S-a stins Radu Beligan, nobilul şi distinsul gentleman al teatrului şi filmului românesc

de Cinemagia în 20 Iul 2016
În cursul zilei de miercuri, 20 iulie, Radu Beligan a murit la Spitalul Elias

În 2013, Radu Beligan primea, la TNB, certificatul Guinness World Records care atesta că este cel mai longeviv actor înca în activitate pe scena unui teatru. Miercuri, 20 iulie 2016, Radu Beligan părăsește pentru totdeauna scena.

Radu Beligan a avut şansa unor roluri de film cu adevărat semnificative actoriceşte abia după 1973, graţie sensibilului Mihai Constantinescu, în „Tată de duminică”, (tandem cu Amza Pellea, 1975), „Singurătatea florilor” (tandem cu Toma Caragiu, 1976), sau „Premiera” (tandem cu Carmen Stănescu, 1976)...

Încă din anii '60, Radu Beligan era un monument de eleganţă şi valoare. În „Jocul de-a vacanţa”, de Mihail Sebastian (regia: Mihai Berechet, 1971), care se juca la Sala Studio a Teatrului Naţional (cea din Piaţa Amzei, pe atunci), juca rolul lui Ştefan Valeriu, cu un farmec irezistibil stilul lui caracteristic de joc, marcat de inteligenţa fină a ironiei, cu mijloace interiorizate şi subtile. Era în perioada de glorie când Radu Beligan începea să se impună în conştiinţa multora ca director al T.N.B., unde a menţinut timp de vreo două decenii un climat cald şi uman.

Dar, până atunci, o întoarcere în trecut cu aproape un secol, ne va duce în anul 1918, când - la data de 14 decembrie - s-a născut în satul Galbeni, din comuna Filipeşti, Bacău, cel ce avea să devină cel mai longeviv actor al scenei şi ecranului românesc - ca fiu al unui nepot de frate al lui Ion Creangă. Despre mama lui spunea, într-un interviu: „avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din ţara care a inventat teatrul, ştia franţuzeşte”...

Copilăria

Actorul povestea: „M-am nascut in magazia de marfuri a garii. Tata era numit acolo impiegat, casuta aia de doua camere, care era pentru el, nu era gata si atunci o perioada am stat in magazia de marfuri. A trebuit sa ma duca sa ma boteze in satul care era la trei kilometri in deal, unde erau Primaria si Biserica. Si m-au dus, era iarna, cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au facut un chef, erau veseli, fericiti, mi-au aranjat in spate, acolo, pe niste paie sa stau eu, iar ei s-au asezat pe o banca, langa cel care conducea sania. Si cantau. Mama avea o voce frumoasa, era grecoaica, venea din tara care a inventat teatrul, stia frantuzeste. Si, cand au ajuns jos, s-au uitat in spate si copilul nu mai era... il pierdusera la o zdruncinatura. Cazusem in zapada".

„Am fost iubit ca un copil, dar n-am prea stat cu parintii, pentru ca am stat in internat mai tot timpul. La 10 ani, vai de mine!... Saracia e una dintre dramele vieții mele. Saracia lucie. La liceul-internat din Iasi, pe care l-am terminat cu premiul I in fiecare an - era un liceu faimos, dupa modelul frantuzesc, cu propriile orchestra si fanfara, cu amfiteatru si o sala de mese care se transforma in sala de spectacol, cu scena in toata regula - acolo m-am manifestat eu in plin, an de an. Erau dirijate de Ramadan, marele actor, de Ion Sava si de altii, care veneau si lucrau cu noi si ne invatau teatru. Asadar, eu fiind bursier, aveam totusi o mica plata de facut, acolo, vreo 4.000 de lei, cum era in vremea aia. Pana la urma, directorul m-a primit si fara banii aia... Dar vreau sa spun cum am intrat in internat, ca a fost un examen greu si pe urma ne-a adunat in curte sa anunte cine a castigat, iar eu eram primul".

