De multe ori, filmele care încearcă să te facă să râzi rămân ineficiente în transparența intenției lor, sau reușesc să o facă doar într-o sală de cinema, unde râsul e oricum molipsitor. Însă în cazul unor regizori precum frații Coen, Jacques Tati sau Hal Ashby, care se folosesc nu numai de situații și de dialog, ci și de potențialul comic al întregului limbaj cinematografic, filmele lor nu mai sunt doar niște simple comedii.
Playtime (Jacques Tati, 1967)
Probabil că Playtime este cea mai pură comedie făcută vreodată. Un film fără dialog, constând doar în ample gag-uri vizuale inteligent gândite, într-o producție colosală, dar cu un aer minimalist.
Monsieur Hulot, personajul recurent al regizorului Jacques Tati, este asaltat de către un Paris tehnologizat și ostil, care arată ca o machetă vie a unui parc industrial corporatist. Între timp, urmărim deschiderea unui restaurant a cărui construcție încă nu e gata.
Este uluitoare măiestria lui Tati de a orchestra zeci de personaje, care angrenează simultan tot atâtea povești, într-un ritm riguros și fluid ce accelerează treptat și ne dă senzația unui haos controlat, unde sunetul sau culoarea ajung să ne ghideze atenția de la o poveste la alta și de la un gag la altul.
La vremea sa, Playtime a fost cel mai scump film făcut până atunci în Franța, pentru că tot decorul este construit într-un studio imens, cu un control absolut asupra geometriei și cromaticii. Drept urmare, regizorul Jacques Tati a petrecut nouă ani pentru a-l realiza.
Raising Arizona (Joel și Ethan Coen, 1987)
Dacă ai văzut The Big Lebowski, Fargo, Barton Fink sau Burn After Reading, știi deja că în filmele fraților Coen, până și o crimă poate deveni amuzantă. În universul lor, umorul are o valență cosmică, mai ales fiindcă personajele se ghidează conform legilor lui Murphy, încercând să înșele mersul firesc al naturii prin cele mai proaste decizii posibile.
Să ne întoarcem, însă, la origini. După debutul lor, Blood Simple, un thriller polițist centrat în jurul unui mozaic de neînțelegeri, care ar fi, să zicem, un strămoș al lui No Country for Old Men, al doilea lor film, Raising Arizona, i-a consacrat drept povestitori umoriști desăvârșiți.
Un cuplu proaspăt căsătorit, dar impotent, format dintr-un fost jefuitor, H.I (Nicholas Cage) și o polițistă, Ed (Holly Hunter) decid să îi răpească pe bebelușii cvintupli ai unei familii bogate, stârnind un adevărat dezastru.
Vânătorul de recompense Leonard Smalls pornește pe urmele lor, o prezență care pare să arunce povestea într-un desen animat suprarealist, portretizând un motociclist al apocalipsei ce lasă dâre de foc în urma lui. Aici îl întâlnim pentru prima dată și pe actorul preferat al fraților Coen, John Goodman, care îl joacă pe Gale, un vechi prieten al lui H.I., care împreună cu fratele lui mai mic, Evelle (William Forsythe), evadează din pușcărie și încearcă să îi ajute pe cei doi, mai mult încurcându-i ca niște bufoni excentrici ce sunt. Apare și Frances McDormand, o prietenă guralivă de-a lui Ed, care încearcă să îi dea sfaturi materne generale, complet scoase din context.
Imaginea dinamică, luminoasă și puternic saturată dezvăluie dexteritatea tehnică a fraților Coen, completând bine secvențele de acțiune insuflate cu un umor slapstick absurd.
Being There (Hal Ashby, 1979)
Dacă Playtime sau Raising Arizona provoacă râsete prin gag-uri și un umor slapstick, Being There ne surprinde prin parcursul satiric al unui idiot care ajunge cel mai influent om din America. Grădinarul ironic numit „Chance” (Peter Sellers), un om care și-a petrecut toată viața într-o gospodărie burgheză, iese în lume pentru prima dată.
Grandiosul Peter Sellers interpretează un om sărac cu duhul, purtătorul unui zâmbet tâmp și inocent, cu o economie în gesturi și în vorbe, care arată ca și când ar fi spălat pe creier, pentru că singura relație cu lumea din afara grădinii pe care o îngrijea era televizorul. Astfel, atunci când nu îi convine ceva, Chance pur și simplu scoate telecomanda pe care o are mereu cu el și apasă pe buton ca să „schimbe postul”, nebănuind că nu funcționează în absența unui televizor.
Fiind un individ fără nicio urmă de personalitate și fără vreo altă intenție în afara nevoilor fiziologice, fiecare om care îl întâlnește pe Chance proiectează asupra lui ce vrea. Așa ajunge el să aibă din ce în ce mai multă putere, infiltrându-se în intimitatea președintelui și într-o societate secretă doar fiindcă întâlnește oameni singuri, care au nevoie de o confirmare pe care Chance le-o oferă inconștient, fiindcă pur și simplu repetă papagalicește tot ce aude. Chance este, astfel, genul de candidat perfect pentru un președinte, care poate schimba lumea doar „fiind acolo”.
