatra de temelie a oricarei culturi cinematografice, o prezenta obligatorie in orice culegere de filme patrimoniu. Un 9,27!
Ps. Orice iubitor de film bun trebuie sa vada si sa identifice in acest film acea scena, unanim denumita de catre critici "probabil cea mai emotionanta scena din istoria cinematografiei". Si cu siguranta ca toti o vor repera cu usurinta.

[alali]

Narayama bushiko (1958)



Inadecvata, (daca e sa analizez ceea ce am gasit ca fiind teatrul kabuki), comparatia filmului cu acest gen de adaptare scenica. Ca trimite cu gandul catre acest fel de reprezentare dramatica atat de raspandit in Japonia, asta e adevarat. Insa kabuki este, ca definitie, o combinatie intre maiestria de a dansa si a canta ca si maniera de interpretare, iar aici nu este cazul. Imprumutul povestitorul, coincidenta sau nu, faptul ca el isi canta replicile menite a fi un indrumator pentru spectator, nu inseamna neaparat ca filmul este in sine o punere in scena tipica kabuki.
Despre pelicula trebuie spus ca inca de la inceputul vizionarii ei, te coplesesc decorurile. O combinatie intre natura si recuzita nemaintalnita, aducand aminte de mijloacele si tehnologia moderna. In permanenta ochiul se sfroteaza sa faca deosebirea intre ce e natural si ce nu, de multe ori fiindu-i imposibil a gasi o delimitare clara. E evident ca panorama este pur si simplu o imagine de background, dar ce imagine, ce detalii, ce incadrare in plan... totul este superb. Apoi vin luminile, culorile, cadrele monocolore, negrul care parca prinde viata si impartaseste orice drama care se intampla in viata protagonistilor... Impresionant!
Interpretarea este usor fortata pentru gusturile mele cizelate in productiile europene sau occidentale; dar este specifica filmelor asiatice. Oricum, putem spune ca si acest element al filmului, interpetarea, este o caracteristica oarecum futuristica, adica inaintea vremii ei. In afara melodramei din finalul filmului, intinse la maximum si a acelui mers lent ca pe o scena de teatru, totul este surprinzator de cursiv ca si discurs actoricesc. Nimic nu te trimite cu gandul la artificial, la acting. Nu apar acele infexiuni ale vocii atat de cunoscute, nu apar replicile apasate si zgomotoase devenite si ele celebre mai ales in acele vremuri.
Despre povestea: este usor de identificat cu putin efort, firul narativ. Dar modul in care el se consuma, povestea tesuta in jurul legendei si cum anumite concepte din cantec sunt ecranizate, fac cu siguranta din acest film un bun de patrimoniu.
Folosind ca si mijloace imaginile contrastante, momentele antagonice, personajele contradictorii, regizorul Kinoshita reuseste sa transmita morala baladei, intelesul si importanta ei pentru traditia si functionarea societatii acelor vremuri, oricarui privitor indiferent de bagajul de cunostinte si informatii cu care acesta se aseaza in fata ecranului. Iar tinand cont de diferentele culturale si bogatia simbolistica dintre popoarelor asiatice si noi, cei ce nu suntem vietuitori pe acest continent, faptul ca filmul vorbeste si pe limba noastra reprezinta o realizare exceptionala.
Un film ce trebuie cu siguranta bifat de oricine iubeste poezia cinematografica si arta in sine. 8,06! Un clasic, o legenda.

[alali]

Narayama bushiko (1983)
aka
The Ballad of Narayama (1983)



