Poezia

[Cretzulynne]

un cer fragmentat într-un orizont orizontal sau poem despre celălalt eu care a murit

într-o solidaritate suspectă
prejudecata mea este un portret din flori
căzut în partea a doua a calvarului
pentru că și identitățile se pot naște din mai multe mâini
la fel cum se nasc copiii din mai mulți bărbați

în fiecare zi scriu tiranul din mine
până i se întunecă toate celulele
și în fiecare noapte sunt ziua care a trăit
așa că omule
prietene
dumnezeule
nici nu ai idee ce greu este să te ascunzi de tine
în tine

nimicul este o încăpere în care plouă
știai asta?

de Daniel Dăian

[Cretzulynne]

Mania

The vibration
The pacing
The loving
The hating
The spending
Never ending
The thoughts they keep racing
The drinking
The drugging
The 5am clubbing
The meaningless sexing
The endless regretting
The lying
The cheating
The I hate this feeling
The panic
No sleeping
Anxiety streaming
The shaking
The fright
The continuous night
The struggle with words
I just want to be heard
The thoughts they're racing
The thoughts they're racing
The thoughts they're racing
Paranoia
Hallucinations
It's been weeks since I've slept
The walls seem to be screaming from the secrets they've kept
I'm over the edge
I've lost all control
This madness is driving me off of the road
But maybe down there I'll find some peace
All I really wanted
Was to go to sleep

de Emoni Jenkins

[victor_homescu]

Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,
stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,
cred că era aerul îngheţat al morţilor.
Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat
să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte
auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.
Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam
şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,
născut în aer şi în mare.
Un scut şi o spadă. Atunci,
cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul
de obrazul morţii.
Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd
spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,
deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:
mii de băieţi ca mine, imberbi
sau bărboşi, însă latino-americani toţi,
lipindu-şi obrajii de obrajii morţii
(Autoportret la douăzeci de ani)
(...)
O iubire nebună.
Un vis înăuntrul altui vis.
Și coșmarul îmi zicea: vei crește.
Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului
și vei uita.
Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă.
Sunt aici, am zis, cu câinii romantici
și aici o să rămân.
(Câinii romantici )
(...)
Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an,
furnici, albine, cifre echivoce
în marea supă râncedă a hazardului?
Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări,
eroi publici şi secreţi

din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017

[Cretzulynne]

* * *

Îndrăgit-ai, fată, văd,
Nopțile de lună pline:
Zorii află pe omăt
Urme fine de botine.

Știu, sub apele lunare,
Timpul nopții, clar și mut,
Pace nu și-ndemnuri n-are
Pentru somn în așternut:

Ceru-i ars de nestemate,
Crengile-s de rază grele,
Luna, din tărie, bate
Ținte, pe omăt, de stele.

Doar un duh, mișcînd din gene,
Să nu iște vreo vîltoare
Ce-ar ascunde sub troiene
Fir de dor și de cărare.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

Urciorul spart



Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului

se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:

sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,

desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,

joc solitar de lumină, picătură de aur virgin

în mijlocul esplanadei calcinate,

păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,

crînguri de solilocuri, fîşii transparente;

vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense

ale unei trecători de jeu,

armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,

comete, scriitori, izvoare,

poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,

invazii ale culorii albe,

păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.



Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui

noaptea inundată de stele.

Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,

respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;

dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete

peste un spate obscur,

ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,

cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
în preajma umbrei!

Harpe, grădini necuprinse de harpe.



Însă, aproape de mine nu-i nimeni.

Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
gigantice pietre

izbucnind diabolic sub soare.

Greierul muţise de mult,

se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,

drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,

şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar

fi strigat cineva: există oameni pe-aici?

Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind

sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,

zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul

deşertului, aidoma izvorului împietrit!



Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt

din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,

nu există apă pe-aici?

Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ

pe un spate atît de enorm,

doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -

căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?

Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor

dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,

de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,

unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,

îmbăindu-se în primele raze?

Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,

Dumnezeul-sînge, Fecioara,

toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart

pe malul izvorului sec?

