"The Reader"

[PoliFanAthic]

Fac din nou pe desteptul si deschid un topic inainte sa-i vina vremea, dar considerand ca va avea macar un mic cuvant de spus la Oscaruri, poate nu e chiar total lipsit de sens si rost. Atentie, contine cateva spoilere.

Am citit cartea acuma cativa ani, in vremurile de liceu, si a fost o experienta decenta, dar departe de una memorabila. Ca toate cartile de scoala, am disecat-o pana la ultima celula, dar cam tot ce mi-a ramas mie este problematica centrala a cartii, anume "die Schuldfrage des deutschen Volkes" (adica poporul german si problematica vinei din timpul razboiului). Din acest motiv am fost sceptic inca de prima oara cand am auzit ca americanii s-au pus sa faca un film din aceasta carte, caci tema centrala a cartii nu putea decat sa sufere de pe urma interveniei unui Hollywood care cauta sa dea verdicte, nu sa cantareasca argumente.

Prin urmare Hanna Schmitz devine un personaj numai bun de controversa, iar cu exceptia catorva scene, este izolata de dramatica intrebare cu care o confrunta lumea. Nu tin sa discut despre prestatia lui Kate Winslet, care este onorabila, dar imi exprim dezamagirea pentru felul in care este tratat personajul - chiar daca un contur exista la ceea ce ar trebui sa vedem.

Frustrarea imi este cu atat mai mare cand aud niste englezi afisand un accent nemtesc si rezolvand astfel problema limbii. Cum sa nu ma irite cand vad ca jumatate din actori sunt de fapt nemti, dar filmul este in engleza ?!

Stephen Daldry este un regizor iscusit, care creeaza o atmosfera patrunzatoare (daca nu chiar "melo") in momentele cheie, dar in mod potential filmul acesta nu trebuia sa fie despre atmosfera, ci despre o realitate crunta pe care nu o poti spala oricate coloane sonore ai pune peste ea - si nu ma refer la Holocaust, cat la urmarile sale asupra psihicului poporului german. Intr-un fel acuzele ca filmul o disculpa (sau macar ca o prezinta intr-un mod foarte iertator) pe Hanna sunt corecte, mai ales la ce contrast este creat in timpul procesului intre ea si celelalte acuzate, dar cam acolo se opreste corectitudinea unei asemenea afirmatii.

Ah, in fine. The Reader nu este un film foarte rau, doar ca atunci cand te apuci sa compari filmul cu cartea (in general), si mai ales o carte pe care ai analizat-o capitol cu capitol (in particular) speri sa vezi mai mult din ceea ce te-a fascinat si mai putin din ceea ce o face mediocra.

[Pauline Kael]

Promit sa-l vad,imi plac remarcile tale,cu regretul ca o carte mediocra n-a putut inspira un scenariu special.Si Winslet..are talent,dar e departe de perfectiune.

[fishySasha]

Intr-adevar, foarte deranjant accentul german pe care si l-au "tras" actorii non-germani. In plus, in prima jumatate a filmului sunt exagerat de multe scene de nuditate.

In rest, povestea mi-a placut, iar Kate Winslet e minunata, ca de obicei. Oricum, pacat ca nu a fost nominalizata la Oscar pentru "Revolutionary Road".

[StefanDo]

ar fi fost un sabotaj s-o fi nominalizat pentru ambele filme oricum, cand membrii academiei au votat-o pentru The Reader, sigur s-au gandit si la Revolutionary Road

[corinka]

Mie "The Reader" mi-a placut cel mai mult dintre filmele nominalizate anul acesta la Oscar. M-a prins povestea, mi-au placut Kate Winslet si Ralph Fiennes, care nu sunt perfecti (oare cine este?) dar sunt buni.
In ceea ce priveste limba vorbita... nici in "Dr. Zhivago" (cel cu Omar Sharif si Julie Christie), de exemplu, nu se vorbea rusa. Si exemplele ar putea continua. Stiu ca in "The Reader" au fost si actori germani, dar acesta nu este un argument. Filmul nu este german.

