|
Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Still Life"
"Still Life" - De la perestroika chinezã citire
Contemplativ-demolator
M-am întrebat ades... nu, Inefabile, nu "de unde curã gândul", ºi nici mãcar de unde curge mãreþul Yangtse - m-am întrebat, aºadar, cum ar fi arãtat o Românie perestroikistã. Scenariul nu e deloc absurd - iacãtã bunãoarã sârbii, cândva cei mai occidentali dintre est-europeni, iar acum, la coada cozii; sau dezastrele politico-economice din Basarabia, Ucraina ºi mai ales Belarus, în comparaþie cu impetuoasa desprindere a Þãrilor Baltice. Nu scria nicãieri cã România ºi Bulgaria erau obligate sã se emancipeze la fel ca Polonia, Cehoslovacia ºi Ungaria. Fãrã contribuþia politicã a unui Senior ca neuitatul Corneliu Coposu, a unui democrat ca Ion Raþiu, fãrã momentul Emil Constantinescu (cu toate pãcatele lui), fãrã fermitatea lucidã a acelei intelectualitãþi rafinate ºi vehemente coagulate în jurul G.D.S. ªi al Alianþei Civice, ºi fãrã eroismul Golanilor din Piaþa Universitãþii, ar fi fost foarte posibil ca planurile iliescian-brucaniene sã reuºeascã, ºi sã rãmânem pentru cine ºtie câte decenii o "democraþie originalã" de inspiraþie gorbaciovistã (acum, sub umbrelã putinicã - cu accentul pe primul i, nu pe al doilea). ªi, cum spuneam la început, de multe ori caut sã-mi imaginez "faþa umanã" a unei asemenea Românii.
Am avut surpriza s-o vãd în filmul "Naturã moartã", de Jia Zhang-ke.
ªtim cu toþii cã alunecarea noastrã spre dezastrul de marcã ceauºistã a început, efectiv, în 1971, dupã fatidica vizitã în China, ºi cã modelele socio-politice ºi umane ale lui Nea Nicu erau Mao ºi Kim Ir-sen. Dupã cum se vede, aºchia kimicã (cu k, nu cu ch) n-a sãrit departe de trunchi, iar Coreea lui Kim Jong-il a devenit un fel de menajerie ruralã ai cãrei locatari mor de foame-n cuºti (la propriu). Mao, în schimb, a avut inspiraþia sã nu practice comunismul dinastic, aºa cã pe urmele lui au venit la putere unii mãcar parþial mai luminaþi, dacã nu de-a binelea. Chiar ºi cu tot showul sângeros din Tien An-men, tot au priceput cã Genialul Conducãtor îi conducea genial spre groapã, aºa c-au pus ºi ei de-un fel de perestroikã galbenã aºijderea originalã. Se prea poate chiar ºi sã fi învãþat din cruda lecþie gorbaciovistã, astfel încât sã mânuiascã mai atent frâul ºi sã nu scape de sub control masele revoluþionare. Iar rezultatul e cã, cel puþin deocamdatã, le merge... Reformele chineze, autorizate sub umbrelã comunistã, par cât de cât funcþionale, atât la nivel economic, cât ºi social.
Iar filmul lui Zhang-ke oferã o imagine foarte elocventã a acestei societãþi, cel puþin la nivel de suprafaþã - deºi, pentru cine are ochi sã vadã ºi minte sã priceapã... mai sunt accesibile ºi alte concluzii.
Subiectul (cam singurul, la un prim nivel) este simplu ºi clar: mutaþiile demografice cauzate de construirea Barajului Celor Trei Defilee de pe Yangtse. Am avut ºi noi aºa ceva, la Porþile de Fier, de-am distrus comoara numitã Ada Kaleh. Ei bine, chinezii sunt chinezi, nu-s ca noi, ei le fac pe toate macro, aºa cã lacul de acumulare de pe Yangtse se va întinde pe sute de kilometri, ºi va ridica nivelul apei cu zeci de metri - ºi nenumãrate localitãþi se mutã de colo-colo mai ceva ca bisericile din Iepoca de Aur. Insulele sunt inundate, satele de pe ele dispar, oraºele de pe maluri se caþãrã mai sus sau translateazã cu totul, etc. Evident, pe conducerea de partid ºi de stat o cam doare-n cur cã mai miºunã ºi niscava oameni prin toate casele ºi blocurile alea - aºa cã tot acest furnicar stârnit dintr-ale lui începe sã se descurce cum poate ca sã supravieþuiascã nu numai fizic, ci ºi emoþional. Acesta este contextul dramatic al filmului.
Îl evidenþiazã douã poveºti liniare ºi disjuncte. Pe de o parte, minerul Han San-ming (nume real) revine dupã ºaisprezece ani sã-ºi caute soþia. Pe de altã parte, infirmiera Shen Hong (Tao Zhao) îºi cautã soþul plecat de-acasã de doi ani. În afara decorului comun, oraºul Fengjie, cele douã ploturi nu mai au nici un punct de tangenþã; nici mãcar nu se intersecteazã - ºi nici nu se alterneazã. Structural, povestea lui Shen, ocupând mijlocul filmului, e încadratã de a lui Han, care acoperã prima ºi ultima treime. Poate fiindcã Shen ºi soþul ei decid sã divorþeze, câtã vreme Han ºi soþia lui se vor reuni în final - adicã, armonia familiei învinge? Eventual... deºi e o justificare firavã ºi îndoielnicã.
Celor doi protagoniºti li se întâmplã tot felul de mãrunþiºuri. Umblã, cautã, întreabã - ºi dau ºpagã la tot pasul: trei yuani pentru un drum cu motocicleta, un yuan pentru o pilã la un gãzdoi, alþi yuani chiria câte unei camere insalubre... Omenire dezrãdãcinatã, instabilã, aer de junglã urbanã cam resemnatã... Un puºti de vreo zece ani, mereu numai în chiloþi, bântuie prin decor, ba fumând, ba cântând afon ºlagãre ale momentului. Cu alt prilej, un solist gras ºi iubit se produce ºi el pe o scenã, în faþa unei mici mulþimi de fani proletar-patibulari. Deasupra acestui nivel strict de subzistenþã, se simte un strat de funcþionari care mai rãspund la unele întrebãri, din când în când. În rest, societatea merge înainte propulsatã de motoarele ei invizibile, de la Beijing. Tabloul lui Mao apare la un moment dat... Cvintetul Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, la alt moment dat... Pe fundal, mereu, se demoleazã - ziduri, case, blocuri. Cele mai multe, cu barosul ºi eventual buldozerul, ca la noi pe vremea lui Ceaºcã. O datã sau de douã ori, niºte edificii cu modeste aspiraþii de zgârienori fac implozie.
Decorul devine o idee mai elevat în povestea lui Shen, care frecventeazã alte cercuri. Nu întâmpãtor, periplul ei o duce în preajma unui monument abstract, din cuburi de beton suprapuse deasupra unui stativ firav, reprezentând pesemne mãreaþa lucrare hidrotehnicã. Pui de chinezi se hârjonesc prin jur. Seara, Shen îºi pune maiouþul la uscat pe balcon, alcãtuind o compoziþie vag echilibratã cu monumentul. O secundã mai târziu, acesta decoleazã ca o astronavã ºi se pierde-n tãriile bolþii. De ce? Am presupune cã strict în virtutea unui deziderat emoþional, cãci filmul nu practicã nici suprarealismul, nici oniricul, nici simbolistica. E de un realism frust - chiar vag neorealist pe alocuri, în cheie chinezã contemporanã. Contempleazã static, indigest de static, panorama dezagregãrii unei lumi cãreia i se promite reconstrucþia. Pe care n-o întrezãrim decât în decizia lui Han ºi a fostei sale soþii de a se cãsãtori a doua oarã.
La nivel stilistic, filmul lui Zhang-ke seamãnã frapant cu realismul socialist de la noi, din jurul lui 1980: Vaeni, Andrei Cãtãlin Bãleanu, ºtefan Traian Roman, Felicia Cernãianu... Remarcam recent, rãspunzând unei întrebãri de pe Forumul Cinemagia, cã în acea perioadã se încerca timid conturarea unei anumite concepþii plastice a ºantierelor ºi cartierelor de blocuri, a uzinelor ºi combinatelor, a ploilor ºi noroaielor cu bãltoace. N-a reuºit niciodatã sã se cristalizeze, pe de o parte pentru cã preopinenþii ei erau prea firavi artisticeºte, complet lipsiþi de coerenþa unui curent sau viziuni comune de substanþã, ºi pe de altã parte din cauza suprasaturãrii. Ei bine, acest demers pare sã-i fi reuºit o idee mai bine lui Jia Zhang-ke, care ajutat ºi de spiritul contemplativ oriental priveºte aºezat, molcom, cu un fel de bunãvoinþã resemnatã, fresca pestriþ-mohorâtã ce se înºirã pe malurile fluviului - ajutat ºi de ochiul sensibil al operatorului Yu Lik-wai. De remarcat cã plouã în cea mai mare parte a timpului ºi e înnorat virtualmente tot timpul, cu excepþia secvenþei în care Shen Hong ºi soþul ei decid sã se despartã - este ºi singura ocazie când apare barajul propriu-zis, ca fundal. O punte duratã cu preþul a nenumãrate rupturi? Tot ce se poate, cãci Zhang-ke îºi mãrturiseºte intenþia de a vorbi în acest film despre sacrificiul impus ºi jertfa asumatã, despre renaºterea speranþei chiar ºi în cele mai dezolante împrejurãri.
Distanþa geograficã ºi culturalã dintre China ºi restul lumii se constituie într-un factor suplimentar de mister. Dacã autorul a avut în vedere ºi unele aluzii subversive (de tipul fitilelor ºi ºopârlelor de la noi, pe vremuri), e clar cã nu-ºi poate permite sã le proclame public - dupã cum la fel de clar e ºi cã s-ar putea ca ele sã existe doar în ochii privitorilor. Pânã una-alta, un lucru e sigur: filmul nu e nici declarativ, nici festivist. Dacã l-am fi vãzut acum douãzeci de ani, am fi zis: "Hm, cam ca la noi." Privindu-l acum, nu ne putem reprima un fior: "Doamne, bine c-am scãpat!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 august, 2007, h. 22:00-23:35
Bucureºti, România
|
20 Aug 2007, 23:03
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
