Textele lui Bufnilä

[Ben Ami]

D(o)ar ZEI!
by Ben Ami

„Tu iartã...
Lasã-l sã curgã în mine ºi scaldã...
Scaldã-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roºii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-þi Luminã
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiþei sã vinã!”
Ela1

În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fãrã pic de logicã, de raþiune. ªtiam pur ºi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Pãrea ceva neverosimil. Nu conteneam sã mã întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fãrã doar ºi poate. De atunci însã, trecuserã câteva ore bune ºi nu încetam sã mã minunez aflând noi ºi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, pãrea alta. Eu eram altul. Aveam impresia cã cineva o fãcuse dinadins. Ca sã mã deruteze, sã profite de tainele sufletului meu.
Parcã nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau ºi tot felul de gânduri ciudate. Toatã copilãria mea fusese aruncatã undeva, departe, într-o ladã de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilãrie? Nu mã pomenisem dintr-odatã matur? Îmi era fricã.
Nu era bine sã fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stãteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înºelãtoare ºi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapãrat sã cred cã visez, dar aº fi preferat sã fi fost aºa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmã, iar EI – ca un fãcut – vorbeau numai prostii. Cel puþin atunci, eu aºa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIÞA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcã nu erau amintirile mele – ºi ZEUL Cocacol.
ZEIÞA era o frumoasã… Mi-ar fi plãcut sã împãrtãºim iluzii. Sã-i miros de aproape parfumul violet care mã înnebunise încã din prima clipã. Sã-i fac puþinã curte.
Lumea LOR m-a atras uºor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicatã! Era de parcã cu asta îmi imaginasem din totdeauna cã voi avea de-a face. Oriunde m-aº fi dus ºi orice aº fi fãcut întâlneam glasurile LOR. Simþeam tot. Când am fost chemat la împãrtãºirea întru organic am avut impresia cã iluzia s-a frânt. Dar era doar o pãrere. Continuam sã le înregistrez – fãrã sã depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar ºi iluziile.
Cred cã abia atunci a început sã mi se facã cu adevãrat albastru. Când mi-am dat seama cã, deºi sperasem – în adâncul sufletului – sã fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mã invadase o ceaþã albã, lipicioasã, prin care-mi era imposibil sã mã orientez. Cuvintele o strãbãteau ºi continuau sã-mi râcâie intimitatea cu gheruþele lor mici de gheaþã… Reuºeau sã mã înspãimânte.
Dupã ce m-am împãrtãºit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaserã apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îºi puteau închipui. Numai cã uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai rãbdam senzaþiile de culoare putredã… Toatã viaþa ºi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fãrã de importanþã. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrãnitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit cã – dupã tot ce fãcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puþinã intimitate. Dar, oare ce fãcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mã smulgeau din arborele neamului meu neºtiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând cã mai aveam vreuna - care-mi împãca temerile apãrute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpãtul.
Mã simþeam teribil de singur, de refuzat.... Deºi nu ºtiam de ce, de cãtre cine sau în ce fel. Vroiam sã pun ordine în senzaþiile care-mi tot pãtrundeau în minte. Aveam disperatã nevoie de o stare de dragoste. Doream sã fiu ajutat, înþeles, tratat cu respect. Chiar ºi cu teamã. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.

*

Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici mãcar o micã adiere de aºa ceva. Nu reuºeau sã-mi comunice nimic din care sã pot înnebuni. Continuam sã absorb senzaþiile, pregãtindu-mã pentru clipa când le-aº fi putut integra într-o structurã oarecare. Lipsea însã dorinþa. Nu ºtiu de ce încã n-o invitase nimeni.
*
Nicãieri în real nu se face corelaþia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) ºi coeficientul de inteligenþã. Sunt stupefiat. Am dedus cã radioul este un aparat de mãsurã al unei realitãþi inventate?
Religia lor se numeºte Look. Am înþeles cã, uneori, se închinã prea mult la idoli, aceasta fiind ºi cauza unor stãri penibile. O sectã foarte puternicã, cu enorm de mulþi adepþi, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!” aveau sloganul: “Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanþii acestei adevãrate filozofii este ºi ZEUL Cocacol. N-am înþeles de ce, fiindcã nu zâmbeºte niciodatã, ori ãsta a rãmas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… Aºa am auzit la radio.
ªi la EI, ca ºi la noi dealtfel, religia rãmâne baza de la care porneºti atunci când încerci sã coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenþa este cã la noi idolii sunt întotdeauna întorºi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rãmas nedumerit, cu mintea însemnatã de stupoare! Se ghideazã dupã orice altceva în afarã de inteligenþã. Chiar orice altceva!