[Pitbull]

"The Reader" - ...nu l-a citit pe Steinhardt
Un jurnal care ratează fericirea

"Vergangenheitsbewăltingung" - "lupta de împăcare cu trecutul" - este termenul psihologic care defineşte procesul de înţelegere a celui de-Al Doilea Război Mondial de către cei distribuiţi de marile puteri în rolul de ţapi ispăşitori. Strategia de culpabilizare a germanilor s-a soldat cu complexe colective de vinovăţie absolut traumatice - pornind de la răstălmăcirea adevăratelor cauze de fond ale războiului (revendicate încă de la Versailles, cu două decenii în urmă), pentru a parcurge ulterior umilirea şi spolierea ţării de către Aliaţi, evenimentele din Prusia Orientală, mecanismele provocărilor şi ale agresiunilor din din 1939-1941, inversarea propagandistică a raportului dintre Wehrmacht şi SS, răspândirea zvonurilor privind camerele de gazare şi politica de exterminare, transferul către Luftwaffe al bombardamentelor strategice în detrimentul celor tactice, înmulţirea de douăsprezece ori a numărului victimelor din lagărele de concentrare - toate acestea, încununate cu show-urile judiciare de la Nürnberg (după modelul notoriilor Grandes Purges staliniste din urmă cu zece ani), au înscris poporul german pe traiectoria unui dresaj de aducere la ordine ale cărui efecte continuă să se semnaleze chiar şi în zilele noastre. Chiar dacă nu ajunge la un revizionism propriu-zis - dar evitând cu inteligenţă şi eleganţă, în egală măsură, riscul de sens contrar al tezismelor - romanul lui Bernard Schlink, tradus în patruzeci şi ceva de limbi şi ajuns pe lista de bestseller-uri a ziarului "The New York Times", analizează atât de pertinent fenomenul acestui "Vergangenheitsbewăltingung", încât a fost inclus pe lista lecturilor obligatorii din programa analitică a şcolilor germane.
Drumul de la roman la film a fost complicat şi semnificativ, implicând şi personalităţi ca Sidney Pollack şi Anthony Minghella - care, din păcate, au decedat pe parcursul filmărilor, fără a mai apuca să vadă finalizat proiectul căruia îi erau co-producători. Trecând peste sinuozităţile întregului proces, relevante mai ales pentru profesionişti, putem aborda produsul finit începând prin a spune că, spre deosebire de atâtea alte cazuri recente, formula de sublimare dramaturgică a romanului se distinge printr-un profesionalism admirabil. Scenariul lui David Hare ("Damage", "Plenty", "The Secret Rapture", "My Zinc Bed", sau "The Hours", nominalizat în 2002 la Oscar - premiu decernat în schimb lui Nicole Kidman, pentru rolul din acelaşi film!) distilează şi esenţializează cu fler şi competenţă substanţa livrescă, înscriind-o într-o structură de o rigoare de-a dreptul matematică, extrem de eficientă şi dinamică. Cele două ore şi patru minute ale filmului trec mai repede decât episodul pilot al unui thriller iscusit, inclsiv cu aportul hotărâtor al regiei lui Stephen Daldry (autorul aceluiaşi "The Hours", imediat ulterior răsfăţatului "Billy Elliott", cu cele peste patruzeci de premii internaţionale ale lui şi trei nominalizări la Oscar), care reuşeşte să urmărească trama în mare parte statică şi introspectivă, cu ritm ponderat şi respiraţii ample, dezvoltând susţinut o tensiune antrenantă, în tandem cu o remarcabilă măiestrie stilistică - la care contribuie, de bună seamă, şi fotografia celebrului maestru al imaginii Roger Deakins, operator predilect al fraţilor Coen (cu care a făcut zece filme), nominalizat de şapte ori la Oscar (pentru "The Shawshank Redemption", "Fargo", "Kundun", "O, Brother, Where Art Thou?", "The Man Who Wasn't There", "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford") şi, recent, colaborator al lui Sam Mendes la "Jarhead" şi "Revolutionary Road".