Dupa titlu, pare un remake al celebrului film din 1958. E si nu e asa. Adica povestea baladei este preluata in totalitate si transpusa in imagini in cea mai curata maniera posibila. Toate referintele pe care le face in versurile sale sunt prinse si in spectacolul cinematografic. Idei ca: datoria primului nascut, baiat, de a-si insoti parintele in ultima calatorie sau pactul cu demonii a celor care au dinti sanatosi, nu doar ca apar in acest film la fel ca si in varinata lui Kinoshita, dar aici sunt completate de o duritate cum rar ti se ofera in cinematografie.
Asa aflam ca balada precizeaza ca "un fiu este necesar, dar si suficient" sau ca rusinea indurata din cauza danturii sanatoase trebuie sa se sfarseasca - si o face, dar intr-o maniera ingrozitoare dpdv vizual.
Am spus ca filmul are imagini dure. Poate parea cliseistic acest termen, mai ales la o productie altfel decat americana, cu atat mai mult asiatica. In apararea mea o sa mentionez elemente care sper sa imi dea dreptate in alegerea termenilor: nou nascut aruncat pe camp, degerat si descoperit la topirea zapezii; o familie intreaga, copii, tineri, batrani, chiar si fata insarcinata cu burta la gura, pedepsita si ingropata de vie de catre sateni; zoofilie; adulter; incest; si mai sunt ...
Cel mai surprinzator este ca poti sa te detasezi de toata aceasta salbaticie in care traieste intregul sat . Faptul ca actiunea este plasata intr-un trecut indepartat, faptul ca balada pare sa iti ghideze intelegerea pentru acest stil de viata, totul te descarca de o supraincarcare care, odata cu intaintarea in poveste pare iminenta. Insa nu, ea nu se intampla si asta spre bucuria noastra a privitorilor. Ba chiar, spre final, toate atrocitatile capata o dimensiune poetica.
Interesanta gaselnita lui Imamura de a mai rasuci in jurul celebrei balade si o alta legenda, cea a Omului din Tohoku, personajul suferind de una din cele mai crunte forme de halitoză. Iar imbinarea celor doua povesti este insesizabila, totala si perfecta. Nimic nu tradeaza faptul ca cele doua planuri nu sunt parte componenta a aceleasi surse.
Poezia, pentru ca asta este impresia care iti ramane in urma intrarii in aceasta lume salbatica si cruda, este identificata, constientizata si simtita in ultima parte a filmului. ¡Calatoria propriu-zisa si mai ales abandonul¡
Dupa tot acest cinism in care greutatile vietii si lupta pentru de-ale gurii par ca zdrobesc sufletul in oameni, lasandu-i goi si fara capacitate de a simti, vine momentul de meditatie si regasire. Un contrast suprem, dar de data asta nu intre lumini si umbre, intre negru si alb ci in cadrul spectacolului, al povestii ce se deruleaza pe ecran. Toate acele brute incapabile de sentimente, se transforma in oameni si ajung chiar sa si planga. Nu de vreo suferinta fizica asa cum ne-am astepta ci de durerea pierderii.
Desi scopul acestei intregi culturi populare numita Narayama este acela de a se descotorosi de gurile inutile de la masa, maniera demna, curata in care este ea cosmetizata, da peste cap tot procesul de intelegere si rationament de pana atunci. Pur si simplu acei oamni nu aveau voie sa mai fie capabili de ceva atat de inaltator, dar iata ca, in pofida sanselor, ei aleg ca marea trecere sa fie desprinsa de tot ce era uman si pervertit, sa fie curatita. Iar daca este si acoperita de albul imaculat, atunci intr-adevar zeii te-au rasplatit.
10 pentru noul film, o adaptare altfel, dintr-un alt registru fata de filmul din '58. 10 pentru interpretare si regie, iar ca medie o nota de 8,36! (prietenii stiu cum si de ce)

[rvn]

alali, poza ta este in totala contradictie cu emanatiile tale scriitoricesti. semeni mai degraba cu un refugiat care vrea sa ajunga in Germania,

[alali]

In memoria inconfundabilului regizor al celor mai lungi filme.
Ce minunat ar fi sa reusesc sa vad undeva Out-urile....



