Rachel (Emilia Clarke) Alvy (Chiwetel Ejiofor) sunt un cuplu dintr-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Ea lucrează la o corporație care gestionează influenceri, iar el e un profesor de botanică. Ea îmbrățișează tehnologia, iar el e un conservator convins, punându-și studenții să îmbrățișeze copaci. Amândoi ar vrea un copil, dar o sarcină i-ar îngreuna lui Rachel munca, așa că apelează la serviciile unui „Centru Uterin”, o companie care asigură un loc într-un uter artificial, un fel de ou de plastic ambulant. E o ocazie rară pentru Rachel, iar dacă nu se hotărăște rapid, pierde un loc râvnit, pe care șefa ei i l-a asigurat odată cu noua promovare.
Premisa pare deci promițătoare: ce-ar fi dacă maternitatea ar fi democratizată și ar deveni o experiență comodă, externalizată. Ambii părinții pot ține acel cocon prins de hamuri pe post de uter cu ataș, amândoi îl pot hrăni, dar majoritatea preferă să își ușureze până la capăt viața și să îl lase la centru. Dar dacă optează totuși să îl țină acasă, trebuie pus într-un suport la încărcat, altfel autonomia e de maxim 48 de ore. Iar la jobul lui Rachel, unde imaginea angajaților e esențială, există un loc special, un fel de vestiar al pod-urilor. Altfel, dacă femeile l-ar ține în hamuri în timpul ședinței, ar atrage prea multă atenție și nu le-ar pica bine celor de la resurse umane. 
Doar că în ciuda premisei și a unei posibile chestionări relevante a politicilor de gen, filmul pare o tapițerie algoritmică fără imaginație. Personajele și relațiile de cuplu sunt la fel de sterile ca acel ou extrauterin, dialogul e strict funcțional, punctând fiecare idee sau fiecare punct narativ cu o precizie insipidă, iar Emilia Clarke e mult mai naturală cu ouăle de dragon din Game of Thrones.
Deși nu alunecă în retrofuturism, creionarea leneșă a acelei lumi devine invers proporțională alienării transumaniste pe care o reclamă. E și simptomatică dificultății noastre de a ne mai imagina viitorul în era capitalismului cognitiv și a uniformizărilor algoritmice. Pare că autorii filmului s-au blocat la premisa de bază, ideea de a avea o sarcină extrauterină în viitor, și au explorat-o complet izolat de restul elementelor din acea lume. În rest, mâncarea e imprimată în 3D, plata e tot prin telefon, jaluzelele se ridică singure iar Siri te îndeamnă să îți faci analizele. În media, se vorbește despre pașapoarte de Marte iar terapeuții sunt niște inteligențe artificiale.
Iar când Rachel îi mărturisește unui astfel de terapeut AI, stând în lotus, că s-a visat născând un ou fiert prin cezariană, i se răspunde că interpretarea viselor e so 20th Century!. Și nu trebuie să fii Nostradamus să îți imaginezi că inteligența artificială ar avea un impact mult mai profund în acel viitor, oricând ar fi el.