Evident, Kate Winslet nu mai are nevoie de nici o prezentare - dar cred că nu greşesc afirmând că, prin acest rol, îşi atinge cel puţin pentru o bună bucată de vreme apogeul carierei. Creaţia ei în Hanna Schmitz este pe cât de subtilă, pe atât de spectaculoasă, compunând cu mijloace economice, tăioase şi precise o gamă largă de stări extreme, răsfrânte preponderent în interior. Mult mai interesant, totuşi, se relevă personajul lui Michael Berg, în cele două ipostaze ale sale: adolescentul în evoluţie de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de ani, portretizat cu o maturitate uluitoare de David Kross (a debutat în 2002, iar acum, la optsprezece ani, are deja la activ şapte roluri), succedat de versiunea matură a personajului - acelaşi Ralph Fiennes profund, discret şi nunaţat dintotdeauna, deşi vizibil dezavantajat în raport cu Kross (secvenţele lui conţin replici mai banale, mizanscene mai simpliste şi, per ansamblu, o evoluţie incomparabil mai uniformă decât tribulaţiile din trecut ale eului său tânăr). Bruno Ganz ne regalează fără a ne şi surprinde, iar Alexandra Maria Lara reuşeşte schiţa corectă a unui portret care ajunge să se consume abia în secvenţa confruntării finale, când trecerea timpului a făcut ca personajul să fie deja preluat de Lena Olin.
Una dintre cele mai vizibile virtuţi ale filmului, de o originalitate aparte, se remarcă în măiestria de a construi şi filma relaţia erotică, scurtă de-o vară şi cu implicaţii prelungite dincolo de viaţă şi de moarte, între Hanna şi Michael. Partitura e cărnoasă din start - atât prin complexitatea fiecăruia dintre cele două caractere implicate, cât şi datorită modului de a le conjuga în interacţiune: o dragoste oricum interzisă din cauza prejudecăţilor societăţii şi ale epocii (un flăcău de cincisprezece ani şi o femeie de treizeci şi şase), dar cu atât mai labirintică şi explozivă prin prezenţa ameninţătoare a unui secret care nu va începe să se desfolieze decât mult mai târziu, la ani şi ani după despărţire... Masca mobilă dar crispată, pe cât de chinuită, pe atât de seducătoare, a Hannei, contrastează cum nu se poate mai creator cu candoarea de bărbat în plină înmugurire a lui Michael: funestul bagaj al ororii şi poverilor de pe cuget reverberează în seninătatea şi profunzimea de rezonanţă ale unui partener pe deplin echipat interior ca să le susţină, cu o singură excepţie - tragică: e încă mult prea tânăr... Abundenţa de cadre nud se fluidizează eterat, într-o decenţă şi frumuseţe de fotografie impresionistă, ridicând tensiunile sexuale la cote maxime fără a friza nici un moment vulgaritatea - inclusiv datorită lui Deakins, atât de capabil să învăluiască formele şi texturile trupurilor omeneşti în lumini reci filtrate şi tenebre cald-misterioase.
Într-un contrast creator cu poezia retro a verii de dragoste din anii '50, drama de tribunal care-i urmează scoate în evidenţă valenţele incisive ale filmului - deşi poate ar fi fost de dorit o relaţie vizuală speculată mai organic între cele două contexte. Pe axa actoricească, însă, cei doi eroi fac adevărate salturi fără plasă, în special Kate, ale cărei încordări lăuntrice dinainte sunt acum silite să se exteriorizeze - etalând întreaga dramă a unei femei care n-a avut altă vină decât aceea de a nu şti, prin esenţa sacrosanctului ei spirit germanic de disciplină, cum să evite valul istoriei care a făcut-o părtaşă la crima de genocid (uluitor momentul când explică instanţei, cu deplină bunăcredinţă, că n-ar fi putut lăsa victimele să scape din biserica incendiată, fiindcă "s-ar fi produs haos" şi "prizonierele erau responsabilitatea mea!" În mod paradoxal, tocmai această mărturisire a culpei de facto relevă inocenţa de fond a personajului - atât de caracteristică pentru o întreagă generaţie, şi nu numai...!
Din păcate, Daldry insistă insuficient asupra nucleului dramaturgic al filmului, acea combinaţie de elemente contradictorii care defineşte tensiunile fundamentale ale cardinalei: problema analfabetismului Hannei, în toate implicaţiile sale, şi mai cu seamă cele juridice. Modul în care scenariul concentrează întregul conflict în jurul raportului scris al gardienelor SS, inclusiv cu secvenţa ipoteticei probe grafologice, ar fi putut crea un pisc realmente superlativ, dezvoltând radial în jur toate implicaţiile de fond ale personajului, plotului şi întregii structuri, anterioare şi ulterioare, a povestirii - peste care, însă, regia pare să treacă mai grabnic decât ar fi impus starea scenariului în acel episod. De asemenea, şi personajul Profesorului Rohl, interpretat de Bruno Ganz cu sobrietatea şi bogăţia de sensuri care l-au impus de-a lungul anilor, ar fi îngăduit o aprofundare mai accentuată a sensurilor dramei - nu în sens didactic, ci mai degrabă ca enunţare a datelor problemei.
În schimb, se remarcă o serie de concluzii paradoxale, de natură meta-filmică, pornind de la confruntarea concluzivă cu vârstnica Ilana Mather. Lena Olin, cu aportul expresiv al ochilor, fizionomiei şi jocului ei de scenă rafinat şi percutant, expune câteva verdicte voit necruţătoare ale istoriei, mai ales când îi spune lui Michael: "Dacă vrei catharsis, du-te la teatru, du-te la operă, citeşte o carte... Nu te duce în lagăr. Acolo nu există nimic de învăţat!" Noi, românii - şi, prin extindere, toţi cei care am cunoscut barbaria comunistă şi ororile concentraţionare ale gulagului, pe lângă care lagărele de muncă silnică de la Auschwitz, Treblinka, Sobibor, Maidanek şi celelalte erau simple case de corecţie - ne-am împărtăşit, fie şi indirect, de experienţa purificatoare a unui Nicolae Steinhard şi a altor martiri capabili să înveţe, tocmai prin faptul că se aflau în străfundurile celor mai adânci ale bolgiilor danteşti, sensul adevăratei fericiri şi, implicit, sfinţenia. Îndărătnicia răzbunătoare a supraveţuitorilor genocidului nazist nu face decât să evidenţieze încă o dată, dacă mai era nevoie, fundătura oricăror spirale ale violenţei.
Autorul a spus despre "Der Vorleser" că "nu este o poveste despre izbăvire şi iertare. Este despre generaţia mea de germani, care a trebuit să se împace cu ceea ce făcuse generaţia înaintaşilor." Şi totuşi, tema iertării şi a mântuirii rămâne de neevitat. Cu o înclinare respectuoasă în faţa marelui scriitor care este Bernard Schlink, îmi îngădui totuşi să-l sfătuiesc: "Maestre - citiţi «Jurnalul fericirii»!"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 martie, 2009
Bucureşti, România

[Floydman]

pit, inteleg viziunea ta (exagerat de) revizionista asupra imaginii general acceptate asupra WWII, in unele cazuri si in anumite masuri tind sa fiu chiar de acord cu tine, dar hai sa fim cinstiti: iti permiti sa ai o astfel de viziune. gandeste-te la alternativa!

ti-ar fi convenit tie sa traiesti ca cetatean (inferior, de buna seama) a unei tari satelit a celui de-al treilea Reich? soarta ta si a compatriotilor tai ar fi fost, aproape sigur MULT MAI REA, decat cea pusa la cale de Stalin si Churchill la Yalta.

1984 - iti spune ceva, opera asta?

[Pitbull]

1984...?
Päi atunci am absolvit eu facultatea...

(P.S: A spune cä sub Al III-lea Reich ne-ar fi fost mai räu decât sub U.R.S.S., e fix la fel ca a spune cä e mai räu într-o puscärie contemporanä decât într-o ocnä medievalä. De fapt, stii si tu asta, cä nu esti venit cu pluta-n materie de istorie - da' uneori, încercând sä demonstrezi câte ceva, îti scapä câte un "vara-i frig si iarna cald".)

[Floydman]

1984 ca roman al lui Orwell - nu mai face pe prostul.

Nazismul era pur si simplu moarte si sclavie faraonica pentru toti non-germanii, nu puscarie contemporana. Mie mi se pare super evident, ajunge sa revezi filmele naziste de dinainte de razboi si din timpul acestuia si sa recitesti printre randuri sau direct, doctrina lor. tavalugul ideologic pornise, iar victoria Germaniei in razboi nu ar fi avut darul sa il opreasca ci sa ii mareasca viteza.


Revenind la Hanna, cred ca esti prea indulgent cu personajul. Spiritul sacrosanct germanic al ordinii, sau cum ii zici tu, este un argument penibil si oribil in fata arumentului UMANITATII, care ar fi trebuit sa dicteze la nivel moral, oricarui om de inteligenta medie, sa elibereze pe amaratii de prizonieri dintr-o cladire arzand, tocmai pt ca "era responsabil" pt acei oameni...

[Pitbull]

Nu eu sunt indulgent cu Hanna - ci filmul, la nivel de scenariu, regie, actorie.
Uitä-te cum e construitä povestea rolului, cum e filmat personajul, cum joacä Winslet.
...Si nu pierde din vedere cä ne dominä tentatia de a privi trecutul din prisma prezentului. Valorile UMANITARE pe care le invoci abia se defineau, în vremurile alea - pentru orice natiuni. Retine pledoaria lui Vergès în cazul Barbie, apropo de genocidul francezilor în colonii; atâta numai cä pe ei nu i-a judecat nimeni. Si nu e decât UN exemplu.

[Floydman]

valorile umanitare se gasesc in Crestinism de 2000 de ani, la momentul 1945, iar in alte mari religii ale lumii precum si in multe siteme filozofice de un numar la fel de relevant de ani, in fiecare caz... deci nu se poate spune ca se defineau in sec XX.

cred ca tristul adevar in cazul Hannei era altul. oamenii de care ideologiile extremiste s-au folosit, nu vibrau la argumentele umanitatii, a caror baza filosofica/teologica a fost pusa asa cum am zis mai sus, de multe sute de ani.

filmul nu mi se pare bland cu Hanna, sub unghiurile punctate de tine mai sus. mi se pare ca exista compasiune fata de personaj nu insa si un mecanism care sa scuze faptele ei in fata spectatorului. compasiunea e o chestie, justificarea morala sau psihologica (sau de ambele feluri) prin cinema, e altceva.

[Chambord]

un film prea 'intelectualizat' si prea putin vibrant pt inima, frica de a nu justifica prin sentimente prea pline cruzimi din trecut il domina si il inabusa. catastrofele trebuiesc cunoscute pt a nu se mai repeta dar ca orice lucru care este spus prea des risca sa produca un efect contrar in receptor.

my rating: 3 / 5 (nivel mediu)

[Pitbull]

@Floyd:
De-aia am si folosit termenul mai nuantat "se defineau", si nu un verb categoric, ca "se descopereau" sau "se inventau".
Revin: aminteste-ti de «L'avocat de la terreur» si «Mon meilleur ennemi» - care formuleazä foarte clar problema, în raport cu EXACT acea perioadä din secolul XX.

[Coshava]

Un pic pe lângă subiect ...

Nazismul era pur si simplu moarte si sclavie faraonica pentru toti non-germanii, nu puscarie contemporana. Mie mi se pare super evident, ajunge sa revezi filmele naziste de dinainte de razboi si din timpul acestuia si sa recitesti printre randuri sau direct, doctrina lor. tavalugul ideologic pornise, iar victoria Germaniei in razboi nu ar fi avut darul sa il opreasca ci sa ii mareasca viteza.

Nu avem de unde ştii. Nu că aş fi vreun fan al nemţilor - din contră, mi se par unul din cele mai ciufute popoare - dar aprecieri de genul acesta mi se par a fi în bună măsură exagerate.
În fond ,la o adică, evoluţia după război a Germaniei depindea de cine şi ce politică adopta după moartea lui Hitler ( ceea ce nu ar mai fi durat cine ştie cât deoarece ăla era deja cu un picior în groapă ) şi cum nici în URSS Beria nu a reuşit să pună laba pe putere după moartea lui Stalin probabil nici în Germania Himmler/Goebbels nu ar fi avut mai multe şanse. Părerea mea e că grupul de putere succesor a lui Hitler ar fi fost format din generali + industriaşi/aristocraţi germani de modă veche + inevitabilii oportunişti şi politica spre care s-ar fi orientat ar fi fost un soi conservatorismo-corporatism. Probabil cu o oarecare tentă în spaţiile ruse/slave ocupate de colonialism de tip englezesc ( aristocraţia germană şi chiar Hitler aveau la momentul respectiv o mare admiraţie faţă de omologii lor englezi ) şi cu şanse poate ceva sporite să concureze complexul militaro-industrial omolog de peste Ocean în inevitabilul război rece ce ar fi urmat. :?

Asta clar nu e vreun viitor de dorit - dar pentru români ( şi nu numai ) alternativa ce au trăit-o în realitate a fost cât se poate de rahat ...

[Floydman]

pit, daca in loc de definire ai fi spus re-definire, tinand cont de nebunia ideologica atotstapanitoare in europa de mijloc de secol 20, as intelege partial rationamentul tau.


@coshava


fiecare poate vedea posibilul "viitor din trecut". eu raman la parerea ca regimul nazist nu avea cum sa se re-transforme intr-un capitalism caldutz si convenabil sau ceva asemanator, in care untermenschii sa prospere macar asa, simbolic, fata de rasa conducatoare victorioasa.

cred ca drama Romaniei staliniste si post-staliniste s-a tras in mare parte din modul in care romanii, vicitime propriei lor frustari sociale, au imbratisat comunismul mai mult decat din modul in care acesta li s-a impus cu forta.

de aici s-a trans inblonavirea morala a societatii noastre. de la "pactul" (convenabil pentru acceptanti) cu comunismul, iar nu de la impunerea lui prin tancurile rusesti. comunismul a fost impus de sovietici si in alte tari ale lagarului socialist, dar societatile respective nu l-au adoptat moral in asa de mare masura ca noi, (vorbesc de Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria), ceea ce le face ca acum, dupa prabusirea sistemului, sa fie MULT in fata noastra, ca sanatate morala si, legat de asta ca prosperitate economica.

[Pitbull]

Da, "re-definit" e mai adecvat. Putem zice si "actualizat", "updatat", "upgradat" (nu särutul!)