*
E tare ciudat cã-i mai numesc ZEI. Este ca o boalã care atacã mintea suprasaturatã de iluzii.
Îmi amintesc senzaþiile dragului meu pãrinte: “- Þepos mic, lumea noastrã (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e fãcutã cum nu se poate mai bine (însã eu nu-i dãdeam dreptate). Va veni ºi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape ºoptea) se vor prãbuºi sub dãrâmãturile propriei religii (însã eu nu înþelegeam). Vor fi striviþi precum grupurile care nu pãstreazã fãrâma de nebunie!”. Aºa-mi adia, era un înþelept! Fãrã de numãr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. Într-o mulþime de iluzii se înfierbântau cu toþii. Nu ºtiu sã fii refuzat pe cineva. Nu simþea albastru, era un supravieþuitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului sãu”, incantau cu toþi. “Un mare înþelept!”, intonaserã, pânã la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.

*

Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânãrã, iluziile îmi fugeau la ZEIÞA Pepsica.
La început mã amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a fãcut ruºine, iar durerea aceea întunecatã s-a împrãºtiat prin toatã fãrâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIÞEI cãzând peste umerii rotunzi ºi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustã subþire, de gheaþã roºie.
Trebuie sã mã abþin. Sã nu care cumva sã afle ºi ceilalþi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împãrtãºire a cunoaºterii întru organic. Sã mã evite ºi chiar sã mã izgoneascã în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnã destin – iar termenul n-are sens fãrã apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noþiune preluatã inconºtient tot de la ZEI) ºi poþi sã-þi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta sã stãpâneºti acel strop de adiere primordialã, de nebunie.
Tainele adierii de supravieþuire sunt sfinte! Când mã voi apropia de marginea existenþei reale, voi permite iluziilor sã adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci sã pot inversa iluzii… Deºi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aºa se rãsuceºte realul. Nimeni nu-þi rãscoleºte iluziile ca sã-þi înþeleagã adierile. Oricât de pãtruns ai fi de esenþa supravieþuirii ZEILOR.
Adevãrul iluziilor ºi al senzaþiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninþarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adicã, niciunde! Cum aº putea ieºi la suprafaþa propriei mele realitãþi îmbâcsite de taine mincinoase ºi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebãri la care rãspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mã-nnebuneºte…

*

S-a fãcut noapte! ZEII pot face luminã sau întuneric,…însã nu vãd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupãtorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mã mint cã le sunt superior, doar pentru cã nu fac distincþia netã între luminã ºi întuneric. Ca EI…
Conducãtorul grupului din volbura tânãrã m-ar evita dacã m-ar simþi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaþia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenþa sã nu-l eviþi, este culoare putredã... Descompunere organicã… “Dacã te poate trimite în primordial, chiar ºi în mod inconºtient, îþi poate fi ºi ZEU!” adie descompusul ãla. Mi se pare o inepþie. Asta nu este filozofie. Orice þepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaþie cu mult mai elaboratã. Mai inteligentã. Îmi doresc sã-i dezvãlui amãnunte ale unei întâlniri cu ZEIÞA, sã-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”… Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispãrea în marele real… “Poate sã turbeze maicã-ta!”, adia frumoasa, ºi-am zis cã-i joc. Simþeam cum creºte nebunia-n mine. Oare se hotãrâse sã-mi deschidã calea spre înþelegerea sfintelor taine?

*

Pânã astãzi, ZEUL mi s-a pãrut a fi un organic responsabil pentru micul sãu grup. Chiar dacã nu zâmbeºte (ca idolul LUI) gândurile, care altã datã îmi trezeau iluzii strãine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). ªtiam cã este gelos ºi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar ºi în lumea mea – dar nu credeam cã poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…”Uite, ai grijã de palma asta!”, dupã care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIÞA tot mai are lacrimi în ochi.
Sã fie tot un joc sau prãbuºirea de care-mi transmisese dragul meu pãrinte?
M-am strãduit sã-i adii iluzii violete, sã-i alin acea stare întunecatã. N-am reuºit! Pentru prima datã în viaþã am înþeles neputinþa – senzaþie albastrã înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânãrã.