Căutările propriului destin l-au purtat, în anii 1937-1938, prin zona studiilor de drept şi filosofie, la Bucureşti, dar şi spre teatru (Loedertafel - Alhambra - Regina Maria), debutul său înregistrându-se în aceeaşi stagiune cu un rol din dramatizarea lui Gaston Bary după „Crimă şi pedeapsă", de F.M. Dostoievski, în regia lui Mihai Zirra. Au urmat „Molima”, de Ion Marin Sadoveanu, şi „Pescuitorul de umbre”, de Jean Sarment (regia: Sergiu Dumitrescu), după care tânărul Beligan a urmat, pentru o vreme, Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, având-o profesoară pe Lucia Sturdza Bulandra - principala stea călăuzitoare a vieţii sale artistice, alături de Eugen Ionescu.

Tinereţea sa profesională l-a purtat prin Teatrul Uranus - Comedia (1938-1939), Teatrul din Sărindar (1939-1940), Grădina C.A. Rosetti (1940), Teatrul Tudor Muşatescu (1940-1941), Teatrul Majestic (1940-1941), Teatrul Maria Filotti (1942-1943), Teatrul Municipal (1944-1945), Teatrul Nostru (1946-1947), Teatrul Comedia (1945-1947), Compania Radu Beligan (1947-1948), Teatrul Alhambra (1943-1949), Teatrul Tineretului (1952)... până la perioada de aur a Teatrului de Comedie (1961-1968), căruia i-a fost nu doar director, ci şi unul dintre cei mai iluştri actori de prim rang, impunându-se în rolul lui Berenger, din „Ucigaş fără simbrie” şi mai ales „Rinocerii” - într-al cărui final, cu prilejul turneului la Paris, emoţia irezistibilă transmisă de actor sălii prin vibranta replică „N-am să capitulez” a fost salutată de dramaturg, din lojă, cu un răsunător: „Bravo, Beligan!”

Tot Teatrul de Comedie a fost (la propriu) scena multora dintre colaborările lui Beligan cu David Esrig („Capul de răţoi", de Gh. Ciprian, sau „Procesul domnului Caragiale", de Mircea Ştefănescu), dintre întâlnirile cu piesele lui Al. Mirodan („Şeful Sectorului Suflete", „Celebrul 702", ambele în regia lui Moni Ghelerter), precum şi cu rolurile scrise aproape anume pentru el de către prietenul său Aurel Baranga - în frunte cu Chitlaru, din „Opinia publică”, şi continuând, printre multe altele, chiar şi cu un alter-ego al dramaturgului, personajul „Autorul dramatic" din „Viaţa unei femei", piesă de inspiraţie cvasi-biografică, scrisă de Baranga pentru soţia lui, marea actriţă Marcela Rusu, şi pusă în scenă tot de el, la teatrul unde Radu Beligan colaborase încă din 1945, şi cu care urma să se identifice pe parcursul următoarelor două decenii: Naţionalul bucureştean.

Dintre cele aproape cincizeci de roluri jucate aici, ar merita să începem cu clasica montare clasică a lui Sică Alexandrescu cu „O scrisoare pierdută" (1946 - spectacol transpus apoi şi pe peliculă, în filmul din 1953, apoi reluat pe scenă în 1956) - acel neuitat Agamiţă Dandanache în care, la doar douăzeci şi opt de ani, Beligan reuşea să compună o mască pe cât de spumoasă, pe atât de etern valabilă a venalităţii senile. Nu putem trece nici peste portretul perfect complementar al vicleanului fante poltron Rică Venturiano, tot în regia lui Sică Alexandrescu (1949), de data asta preluat invers - Jean Georgescu filmase „O noapte furtunoasă” încă din 1943. Pe un cu totul alt registru, desigur, s-a situat George, din „Cui i-e frică de Virginia Woolf", de Edward Albee (Michel Făgădău, 1970). Robesiperre, din „Danton"-ul lui Camil Petrescu (Horea Popescu, 1974), i-a prilejuit etalarea fanatismului rece ca de mort, iar „Richard al III-lea” de William Shakespeare (Horea Popescu, 1976) a însemnat o amplă izbucnire, pe multiple game, a delirului ucigaş. În „Caligula”, de Albert Camus (Horea Popescu, 1980), îi dădea replica lui Ovidiu Iuliu Moldovan.