Numai broscoiul e viu,

numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,

numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?

La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,

doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;

în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,

rezemat în cruce, cu armă, cu baston,

în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,

respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,

iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,

dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
de neon;

doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,

iată cîinele şi urletul lui rîios,

agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,

iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,

floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,

ca un delicat instrument de tortură,

iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,

noaptea cu pumnalul din cremene;

n-auzi dinţii clănţănind,

n-auzi oasele zdrobite de oase,

n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,

coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,

tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?

Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,

devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se

pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,

ca turnul doborît de un fulger;

iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf

şi mişcîndu-se tîrîş;

iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,

măcinînd lumina,

iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...

Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi

să devină pulbere şi flăcări,

rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore

şi face să explodeze craniul,

cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;

peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,

secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,

clipe dense peste originea umană.

Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,

de foametea fără dinţi,

tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,

de secolii care sunt foame,

spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,

spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,

a omului de om, a foametei de foame

pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,

pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele

cu frunze late de peruzea?



Trebuie să dormi cu ochii deschişi,

trebuie să visezi cu mîinile,

să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,

visele soarelui dibuindu-şi lumea,

trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi

pînă cînd melodia va prinde rădăcini,

pînă va deveni tulpină, ramură, stea,

să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări

din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,

apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,

să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
şi să te redai,

ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte

şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor

întru a zice eu, tu, el, noi,

sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,

ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
ne recunoaştem

şi să fim fideli numelor purtate de noi;

trebuie să visezi înapoi, către începuturi,

trebuie să vîsleşti secole în urmă,

dincolo de copilărie, dincolo de naştere,

dincolo de apele botezului,

să dărîmi zidurile dintre oameni,

să uneşti din nou ceea ce a fost separat,

fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,

ci o singură tulpină cu două flori gemene;

trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,

să visezi înlăuntru, să visezi în afară,

să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,

să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti

în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,

să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,

să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,

a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,

nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,

dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,

pentru că lumina cîntă şi imită apa,

iar apa imită frunza,

şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea

reconciliate curg ca un rîu liniştit,

se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;

ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,

curg anotimpurile şi oamenii,

curg într-acolo, către origini,

dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...

de Octavio Paz

[Cretzulynne]

* * *

La geamul meu, pe cer,
Mîhnit, însingurat,
Mesteacănul, de ger,
Bogat înhorbotat.

În ramuri, făr' de rînd,
Ciorchini de albul colii,
Priviri iluminînd,
Durează reci lințolii.

Ard zori pe fața lor,
Păreri de rău mă prind,
Cînd păsările-n zbor
Zbat fragedul argint.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[victor_homescu]

E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul
unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc
din Adoratia magilor
cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita.
intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire
si, intr-adevar,
imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer.
Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba.
Putin adus de spate,
las impresia vie ca am dezhumat
un glob urias dar invizibil.
Stau in noapte girbovit,
cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp
si amintindu-mi,sint mintuit si mut.
(Dublul)
&
Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure.
sculptez de ani buni în arborii vii,
rămaşi în picioare.
de conacul care mi-a perforat podeaua,
de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort.
îmi voi atîrna din cînd în cînd
rufele-n crengile lui,
îi voi citi, toate, troparele zilei,
în sfîrşit, primăvara şi toamna,
îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii,
dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui,
să crească după cum îl taie capul
şi să treacă intact
în garsoniera de la următorul etaj
(Arborii sculptaţi nu au foşnet)
&
Nu de mult venisem pe pămînt,
Visam că maică-mea mă alăptează
şi gura mea-i un rege rău
iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează
sub alteţa gura mea
soarele smuls din univers cu alb
şi pălăria mortului cu tot cu scalp,
surori răsăritene biserici în desagi
şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi.
şi limba mi-au tăiat-o-n somn
iar braţele în vis mi le-au tăiat,
şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie,
sudoarea mea se-aude ca o melodie
şi plînsul meu e dublu-articulat
(Mărturisitorul).

Ion Mircea

[Cretzulynne]

* * *

Gînditor motanul toarce,
Băiețelu-i, pe covor,
Prins de somn. Ograda-ntoarce
Viforul neiertător.

"Gata joaca, îți adună
Jucăriile-n sertare!
Să ne spunem noapte bună,
Hai că-i vremea de culcare."

Pleacă, iar motanu-i vede
Mersu-ncet cu ochii duși,
Cînd în geam omăt repede
Viforul plîngînd la uși.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

În vrăjită pace,
Oră mult senină:
Șesul alb ce tace
Pe sub lună plină,

Ceruri luminate
Și omăt curat,
Sănii depărtate,
Zbor însingurat.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

"Rîsu-nceteze! Vai și amar,

Parcă-i bazar!

Larmă-i de-ai crede că roi de bondari

Dat-a-n hambar."

"-Sst! Nu mai bate! Cine, nu văd,

Jos, lîngă scară,

Trece și-aruncă în zid și-n omăt

Bobi de secară.

Nuci risipește, numără banii

Șuba-i foșnește,

Pentru toate, tot felul de danii,

Nici nu zîmbește."

-"Ție ce-ți cade?" - "Tăcere, surate!

Umeri s-au frînt,

Scrîșnete ies ca din scînduri uscate...

Plîns e, nu cînt;

Groapa închisă-i cu lespedea bine,

Țipăt țișnit!

Tremur eu toată și aflați că pe mine

Drac m-a mințit."1

-------------------------------
1 Este surprins un obicei al fetelor de a încerca să-și cunoască viitorul. Ascultau pe la hambare, iar, dacă auzeau zgomot de grăunțe, se chema că se vor mărita curînd și vor avea o viață îmbelșugată. Ascultau în preajma bisericii și, de auzeau cîntec de înmormîntare, aceasta însemna veste de moarte.



(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Să nu pleci, nu pleca,
Mai rămîi lîngă mine!
Să nu pleci, nu pleca:
E atîta lumină cu tine...

Noi atîta de-aproape ne știm,
Cum n-am fost, nici vom fi,
Și-ntr-atîta noi azi ne iubim,
Că mai mult a iubi nu vom ști.

Dragi privirile pline
Și de gînd și de stea...
E atîta lumină cu tine:
Să nu pleci, nu pleca!


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Prea blînda noapte și-nstelată,
Pe lume, lună-nfiorată,
Sărut de preafrumoasă fată
În blînda noapte și-nstelată.

Vrăjită cernere de rază,
Mîhnirea-n mine încuibată...
Tu luminoasă ca și dorul
În blînda noapte și-nstelată.

Eh, stelele-n deșert mi-s dragi:
Mîhnirea mea în mine-i toată...
Tu încă și mai dragă-mi ești
În blînda noapte și-nstelată.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cer în furtuni sub amurg,
Tunete-n slăvi și-n adînc -
Gînduri și mare-n furtuni,
Gînduri ce strigă și plîng.
Gînduri și mare-n furtuni,
Gînduri ce cresc și se frîng -
Nour cernit după nour,
Tunete-n slăvi și-n adînc.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Ca ieri noi pluteam împreună
Prin săli, pe sub muzici măiastre...
Ardea mult firava ei mînă,
Iar ochii ardeau ca și astre.

Dar ieri, pîn' mormîntul s-o-nchidă,
La dînsa privit-am cu inimă grea,
La fruntea cea rece, de cridă,
La trup ce-n brocarturi dormea.

Dormeam, și de-asupra-mi aveam
Obraz cadaveric de lună.
Prin săli eu cu dînsa pluteam
Pe sub muzici măiastre-mpreună.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cînd sînul tău fraged și blînda și calda
Lumină sărut a cosițelor tale,
De ce încerci a-mi vorbi despre alta,
Și ochii tăi n-au către ochii mei cale ?

De-i frigul aproape din orele serii,
Eu bine te apăr sub mantia mea.
În pîcle nu-i luna, și stele-s puzderii,
Din toate ales-am o singură stea.

Credință nu ai... Ci de-ai crede și-n clipă,
Iubirea în mine cetire-ai întreagă.
Arzînd în sărut a-ndoielii aripă,
În brațele tale tu, zînă, mă leagă.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Vînt ușor și cald adie,

Murmurele toate mor,

Somn pe tulbure cîmpie,

Somn pe ostenit păstor.

Genuncheate stau și, blînde,

Rumegă în staul vite,

Stele pîlpîie plăpînde

Peste văile-mpîclite.

Ceasuri trec și tot mai sus

Luna-n clipă se așază.

Au venit și iar s-au dus

Cîinii, turmelor, de pază.

Prin tărie, cînd și cînd,

Umbra unui nor hoinar...

Trează, mută, fără gînd,

Noaptea-i ca de chihlimbar.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Sub noapte, codru-nsingurat
De viscol e și geamăt plin.
Tu taci, eu tac îngîndurat,
Privind la focul din cămin.

Ni-s umbrele alăturate
În cîmpul roșu al podelii,
Ci suflete avem uitate
În voia pîclei și răcelii.

Se zbat mesteceni în suspine,
În foc trosnește-un negru ram...
Nu vrei să-mi spui ce e cu tine,
Iar eu cunosc demult ce am.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea:

Pentru inima mea plină mult dator sînt la

vecin.

Greu de bard pus după ivăr, dară firea

ne-nfrînată-i:

Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele

pîlpîiri,

Iese gingașă-n grădina cu zăplazurile

nalte,

Dornică de cer și de floare, dulce, tînăra-mi

vecină.

Umbra serii selungește, dor de larg iscînd în bard,

Și, sub geam, privighetoarea cîntă beată-n

colivie.

Umeri albi și frunte albă, mînă albă și firavă,

Păr ce-n valuri se prăvale - val cu val de

chihlimbar!

Trup de zînă, și piciorul cel atîta de viclean!

Parcă-a licărit ivirea-i...

Ci, de ore lungi e noapte...

N-a cîntat privighetoarea. Nici n-a mai ieșit

vecina.

Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfîrșit

de noi.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Departe, un foc prizărit peste rîu.
Tot valu-n arginturi clătit.
De-i lotca la mal stăpînită în frîu,
Cu lacăt nu-i lanțu-nrobit.

Și nimea-ntrebare nu-mi lepede
Pe unde mă-ndrept, cu ce vis.
Mai repede, vîslă, mai repede!
Iar malul în pîcle s-a-nchis.

Și ce-i ? Pentru ce dară dreptul eu oare
Să plec n-aș avea? De ce frîu -
S-aștept iar chemări și-nnoptare,
O barcă și vîsla, un foc peste rîu?...


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Poate-s destule de inimă-aproape,
Doar că arar îndrăgesc...

Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,
De sine uitînd
În egala bătaie de vîslă
Muiată în spumă și murmur
Și-ntrebîndu-mă de mers-am destul
Și cît a rămas
Ori n-oi zări o lumină.

Din atîtea ostroave
Pe care pescari, înnoptînd,
Aprind, cînd și cînd, foc mărunt,
Mai cu seamă de unul mi-i dor...
Lebăda mîndră în zbor, primăvara,
Deasupra îi trece cu gîtul întins,
Coborîndu-se iute
La blîndele unde.

Pe tîmplă de stîncă
Își clatină crengile vechi
Stejarul în frunză bogat.
Privighetoarea-i acolo din veac:
Ea cîntă în zori,
Dară și-n noaptea tîrzie,
Pe cînd, străvezie, a lunii beteală
Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;
Ea cîntă și cîntă -
Arzător și din ce tot mai dulce.

Iată mi-i cugetul
Bătut, răscolit de neliniști:
Ce-i asta ? Viață ori vis ?
Fericit sînt ori sînt amăgit?

Unde-i răspunsul ?...
Undele mîngîie cîrma oprită,
Vîsla e moartă,
În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)