*

Au trecut trei zile de când tot încerc sã comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudatã noþiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bãnuisem cã supravieþuiesc cu greu. Cã peste tot - în marele real – sunt rãzboaie, foamete ºi boli. Cã mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înþeles cât de mulþi sunt. Mã înºelasem în fiecare zi a existenþei mele. Învãþãturile înþelepþilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conþineau niciodatã atâtea informaþii. De când am înþeles asta… nu trece o zi fãrã sã-mi îmbogãþesc iluziile despre marele real.

*

Nebunia-mi întrece orice îºi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadã de timp incomparabil mai micã decât a istoriei noastre. Înseamnã cã sunt veniþi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacã-ºi refuleazã iluziile miºcãtoare în filme, dacã le înregistreazã în cãrþi.
Poate cã-s tot jocuri, însã volburile închipuite de ei sunt altfel ºi alte ZEITÃÞI le stãpânesc…

*

Astãzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducãtor, însã nu a fost aºa cum îmi imaginam altãdatã. N-au þinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânãrã nu s-a alãturat încã grupului. ªi-au închipuit cã mã evitã, iar eu nu le-am adiat cã lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaþie, m-am apucat, cu infinitã grijã pentru detalii, sã le închipui tot ceea ce cunoºteam despre ZEI. Tãcerea care s-a lãsat la ultima adiere a împãrtãºirii cunoaºterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înþelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea cãtre stele. Volburile tuturor primordialelor aºteptau stãpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împãcat!
Mi-am pãrãsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stãpânea senzaþiile roºii, dorinþele violete toate. Vroiam sã-i comunic cuvinte. Sã-mi manifest nebunia. Sã-i explic cum radioul o minte, sã-i adii cã nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, tainã sfântã a primordialului!

*

O iubeam. Cu o noapte în urmã îi sãrutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete ºi roºii. Lãsasem iluziile albastre sã-mi sfredeleascã sufletul de trãdãtor. Pentru o clipã spãrsesem lanþurile primordialului ºi mã amãgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu rãsuflãrile mele pãtimaºe.
Acum mã grãbeam s-o întâlnesc. Sã lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijã. EI mâncau în tãcere, fiecare la un capãt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aºchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca ºi pânã atunci… dacã nu i-aº fi închipuit o iluzie adusã din primordial. Bietul Cocacol… Nu ºi-a dat seama. Când a fãcut-o atentã la apariþia mea, Pepsica a început sã þipe.
Ridicându-mã de la masã… am sãrit în faþa EI ºi, inversând iluzia, am rãsucit realul pe cealaltã faþã!
Satisfãcut pentru prima oarã cu adevãrat, m-am rotit înspre Pepsica ºi am cuprins-o în braþe.
Cât de roºie era!…
Am vrut s-o sãrut, dar, pentru o clipã, am ezitat. Aveam atâtea sã-i spun ºi totuºi… strãlucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa pãrãsitã în volbura tânãrã.

[ovidiu bufnila]

CÃUTÂNDU-L PE CÃTÃLIN IONESCU PRIN AGARTHA ÎL DESCOPÃR CA FIIND ATRACTOR AL FANTASMELOR ÎN CASCADÃ ÎN TIMP CE MENTALUL SE SCHIMBÃ ACEASTA FIIND CHEIA NEÎMPLINITEI SHANGRI-LA

PRIMA EXPLICITARE
Nefiind critic. Neavând sistem. Vociferând împotriva criticii. Înfierând sistemul. Afirmând libertãþile în contra conservatorismului ºi aroganþei critice. Negãsind suficientã aceastã aroganþã. Raportând la dinamica universalã, descoperind deºertãciunea criticii. În îngustimea ei. Nereuºind ea sã exploreze. Natura textului nefiind aparenþa ei, iatã mizeria criticii.

A DOUA EXPLICITARE
Fiind scriitor. Neavând subordonare ºi nici fiind subordonat. Neavând teamã. Nefiind conservator. Nefiind ahtiat. Fiind al totalitãþii rebel în rebeliunea lui. Cãci scriitorul nu are de-a face cu aparenþele fie ele premii, fie ele cenacluri, fie a1e coame sau chelii de critici aflaþii bahic în cãutarea esenþei.

A TREIA EXPLICITARE
Cãci critice îºi este suficientã. Ea se face pentru nimic, în beneficiul nimicului, fiind blazon. Secvenþa criticã este a publicitãþii scriitorului iar nu spre explicitarea lui. Aflatã doar ca etichetã, enumerând sau etalând reuºita lui. Batjocorind înþelesurile. Vãzând în superioritatea interpretãrii academice nu mizeria ei ci þanþoºa ei trecere.

CÃTÃLIN IONESCU FIIND ATRACTOR
Întâmplãtor acest atractor poartã numele de Cãtãlin Ionescu. Din punct de vedere informaþional atractor fiind. Nu întâmplãtor aparþinãtor al unor istorii. Timpul ionescului. Tocmai de aceea îi definesc matricea informaþionalã. Tocmai de aceea caut în ficþiunea lui acea mãsurã a fabulatoriului fie el ºi numit Agarttha. Teritoriu fabulos al fantasmelor. Nu e joc de umbre iar cuþitul subþire al brahmanulul e departe de a fi cuþit ci mai degrabã vector. Asupra miºcãrii din neîmplinita Shangri-La un moment de meditaþie. Cãci textul nu e text aºa cum Cãtãlin Ionescu nu e Cãtãlin Ionescu ci rãmâne a fi descoperit ca fiind o matrice informaþionalã cu o dinamicã proprie, atractor fiind. Potrivit lui, asemenea lui se structureazã rata de evenimente. Evenimentul ca fiinþã. Iatã o posibilã deschidere a porþii Cãtãlin Ionescu acesta fiind un nod informaþional ºi nu fiinþã potrivit legii aparenþelor. Legea aparenþelor nemiloasã fiind acþioneazã asupra îngâmfatului critic, asupra majurului de la evidenþa populaþiei, asupra secþiei de votare ºi asupra mintosului de la serviciile secrete în a cãrui arondare se aflã rotirea lumilor. Îngâmfatul critic netrebuincios fiind în acþiunea de interpretare, de elucidare, de pãstrare a sensului. Cãci pentru pãstrarea sensului se jertfeºte Cãtãlin Ionescu hãlãduind prin Agarttha, cãutând-o spre a o penetra. Cãci Agarttha ionescianã este vulva. Nu spre deliciul vulgului. Nu spre victoria orgasmului. Nu dansul acoperã cu vãl orgasmul cãci rotirea este nu a femeii Rhadna ci a spinului. ªi analiza ºi interpretarea ducând în final la aflarea sensului de rotaþie. Cãci Ionescu cu prenumele Cãtãlin fiind atractor creeazã aparenþe pe care criticul îngâmfat o poate numi prozã, nuvelã, text mai lung, viciind ºi elucubrând. Asupra formei. Asupra sensului.

APARENÞA NUMITÃ PERSONAJ PÃCÃLIND LECTORUL
În fine, Cãtãlin Ionescu asumându-se a fi în plinãtatea existenþei ca fenomen. Fiinþarea lui cotidianã nefiind alterare a sensului de rotaþie ci rãgaz. Întrebându-mã cum de se compun atâtea forþe, nu doar patru universale, formând fiinþarea, guvernând fiinþarea numitã, spre uzul profanului, Cãtãlin Ionescu. Cãci nefiind personaje la Ioneacu vom vorbi despre perfidia aparenþei pãcãlind lectorul. Atractor fiind, liniile de forþã ar putea fi numite. Li s-ar putea atribui nume. În acest fel ascunzând structurile informaþionale care nimic nu au de-a face cu textul. Acesta nefiind un text de cenaclu ºi nefiind al autorului sãu. Cãci romanul fie el de unul sau de multiplul lui unu este doar suport, nefiind ficþiune, ficþiunea abia urmând ºi nu liniar, adicã dupã.

ASUPRA FIINÞÃRII CA FIINÞÃ, FIINÞA FIIND CÃTÃLIN IONESCU
Sigur cã Bufnilã îºi asumã riscul, acesta nefiind risc ci o stare a dinamicii mentalului sãu. Asemenea lui, Cãtãlin Ionescu este un mental compus din linii de forþã. Oprindu-ne, îngheþând de fapt în aceastã fazã informaþionalã, sã gãsim de cuviinþã a spune cã fiinþa Cãtãlin Ionescu se expliciteazã prin aceastã înºiruire de spaþii albe ºi negre, Agarttha fiind. Cã nu demultiplicarea zeilor cã nu centralizarea adoraþiei ar fi cheia ci mentalul. Dar ce este mentalul dacã între el ºi Bufnilã, dacã între el ºi Cãtãlin Ionescu, dacã între el ºi voi se aflã fractura? Cãci fiinþa în fiinþarea ei nu solicitã interpretarea potrivit cãreia ar fi miºcare nudã ºi vulgaritate. Fiinþarea nici nu are în clin ºi-n mânecã cu încercarea criticului nefiind trebuincios asupra interpretãrii el povestind sau adãugind sau rescriind Neîmplinita Shangri-La.

DESLUªIREA FIINÞÃRII, FIINÞA FIIND CÃTÃLIN IONESCU-HÃLÃDUIND-PRIN-AGARTTHA
Cãci nu oficiul stãrii civile are cheia aºa cum nu o are nici secþia de votare nici supraveghetorul care numãrã sau condica de prezenþã preschimbatã în cartelã magneticã. Pentru cã a numi nu este fundamental ci poate, cel mult, pãgubos. Cãtãlin Ionescu-hãlãduind-prin-Agarttha pare a explicita, mai mult a incita lectorul în a se demultiplica. Nemaifiind mai multe fiinþe ci doar una singurã. La capãtul orgasmului fiind Cãtãlin Ionescu, descoperirea mea fiind. Cãci nu pot vorbi despre natura scriitorului nevorbind despre dinamica sa. Cãci nu pot numi scriitorul fãrã sã numesc chinul sãu, zvârcolirea sa în încercarea sa de a fi fiinþã. Cãci fiinþarea este un raport. ªi cã zicând aceasta gãsesc de cuviinþã sã zic cã fiinþa Cãtãlin Ionescu este un raport dinamic între ceva ºi altceva. Cãci aceasta îmi comunicã textul lecturându-l, adicã asumându-l vulgar prin lecturã. Cã decodificarea la lecturã ar fi o superbie, o mare înºelãtorie.

ACEASTA FIIND CHEIA
Eu nu purced în acest orgasm al fiinþãrii cãutând polemistul de serviciu. Nu purced în a explicita ºi asuma cãutând servilul sau golanul de lux nãrãvit prin cenacluri oficiale gata sã ridice osanale sau sã arunce diatribe. Nu purced întru fiinþarea Cãtãlin Ionescului spre a descoperi la barã vreun avocat, vreo curviºtinã mucoasã gata-gate sã-mi vorbeascã despre prozodie ºi cânturi. despre sutanã, despre Graal, despre ochiul care poartã numãrul trei, aici fiind rãspântia în care se pierde vulgul. Cãci purtând al treilea ochi e ca ºi cum ar fi o fracturã. Ar fi o frontierã. Cãci Agarttha nu e dincolo. Cãci Agarttha e doar motiv.

O ULTIMA EXPLICITARE
Aceasta fiind încã cheia. Una dintre cele mai teribile fraze ale fandomului. Cheia fiinþãrii fiind. Descoperitã de Bufnilã care se cocoºeazã prin textele ionesciene. Prin volutele informaþionale ale lui Cãtãlin Ionescu tânjind, cãutând, aflându-ºi singurãtatea în aºa-zisul joc de umbre ºi lumini care joc nu mai e necesar, nu e suficient, nefiind. Nefiinþa neînsemnând negarea fiinþei la Cãtãlin Ionescu el asumându-ºi nefiinþa, construind-o, deconstruind-o, sistematic, matematic, pervers. Cãci el gãseºte în nefiinþã, în nemiºcare ºi negândire ca proprietate a fiinþei aceastã memorabilã frazã aflatã la pagina 83 din romanul MOTOCENTAURI PE ACOPERIªUL LUMII, volum al miºcãrii „Quo Vadis“, editat de Karmat Press în anul 1995 (fãcând o simplã glisare, 666). Nefiind însã numãrul fiarei ci mult mai mult, în cãutarea coincidenþei fiind, cãutând incidenþele, conspiraþiile, încântãtoarele. Încântãtoarele fiind fantasme în cascadã avându-l ca FIIND pe Cãtãlin Ionescu. ªi iatã memorabila frazã:
„Am încercat sã meditez, dar mentalul meu se schimbase, se modificase ºi ºtiam cã încercarea mea era fãrã izbândã, deºi eram liniºtit ºi curat“.