La belle noiseuse (1991)



Intruziunea in "barlogul" artistului, in spatiul sacru unde se zamislesc operele de arta; iata ce ne propune, Rivette in acest film. O sansa ce apare o data in viata.
Preluand personajul Frenhofer, din nuvela "Capodopera necunoscută" a lui Balzac, Rivette reuseste sa inventeze o opera distincta, proprie. Frenhofer, maestrul, artistul ce detine in pastrare insasi taina realizarii creatiei desavarsite, in care s-a regasit chiar marele Picasso, este si eroul acestui film. Insa mult mai omenesc in comparatie cu modul fantastic in care este el prezentat in literatura franceza.
Si atat din asa-zisa "adaptare" a nuvelei balzaciene. Nu se foloseste nimic din fantasticul atmosferei cartii, nimic din modul in care se desfasoara actiunea acolo, nimic din destinul misterios al panzei pe care este zugravita capodopera unei vieti.
Si pentru a reda tot acest mecanism de nastere, de creatie a unei opere ce sa incununeze o cariera de cautari, Rivette foloseste mijloace unice, nemaintalnite in alte cazuri in care s-a dorit tratarea unor episoade asemanatoare.

Primul care mi s-a gravat in creier este acel scrijelit hipnotizant al penitei pe hartie. Secvente lungi ce te vrajesc pentru multe minute in sir.
Tot acest efect este dublat de linistea de mormant ce domneste in atelier. E adevarat ca nu observi aceasta liniste decat atunci cand usa se deschide si in tot acest spatiu atemporal intra vacarmul amplificat pana la limita suportabilului de afara. O invalmaseala de zgomote din natura, peste care se adauga zgomote de automobile, chiar si voci umane, toate iti dau senzatia de pangarire a acestei sfinte a sfintelor unde ia nastere arta.
Dar de departe, cel mai valoros conflict al peliculei este acea relatie pictor-muza-iubit(a). Cautarile si incercarile de a surprinde si a reda pe panza o fiinta , viata insasi (in special in nuvela lui Balzac), intregul zbucium se rezuma in acea replica: "Te voi rupe in bucati; Te voi scoate afara din trup; ... Vreau sa vad si sa cunos inlauntrul trupului tau". Iata dar ca artistul nu menajeaza nimic si pe nimeni. El jertfeste tot si pe toate doar pentru a putea crea. Apare aici acea suprapunere de picturi. Peste chipul vechii Frumoase Scandalagioaice se picteaza acum una noua. Modul in care se acopera acel chip, felul in care ochii ii raman neatinsi pana in ultimele momente, totul tradeaza chin si suferinta. Tumult inteles si de cea care ii este partenera de viata maestrului care isi rosteste durere astfel: "inainte ma iubea pentru ca ma picta, acum nu ma mai picteaza pentru ca ma iubeste"

Si aici intervine, odata cu depanarea povestii acestei incercari de a crea capodopera unei vieti, "drama cinefilului".
Dupa ce ai impartasit, timp de 4 ore incehiate, suferinta pictorului, a muzei, a apropiatilor lor, pentru ca toti sufera si se jertfesc pentru scopul suprem, spuneam ca dupa tot acest efort si durere, tu ca participant la constructia acestei capodopere, nu ai dreptul sa o vezi. Ce napasta mai mare poate sa cada asupra ta, ca spectator. Vei ramane permanent urmarit de acest episod chinuitor. Asa ceva, intru un asa final? De ce? Cum putem noi sa continuam mai departe? Cum vom mai avea noi incredere in artist? In frumos? In arta in general? Cand practic Frenhofer ne zideste sperantele la propriu.
Ce final!? Ce poveste!? Ce deznodamant!? Si mai ales, ce film?!
Orice ai incerca pe viitor, doar timpul o sa reuseasca sa estompeze acest esec. Am fost acolo, in chilia maestrului si am plecat fara sa vedem nimic.

Jacques Rivette, maestrul orelor imperceptibile. 8,27!

[alali]

Suna no onna (1964)
aka
Woman Of The Dunes (1964)



A vorbi despre ecranizarea cartii cu acelasi titlu poate parea inoportun, daca un chiar gresit, atata timp cat Kobo Abe, autorul nuvelei, a fost cooptat in acest proiect cinematografic in calitate de scenarist. Si totusi…
… nu poti sa un observi cele doua moduri de introducere atat de diferite si care schimba foarte mult din mesaj. Daca cartea incepe printr-o descriere a conditiei de disparut, destul de tehnica ca precizari, filmul incepe chiar din genericul de prezentare cu acele acte, hârtii care te definesc ca om, ca cetatean al statului, macar in ochii institutiilor. Pasaport, vize, stampile, apostile sau autorizatii; vizual, asta e primul contact cu filmul. Iar ca o intarire a acestei stari de recunoastere, de legalitate, vine si discursul tinut chiar de erou in primul lui momento de panica. Faptul ca insira toate acele permise si documente il ajuta sa se (re)identifice si sa se (re)cunoasca pe sine, chiar daca doar in aparenta, dar asta ii confera un confort psihic, fie el si de moment. De aici eu o sa ma distantez un pic de cei care considera acest film ca fiind o analiza a starii de incarcerare sau a trairilor celui intemnitat, asa cum e in carte.
Eu vad mai deslusit in film o descompunere a omului vechi si o innoire dupa reguli si valori noi. Si ca sa imi explic optica o sa ma opresc asupra importantei radioului care este o cu totul alta decat in nuvela. Aici radioul este vazut de catre Femeia, (nenumita in film), ca o modalitate de alinare adusa barbatului nemultumit de situatia in care este aruncat cu forta. Si faptul ca stirile sunt “ca sa mai auzim ce se mai intampla in afara”, arata lipsa lor de importante pentru o lume atat de mica si personala ca cea pe care o impartasesc ei acolo intre dune. Toate acele evenimente nationale, mondiale sau cum or mai fi ele, nu ii vor atinge nici macar tangential.
Ca toata aceasta prezentare si analiza se realizeaza utilizand motive si mituri ca cel al lui Sisif sau ca influenta kafkiana in prezentarea absurdului actiunii este limpede si evidenta, ca nisipul este personificat, (eu mai mult inclin sa cred ca apa are un rol mai important in film; chiar nisipul se comporta ca o apa sau ca o mare), nu are rost sa mai dezvolt. Sunt teorii ce se regasesc in mai toate recenziile si review-urile disponibile si pot fi citite de acolo la fel de bine.

Eu in schimb o sa ma opresc la scena din finalul filmului. Acea epifanie pe care o sufera Jumpei in momentul in care femeia suferinda este ridicata de sateni cu ajutorul acelui scripet. Incredibil cat de bine surprinsa si redata e toata acea uluiata a protagonistului. Acela este momentul bulversant, care darama prejudecati si zideste noi credinte. Este reinnoirea despre care vorbeam mai inainte. Diferenta este ca de aceasta data viata nou, credintele noi se vor ridica pe baze mai solide, mai umane, mai importante pentru viata de zi cu zi, mai personale cum s-ar spune. Daca venirea in aceste locuri s-a facut doar pentru a gasi insecte noi si astfel aceste specimene sa primeasca numele descoperitorului si sa fie trecute in dictionarul de specialitate, descoperirea apei se dovedeste a fi o realizare incomensurabil mai mare si mai importanta, chiar daca, in afara satenilor, probabil ca pe nimeni nu va interesa aceasta metoda ce va usura viata acestor oameni. Dar pentru acesti putini locuitori ai dunelor, gaselnita reprezinta libertatea, asa cum a reprezentat si pentru protagonist la un anumit moment.
Concluzionand, putem spune ca Teshigahara ca si regizor, impreuna cu Kobo Abe scenarist rearanjeaza romanul si il recompun, cu mult mai puternic, cu mult mai sentimental, asemanator poate noului Jumpei, care in sfarsit isi gaseste un loc caruia sa-i apartina si in care el este cineva prin propria-i persoana, prin propriile-i ganduri si nu definit de niste hartii sau acte.
Un nou sens al unei vieti, un nou inteles al unei carti, un nou om. O nota de 8,00!

[rvn]

1.m-am gandit sa te ajut cu o poza un pic mai mare.
Untitled25.jpg
2. un entomolog este fascinat de insecte. desigur, niciodata nu-i este dat sa afle pe pielea lui, cum este sa traiesti ca o asemenea creatura. si totusi...
Jumpei este prins in plasa femeii care traieste in casa dintre dunele de nisip. asemeni unei insecte, ea il tine captiv si tese in jurul lui urzeala,pentru nu se putea elibera din capcana intinsa cu dibacie de sateni.inainte de a-l lasa fara vlaga, femeia are grija sa perpetueze specia.
dincolo de analiza cu reactiile in situatii de criza, asa cum este captivitatea, filmul are o componenta poetico-fantezista extraordinara, care-l scoate definitiv, din sfera thrillerelor care s-ar mandri cu un asemenea scenariu. cum incercam sa spun, totul incepe de la pasiunea pentru a descoperi fapturi miniaturale, din interes stiintific. cumva, usa spre aceste fapturi se deschide si urmeaza sa cunoastem, la scara umana, ce se intampla in fascinanta, diabolica, lume a lor.

[alali]

Sa specificam de la inceput ca ceea ce discutam reprezinta un MAAAAREEE Spoiler

Analogia cu insectele e cat de cat perceptibila, pana la un punct. Nu cred ca trebuia sa o mentionez atata timp cat am precizat de starea de captivitate in care se gasea eroul filmului.

La punctul 2 insa tin sa te contrazic. Sau macar sa imi postez dezacordul (asta daca e ingaduit bineinteles ). Niciun moment nu am simtit senzatia cum ca Jumpei cade in plasa tesuta de stapana casei. Din contra! Stapana casei pare si ea daca nu o victima, macar un pion in tot acest plan al satenilor.

Modul in care Jumpei o abuzeaza, supunerea de care da dovada, stoicismul cu care isi accepta soarta si accepta umilintele din partea noului locatar, nu fac decat sa contrazica feeling-ul pe care l-ai avut tu. Capacitatea femeii de a unelti, de a fi diabolica, de a intocmi macar un plan e atat de redusa incat sa nu uitam usurinta cu care este ea epuizata ,sexual vorbind, si apoi imbatata.
Pe cand Jumpei....
La inceput mi-era si jena de impulsurile sexuale care emanau din mai toate aceste confruntari dintre cei doi cam cum emana transpiratia din acele prim-planuri cu pielea, vazuta aproape microscopic, celor doi. Ma gandeam ca situatia in care este pus Jumpei dar mai ales biata femeie numai la asta nu te poate face sa te gandesti, dar ulterior am aflat ca aproape toti cei care au urmarit filmul, barbati sau femei, au trait aceasta stare de "discomfort" similara mie.

Deci, nici urma de mreje sau ispite tesute in jurul lui Jumpei. Ramane stabilit bine?!

[rvn]

Deci, nici urma de mreje sau ispite tesute in jurul lui Jumpei. Ramane stabilit bine?!

Jumpei, cautand insecte, ramane printre dune.sateanul,binevoitor,se ofera sa-i gaseasca adapost pentru o noapte, taman la vaduva care, abia astepta sa-l primeasca. papica buna, umbrela contra nisipului, ospitalitate maxima, mai putin apica..prima tentativa clara de a-l atrage in plasa a fost cand Jumpei s-a trezit dimineata cu corpul femeii gol, alaturi. imaginea este sublima. umbrele accentueaza si mai mult senzualitatea, la fel si nisipul asternut pe piele. femeia nu dormea, doar imbia barbatul...
a doua scena este aceea cand Jumpei s-a oferit sa-i scuture nisipul de pe piele, in urma furtunii. gestul sau nu a pornit neaparat din impuls sexual, a fost o reactie de compasiune.femeia, insa, a speculat si momentul s-a transformat intr-o scena erotica de toata frumusetea. camera zaboveste secunde bune pe chipul femeii si se observa clar ceea ce simte, adica placere.
a treia scena, poate cea mai intensa dintre ele, exprima atat de bine dorinta carnala a ei, incat, n-ar trebui sa se mai indoiasca cineva de mreje. ma refer la scena cand ea ii incalzeste apa pentru baie si el o lasa sa-l spele. miscarile mainilor ei pe corpul lui sunt cat se poate de graitoare si foarte sugestiv surprinse de camera de filmat.
femeia aceasta dorea sa-si recapete viata de dinainte. ocazia unica sa se intample lucrul acesta era sosirea lui Jumpei. entomologul, supus rigorilor captivitatii, a speculat cat a putut de mult aceasta slabiciune a femeii, in favoarea lui. captiv, dar constient de farmecul sau, a intrat in jocul erotic impus de femeie, dar nu a ramas definitiv cucerit, asa cum ai sugerat. eu nu am inteles in final, ca Jumpei si-ar fi gasit locul caruia sa-i apartina,intre dune, din contra, descoperirea apei, i-a dat increderea ca, poate, intr-o zi,in sfarsit, va scapa, folosind-o ca moneda de schimb.
este cumva gresit sa victimizam femeia. ea apartine locului, nu poate trai in afara lui, cu toate ca lucrul acesta presupune o munca ingrozitoare si fara sens. o scena hilara despre absurdul acestui mod de a-si duce traiul este atunci cand femeia isi numara banii stransi din caratul nisipului. ce sens are sa-i strangi, daca esti captiv intr-o groapa imensa ai carui pereti se surpa? tot ritualul acesta se desfasoara sub semnul absurdului, Jumpei realizeaza dupa cateva zile bune ca nu are alternativa pentru a supravietui decat sa care nisip alaturi de femeie. isi invoca identitatea si faptul ca are acte de stare civila, chestie care, in capcana in care a cazut, nu mai valoreaza nimic. poate de aceea el este singurul personaj din film care poarta un nume, restul personajelor, inclusiv femeia, sunt neidentificabile, poate la fel ca unele specii de insecte care asteapta sa fie descoperite de el ca sa-i poarte numele.acestea, in conduc, de la inceput si pana la sfarsit, intr-un joc absurd al captivitatii, pe care, eu, l-am asemuit si nu stiude ce ar fi o greseala, cu ritualul de intalnire si imperechere,din fascinanta viata a insectelor. sunt atat de multe elemente in film, unele mai putin sugestive, altele mai mult, care ne conduc sa facem asocieri cu insectele, cu viata lor,inclusiv acel mod de filmareaproape microscopica. eu am asemuit pana si infatisarea femeii cu aceea a unei insecte. corpul subtire si alungit, buzele groase, ochii mari...in fine, poate imaginatia imi joaca feste. si chiar daca ar fi asa, nu as regreta, fiindca filmul, in esenta, este un exercitiu pentru minte, un mod fascinant de a pune la incercare rabdarea, tenacitatea, inteligenta, dar si instinctul de conservare al omului, comparand metaforic, cu insectele.

[alali]

Wow! ai dus mult mai departe paralela intre acele insecte si situatia de captivitate a lui Jumpei, ajungand la ritualuri de imperechere. Marturisesc ca e interesanta abordarea si e o latura ce se poate dezvolta. Nu m-am gandit la ea in felul acesta, dar... nici acum nu e prea tarziu.

Cat priveste "gasirea apartenentei", asta e clara si in film cat si in carte. Iar precizarile din final cand Jumpei este dat disparut dupa 7 ani arata fara niciun dubiu ca desi acum scara ramasese la dispozitia lui in permanenta, el a nu a folosit-o pentru a parasi casa, satul, dunele, ci a ramas sa isi continue misiunea kafkiana de sisif. Cel putin pentru mine, dar si alte surse pe care le-am parcurs, acest lucru este un dat.

Legat de mreje si seductie, tot nu sunt convins. Dupa ce ti-am parcurs chiar de doua ori postarea si incercand pe cat imi e ingaduit sa tin cont de faptul ca o femeie vede mult mai atent detalii de acest gen, tot nu gasesc in film referinte irefutabile care sa imi dovedeascca o astfel de uneltire din partea proprietarei pe care am numit-o in lipsa de altceva "Femeia".
E adevarat ca si ea doreste in felul ei aceasta unire, atat fizica cat si casnica, care sa dureze in timp, cu Jumpei. I-o marturiseste inca din prima clipa cand e ferm convinsa ca el va ramane pentru totdeauna. De aceea nu cred si nu simt ca Femeia mai gandeste ca e nevoie sa vrajeasca. E adevarat ca i se ofera si se ofera sa il slujeasca intocmai ca pe un sot. (chestia cu spalatul). Sincer, si cultura asta asiatica ne poate juca feste. Si spun asta din cauza faptului ca nu vad nicio clipa uluiala pe chipul barbatului. El accepta aceste lucruri ca si cand ar fi normale. Acum sincer, sa patesti asa ceva si sa vina cineva oferindu-se sa te spele si sa iti plimbe buretele pe copase, picioare, etc..., cam ce face ai pune? Insa Jumpei o ia ca pe o normalitate. Iar asta m-a surprins.
Dar din toat ce se intampla, din felul in care e tratata si accepta asta in propria casa, din faptul ca plange in prima dimineata cand goala fiind, Jumpei o atinge ca sa o instiinteze ca vrea sa plece, din aceasta lipsa de suprindere a barbatului la aceste comportamente cu tenta erotica, se vede ca si ea este o unealta a satenilor. Sau poate asa e traditia in sat. Si locuitorii care locuiesc benevol acolo isi asuma si o astfel de "petire" mai salbatica.

Revenind la insecte, acum mi-ai dat un pic lucrurile peste cap. La inceput, in afara asemanarii intre starea de prizonier si captivitatea insectelor pe care le prindea, am vazut aceasta ocupatie-pasiune care l-a adus pe Jumpei acolo, mai mult ca un pretext de introducere, de plauzabilitate a continuarii povestii si nimic mai mult. Acum insa, o sa incerc sa revad filmul si din aceasta perspectiva sa vad ce rasare.

[alali]

[rvn]

ai extras fix secventele de dupa :
Untitled18.jpg
Untitled19.jpg
Untitled21.jpg
Untitled20jpg.jpg
Untitled22.jpg
eu asta am vazut si dupa mine, imaginile inseamna "mreje". e de-ajuns sa observam pozitia femeii si privirea barbatului. ea nu dormea, carpa care-i acoperea fata, o ajuta sa ascunda lucrul acesta. intr-adevar, asiaticii au un stil aparte in exprimarea sentimentelor si in comportamentul erotic, dar lucrul acesta face parte,oricum, din personalitatea lor,sunt mult mai retinuti , mai interiorizati, decat europenii, expansivitate foarte rar am vazut. nu stiu, cred ca cel mai bine cunoaste Twinsen, lucrurile astea, doar este domeniul lui preferat (ma refer la filmul japonez).
cat priveste ideea ca femeia este victima (unealta) satenilor...mi se pare nereala. mie mi-a intrat de la inceput in cap ideea ca, femeia a vazut sosirea entomologului ca singura si nesperata sansa ca ea sa-si refaca familia dupa care tanjea. in fond, femeia suferea de singuratate, dar nici macar perspectiva ei, n-o putea determina sa paraseasca locul, fiindca, asa cum ea a martusit chiar de la inceput, apartine acelui loc, se identifica cu el.

[rvn]

Untitled23.jpg
Untitled24.jpg
Untitled25.jpg
Untitled26.jpg

[rvn]

poate nu sunt eu experta in "senzatii" si-atunci rog pe altii sa-si dea cu parerea. ce se intelege din expresia fetei?
dupa mine, a fost un moment pe care femeia il astepta demult si pe care l-a trait extrem de intens si asta nu s-a dedus dupa zgomote....