În timp ce activitatea scenică a actorului continua cu aceeaşi impetuozitate, chiar şi după despărţirea de oficiul directorial, nu dădea semne de oboseală nici cariera sa cinematografică, începută, cum arătam mai sus, în 1943, sub îndrumarea lui Jean Georgescu. După cele două mari roluri caragialene de la începuturi, a urmat un slalom sinonim cu al însuşi filmului românesc în căutarea propriei identităţi, astfel încât, dincolo de prestigiul personal dobândit în teatru, Radu Beligan a avut şansa unor roluri de film cu adevărat semnificative actoriceşte abia după 1973, graţie sensibilului Mihai Constantinescu, în „Tată de duminică", (tandem cu Amza Pellea, 1975), „Singurătatea florilor" (tandem cu Toma Caragiu, 1976), sau „Premiera” (tandem cu Carmen Stănescu, 1976).

A mai putut compune un fascinant Conte Jankovics, complex, pervers şi vulnerabil, în inegalul „Horea” (Mircea Mureşan, 1984). După ce a mai trecut prin „Trahir” (Radu Mihăileanu, 1993) şi „După-amiaza unui torţionar” (Lucian Pintilie, 2001), a percutat eficient şi expresiv într-o apariţie de un singur cadru, plan-mediu din profil, din excelentul film al lui Peter Călin Netzer „Medalia de onoare”.

Disponibil, profund şi versatil cu discreţie, fără să aibă niciodată nevoie de măsuri extreme pentru a-şi transmite mesajul artistic, Radu Beligan s-a stins la 97 de ani, aproape de cifra de aur a unui centenar care l-a consacrat ca o imagine a nobilului şi distinsului gentleman al teatrului şi filmului românesc. Dacă pe seama longevităţii lui Gică Petrescu, cel cald şi apropiat tuturor, se făceau nenumărate glume tandre, Radu Beligan, în schimb, inspiră cordialitatea sobră a respectului cuvenit unui autentic senior care va rămâne nemuritor în inimile publicului român.

 

Copyright foto Mediafax

Exploreaza subiecte similare:

Singurătatea florilor, Tată de duminică, premiera, Horea, Trahir, După-amiaza unui torţionar, Medalia de onoare, Radu Beligan, actor

Alte știri din cinema

Următorul blockbuster cu Brad Pitt în rolul principal va fi...

Pitt, Jerry Bruckheimer şi echipa lui Top Gun 2 fac un film IMAX care ar trebui să spulbere Jurassic World 4

Fenomenul Yellowstone: blestemul pământului

Câteva vorbe despre acest Dallas modern, ajuns la o audienţă globală de 100 de milioane de spectatori

Tracker/Urmăritorul: supradoză de Americana

Câteva explicaţii ale popularităţii globale a serialului cu Justin Hartley

Reacţii la The Acolyte, serialul al cărui rating este dezactivat pe Imdb

Serialul Star Wars este disponibil de azi pe Disney+, şi în România

Părerea ta

Spune-ţi părerea
Ovidiu239 pe 20 iulie 2016 16:37
R.I.P.
spiritul pe 20 iulie 2016 20:24
Dumnezeu sa-l ierte!
xerses pe 20 iulie 2016 21:47
Ramas bun, Maestre!
makomomo pe 20 iulie 2016 22:17
rip
Theodor2011 pe 21 iulie 2016 07:35
Dumnezeu sa-l ierte! Un maestru al cinematografiei cum nu o sa mai avem mult timp.
alex_il_fenomeno pe 21 iulie 2016 21:44
Dumnezeu sa il ierte...
chrismechris pe 23 iulie 2016 14:08
R.I.P.
dorween_michael pe 27 iulie 2016 00:14
... s-a stins , EL CID ! ... mare bidiganie de actor a mai fost ... sigur s-a plictisit sa ne tot uimeasca ... un destin implinit ... privatiunile tineretii , nu l-au facut sa-si doreasca huzurul ... pe langa talent , mai avea si cumpatare ... maestre , bunull Dumnezeu sa te aiba in grija ... si sa-ti incredintaze un nou rol ...

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells