În 2009, Yorgos Lanthimos îşi lansa meteoric cel de-al doilea film, Dogtooth, premiat cu trofeul Un Certain Regard la Cannes şi nominalizat ulterior la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Cu o idee dementă (un tată îşi ţine captivi cei trei copii adolescenţi, forţându-i să creeze un limbaj propriu şi o falsă mitologie a lumii înconjurătoare), Dogtooth arăta cu degetul cât de fragile şi atacabile sunt convenţiile societăţii.
13 ani mai târziu, Lanthimos renunţă complet la criptic, oferind Sărmane creaturi, film laureat cu Leul de Aur la festivalul de la Veneţia şi nominalizat la nu mai puţin de 11 categorii la premiile Oscar de anul acesta. Nu sunt mari şanse ca Sărmane creaturi să-i fure Oscarul pentru Cel mai bun film lui Oppenheimer, dar sigur va provoca vâlvă pentru membrii votanţi ai Academiei (şi de altfel printre spectatori), cu mixul său de feminism, scandalos şi imprevizibil.
În Londra victoriană, studentul la medicină Max McCandles (Ramy Youssef) devine asistentul excentricului chirurg Godwin Baxter (Willem Dafoe) şi în reşedinţa acestuia o descoperă pe Bella (Emma Stone), o tânără cu intelectul şi vocabularul unui copil de câţiva ani, a cărei evoluţie trebuie să o consemneze pas cu pas. Doar că inteligenţa Bellei se dezvoltă rapid şi, în ciuda promisiunii că îl va lua pe Max de bărbat, tânăra fuge în lume cu avocatul Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo), sfidând convenţiile şi prejudecăţile privind rolul femeii în societate.
Ajutat de scenografia şi costumele fanteziste, Lanthimos creează o lume stranie şi imprevizibilă, unde-şi pune în scenă generosul compendiu privind hibele masculinităţii. Toţi bărbaţii din jurul Bellei sunt monstruoşi sau inepţi, gata să profite de statutul lor superior în societate pentru a subjuga femeia, a o răni şi a-i tăia aripile. Până şi ideea de bază a filmului, aceea a "salvării" unei tinere sinucigaşe de către un savant nebun care îi înlocuieşte creierul cu cel al copilului ei nenăscut este un act dement, un crunt viol metafizic ale cărui consecinţe se transformă în însăşi existenţa Bellei.
Cu faţa oribil mutilată de tatăl său, al cărui cobai a fost în copilărie, savantul căruia apropiaţii i se adresează cu "God" (pe de o parte o prescurtare a prenumelui său, dar şi cuvântul englez pentru Dumnezeu) pare a deveni personajul pozitiv în această poveste unde un anumit apendice pare să te transforme automat în antagonist. El este cel care ridică din umeri cu durere la plecarea Bellei şi îşi lasă protejata să navigheze apele tulburi ale descoperirii de sine. În schimb, toţi ceilalţi bărbaţi o înconjoară pe eroină cu gelozie, frustări, lăcomie şi cinism, forţând-o fără să vrea să se descopere, să iubească şi să îşi ofere generozitatea celor mai puţin norocoşi decât ea.
Dacă fiecare personaj masculin din film este un obstacol (uneori la fel de uşor de ignorat ca bâzâitul unei muşte), femeile sunt o sursă de cunoaştere şi de validare. O vedem, de exemplu, pe celebra actriţă germană Hanna Schygulla în rolul unei aristocrate gata să-i destănuie protejatei sale că abstinenţa sexuală este o adevărată binecuvântare sau pe Kathryn Hunter în cel al patroanei unui bordel parizian de la care Bella învaţă că sexul poate fi o sursă de putere şi emancipare.
Personal nu cred că Poor Things are vreo intenţie să fie o comedie, dar la vizionarea de presă publicul a râs des şi mult, probabil uşor jenat de aplombul cu care Emma Stone şi personajul ei atacă frontal (filmul este interzis minorilor) atât convenţiile perene ale societăţii, cât şi convenţiile cinema-ului hollywoodian cuminte şi inofensiv, a cărei reprezentantă actriţa a fost multă vreme. Stone dă totul pentru acest rol extrem de fizic reuşind să creeze o eroină pe care publicul o va încuraja cu aplauze pe drumul ei spre independenţă şi echilibru.
Da, Poor Things are subtilitatea unui ciocan rotopercutor (acelaşi lucru se poate spune şi despre Barbie, de altfel), dar reuşeşte să-şi cucerească publicul cu ritm, energie şi inventivitate.
Părerea ta
Spune-ţi părerea