[alali]

Le salaire de la peur (1953)



Iata-ma reusind sa revad unul din filmele ce mi-au bantuit gandurile de atatia si atatia ani. Desi l-am vizionat pentru prima oara cu mult timp in urma si la o varsta destul de frageda, incordarea si suspansul acestui film mi s-au intiparit in memorie cu o acuratete si o claritate cum nu multe filme au reusit sa o faca, socotind chiar si vizionarile mai recente. Revazut astazi, pelicula ramane la fel de buna, dar parca e mai profunda, ca intelesuri ma refer, decat referirea stricta la actiune pe care o aveam eu in minte.
Asadar, exonerat de atentia pe care orice privitor ar fi acordat-o firului narativ, pentru ca nu ma mai putea surprinde cu nimic, atat de limpede imi era inca filmul in memorie, am avut posibilitatea sa imi indrept analiza asupra altor aspecte ale acestei cununi a creatiilor lui Clouzot. Bine spunea zicala care s-a incetatenit printre cineasti cum ca un film trebuie vazut de cel putin doua ori inainte de a putea fi dezbatut.
Cursa, actiunea propriu-zisa, atat de faimoasa in acest univers al cinematografiei, este o chintesenta de definitii a ceea ce vrea sa insemne thriller-suspans ca si gen. Insa filmul nu se limiteaza doar la atat. El este practic o reinviere a unei lumi atat de speciale cum este cea a vagabonzilor si a acestor pierde vara, tipologii care au provocat imaginatia multor cineasta de-a lungul timpurilor. De aceea am si catalogat acest film ca fiind un omagiu adus intregii cariere a Marelui Vagabond, Charlie Chaplin.
Si astfel, intr-o introducere de aproximativ o ora, Clouzot isi arata inzestrarea si talentul regizoral prin uluitoarea lume pe care o construieste pentru, probabil cei mai liberi si mai poetici dintre pamanteni. Fara posesiuni, fara bani si de multe ori flamanzi, acesti patimasi si insetati de viata se comporta asa cum ii sta bine unui vagabond. Cheltuind orice para ce le pica in mana pe lucruri extravagante, traind clipa ca si cum ar fi ultima: merge cu taxiul cei 50 de metri pana la destinatie, totul, doar pentru ca se poate si pentru ca asa e normal in aceasta lume.
Modul in care filmul de fata reuseste sa suprinda aceste fine trasaturi atat de specifice vietii boeme a acestor oameni, poate doar capodoperele literaturii universale sa o mai fi reusit la acelasi nivel de prezentare artistica. Si e de ajuns sa pomenim de camaraderia ce ii leaga pe acesti oameni: Mario, (Yves Montand – cunoscut noua din Z-ul lui Costa Gavras), traieste pe langa Luigi (Folco Lulli), fara sa fi incercat niciun moment nici cel mai mic sentiment de recunostinta, nu ca el ar fi fost asteptat de Luigi; dar pur si simplu lucrurile in aceasta lume, intre acesti oameni se intampla si nimic mai mult, ei se ajuta fara sa astepte nimic la schimb. Apoi mai e patima cu care se bucura si se sustin intre ei acesti oropsiti ai sortii, dar care patima, se schimba intr-o clipita in cel mai pur sentiment de ura. De la a petrece impreuna pana la a-si cara pumni zdraveni uni altora nu e decat un pas.
Atentie spoiler!
Schimband putin registrul chaplian al povestii, Clouzot dovedeste ca isi intelege atat de bine personajele incat nu are inima sa le permita sa reuseasca in viata si astfel sa riste ca acesti eroi ai lui sa devina oameni obisnuiti. In aceata nota este si finalul tragic al filmului, un final normal daca este sa il raportam la felul eroului si la modul in care este construita toata aceasta lume pentru el si in jurul lui.
Ghidandu-se dupa motoul “If there is no good life, then a life cannot exactly be wasted.” si dupa ce si-a lasat protagonistul sa fie orbit de dorinta de a duce la bun sfarsit sarcina-intrecere, sarcina e mai importanta decat insasi banii care ii revin din indeplinirea ei, Clouzot ii confera personajului Mario o retragere din scena asa cum merita, triumfala si la fel de poetica ca intreaga sa existenta.

O remarcabila realizare, un film de nota 9,088.
Recomandare? Mai e cazul?