Mai sunt douä motive pentru care o hegemonie autocraticä germanä ar fi fos incomparabil de preferat celei rusesti:
- factorul de civilizatie: societatea germanä e un exponent definitoriu al civilizatiei de tip European (nu neapärat în sens bun sau räu; strict ca definitie, ca specific); societatea rusä, desi se situeazä pe aceeasi axä paradigmaticä, e cu secole în urmä.
- factorul geografic. Germania are o suprafatä normalä si e în buricul Europei. Pe termen lung, orice imperiu totalitar germanic ar fi nevoit, în mod firesc, sä ajungä la un modus vivendi mai echilibrat cu lumea din jur. In schimb, Rusia e imensä cât un continent (si invincibilä militar), autosuficientä economic, si izolatä în mansarda ei planetarä; am väzut cu totii puterile discretionare provenite de aici.

[Floydman]

ok. parerea mea e ca a fost mai bine asa, cum a fost. ca n-am stiut noi sa "make the best out of it" e altceva...

de altfel, logic, nici nu avea cum sa fie altfel. marea drama a poporului german este ca a vrut sa fie in permanenta mai mult decat putea fi in realitate, in lumea reala. in mod ciudat pragmatismul german nu a functionat, la nivel macro. de aceea cred ca Germania suferit corectiile pe care le-a suferit.

Daca vreti, Germania seamana cu un catzel mic , negru, destept si foarte agresiv intr-o cusca cu doi dulai de 10 ori cat el, daca ar fi sa ne imaginam Globul ca o cusca de dulai. normal ca pana la urma dulaii l-au scarmanat pe unde l-au prins ca latra.

alti catei, cand s-au prins ca sunt doar niste catei (gen Anglia si Franta) au dat si ei din coada frumos si s-au asezat cuminte la picioarele dulaului Spike, maraind din cand in cand, pe voci subtiri la dulaul Spikov si gasca sa de catzei estici mai costelivi din partea cealalta a curtii, in timp ce catzelul mic, negru si scarmanat incerca sa isi trateze "vinovatia" de la ultima incaierare, lingand frustrat resturile de mancare ramase de la ambele tabere, ceea ce se vede partial si in filmul nostru :-D

ulterior catzelul mic negru si rau a incercat sa devina dulau incepand o cura accentuata de ingrasare, impreuna cu ceilalti catzei oarecum frustrati de conditia lor de catei, formand Uniunea Catzeilor aspiranti la Dulaism

Numai ca in loc sa devina dulai, catzeii au devenit diabetici si grasi ca au mancat cam mult rahat (turcesc, evident), cu acordul si bunavointa lui Spike...

[Coshava]

Urmează un alt mesaj <EM>pe lângă subiect</EM> - dar asta e.

ok. parerea mea e ca a fost mai bine asa, cum a fost. ca n-am stiut noi sa "make the best out of it" e altceva...

Sunt foarte curios cum se putea face mai bine de atit cu tancurile rusesti peste tine.

Cit despre pendularea nazismului din Germania spre un fel de "<EM>capitalism aristocratic</EM>" dupa moartea lui Hitler mie unul nu mi se pare deloc imposibila. In fond Hitler reusise in asa masura sa personalizeze regimul incit dupa ce el ar fi crapat nevoia unui <EM>reset</EM> cit mai amplu ar fi fost absolut necesara pentru a asigura functionarea in continuare a tarii ...

de altfel, logic, nici nu avea cum sa fie altfel. marea drama a poporului german este ca a vrut sa fie in permanenta mai mult decat putea fi in realitate, in lumea reala. {...}
Daca vreti, Germania seamana cu un catzel mic , negru, destept si foarte agresiv intr-o cusca cu doi dulai de 10 ori cat el, daca ar fi sa ne imaginam Globul ca o cusca de dulai. normal ca pana la urma dulaii l-au scarmanat pe unde l-au prins ca latra.

Cred că aici e o mică greşeală de percepţie ... dar care observ că e foarte frecventă ...
... </P>
Problema mare a nemţilor e că după Bismarck - care a fost indiscutabil un geniu al diplomaţiei şi al <EM>real-politik</EM>-ului - s-a cam terminat şi la ei rezerva în direcţia asta aşa încât marea lor încercare din 1914-1918 de a retrasa sfera de influenţă mondială a eşuat deşi au fost la un milimetru de a reuşi. Dar atrag atenţia că la acel moment SUA aveau o populaţie cu mai puţin de 50% peste cea a Germaniei ( din care mulţi locuitori cu descendenţă teutonică asumată ceea ce a şi lungit aşa mult perioada de neutralitate ), capacitatea industrială era prima în lume dar nu la diferenţele imaginate acuma ş.a.m.d. Rusia era într-adevăr dublă ca populaţie, dar era ( după cum s-a şi dovedit ) un colos cu picioare de lut. Aşa încât aprecierea "doi dulăi de 10 ori mai tari" e completamente eronată. Istoria cunoaşte cazuri în care challengeri din poziţia Germaniei din cele două războaie mondiale au răsturnat ordinea existentă ... aşa că încercarea nemţilor nu a fost deloc absurdă. </P>

[Floydman]

Urmează un alt mesaj <EM>pe lângă subiect</EM> - dar asta e.



Sunt foarte curios cum se putea face mai bine de atit cu tancurile rusesti peste tine.

Cit despre pendularea nazismului din Germania spre un fel de "<EM>capitalism aristocratic</EM>" dupa moartea lui Hitler mie unul nu mi se pare deloc imposibila. In fond Hitler reusise in asa masura sa personalizeze regimul incit dupa ce el ar fi crapat nevoia unui <EM>reset</EM> cit mai amplu ar fi fost absolut necesara pentru a asigura functionarea in continuare a tarii ...



Cred că aici e o mică greşeală de percepţie ... dar care observ că e foarte frecventă ...
... </P>
Problema mare a nemţilor e că după Bismarck - care a fost indiscutabil un geniu al diplomaţiei şi al <EM>real-politik</EM>-ului - s-a cam terminat şi la ei rezerva în direcţia asta aşa încât marea lor încercare din 1914-1918 de a retrasa sfera de influenţă mondială a eşuat deşi au fost la un milimetru de a reuşi. Dar atrag atenţia că la acel moment SUA aveau o populaţie cu mai puţin de 50% peste cea a Germaniei ( din care mulţi locuitori cu descendenţă teutonică asumată ceea ce a şi lungit aşa mult perioada de neutralitate ), capacitatea industrială era prima în lume dar nu la diferenţele imaginate acuma ş.a.m.d. Rusia era într-adevăr dublă ca populaţie, dar era ( după cum s-a şi dovedit ) un colos cu picioare de lut. Aşa încât aprecierea "doi dulăi de 10 ori mai tari" e completamente eronată. Istoria cunoaşte cazuri în care challengeri din poziţia Germaniei din cele două războaie mondiale au răsturnat ordinea existentă ... aşa că încercarea nemţilor nu a fost deloc absurdă. </P>

mestere, ma tem ca perceptia TA este profund gresita, in ceea ce priveste RUSIA.

Capacitatea industriala a unui imperiu conteaza, dar nu e hotaratoare, atunci cand decalajele pot fi rapid recuperate pentru a face fata efortului de razboi. Cum le-a recuperat rusia intre 1940 si 1941.

De ce le-a recuperat? Pt ca Rusia avea resurse teritoriale, demografice si economice imense (practic nelimitate comparat cu nemtii) ceea ce intr-adevar a contat. De fapt aceste atu-uri erau chiar singurele care contau cu adevarat. Rusia putea contraataca si de la Vladivostok incoace, pt ca nemtii n-ar fi ajuns niciodata pana la Urali, d-apai dincolo de ei.

[Pauline Kael]

The Reader mi s-a parut o reusita poveste de dragoste,despre o femeie,mai putin despre tragedia si absurditatea exterminarii evreilor de catre nazisti.
Mai multa sensibilitate ,decat morala.Mi-a placut.