MÃ OPRESC SÃ ADMIR ACEASTÃ FASCINANTÃ FRAZÃ
Este.

VORBIND DESPRE MENTAL CÃTÃLIN IONESCU FIIND LOCUIT?
Adicã descoperind locuirea. Cãci aceasta este chestiunea. Locuirea fiinþei. Fiinþarea înseamnã locuire. A te locui. Sau a te înlocui. Cãci a te înlocui nu înseamnã oare o schimba mentalul? Numai cã Ionescu cu prenumele Cãtãlin este înlocuit prin înlocuirea mentalului sãu, adicã fiind un altul. Un al doilea sau chiar al treilea dacã ar fi sã fim de acord cã nu fiinþeazã un singur Cãtãlin Ionescu chiar dacã existã un singur Cãtãlin Ionescu. Cãci fiinþarea este a seriei în timp ce existenþa, ca istorie fiind. Nefiind aparenþele, nemaitrebuind sã ne prostituãm vorbind despre personaj ºi despre dramã, despre stil ºi despre vorbirea frumoasã, dialogul nefiindu-ne trebuincios.

NEFIIND DE TREBUINÞÃ MENTALUL
Înþelegând prin aceasta cã Ionescu purtând prenumele Cãtãlin pune pentru prima oarã în (acest) fandom chestiunea utilitãþii mentalului el fiind predispus schimbãrii înlocuind. În locuirea sa, mentalul trãdeazã. Este altul. Nu unul numit. Ci un fenomen al fiinþãrii fiind. FIINDUL, ca fantasmã. Atractor, Cãtãlin Ionescu. FIINDUL se multiplicã procedând le structuri informaþionale sau se demultiplicã în mai multe locuri fiind. Sub forme variate, instrumentând variaþia, transpunerea, tranzienþa. Nefiind de trebuinþã mentalul, rãmânem ai tranzienþei sau ai transpunerii. Fãrã formã. Lipsiþi de soliditatea fondului. Variaþia ia locul fondului locuindu-l. Tranzienþa ia locul formei locuind-o. Transpunerea este însuºi scriitorul Cãtãlin Ionescu. Fantasmele se succed în cascadã aceasta fiind liniaritatea noastrã ca fiinþã spre a putea explicita în acest fel NEÎMPLINITA.

ÎN ABSENÞA MENTALULUI, FIIND CÃTÃLIN IONESCU ATRACTOR
Mentalul absent. Fiindu-ºi de ajuns, locuindu-se pe sine ca mental ºi nefiind al celui numit Cãtãlin Ionescu, al celui numit Bufnilã sau al celor numiþi, voi, lectori. Mentalul nefiind, cine ne locuieºte. Pare a fi, afirm vulgar, întrebarea. De cine suntem locuiþi ºi când am fost în-locuiþi. A înlocui e ca ºi cum te-ai lãsa cuprins de un loc sau 1-ai cuprinde pe dinãuntru. Ca ºi cum te-ar transpune. Cãtãlin Ionescu fiind atractor de situaþii, acestea fiind fantasme în cascadã, nu una dupã alta ci în miºcare fiind ºi în tranzienþã.

CÃTÃLIN IONESCU ÎN CONTRA FANDOMULUI
A fi în contra nu împotrivã ci a propune, a descoperi, a ilumina înainte mergãtor. A fi în contra nu presupune un regim al adversitãþii ai a fi înainte, descoperitor. Din acest subtil ºi extrem punct de vedere, Cãtãlin Ionescu descoperã ºi pune în funcþiune VARIAÞIA, TRANSPUNEREA ªI TRANZIENÞA. Locuindu-le cu fantasme.

ATRIBUIREA DE SENS
Datã spre lecturã lui Bufnilã, Neîmplinita nu este a criticului ofrandã. Nu aparþine iubirii ci structurilor dinamice fracturate ºi în cãutarea unui locuitor. Textul fiind structurã informaþionalã asemenea unei cochilii. Elementul oceanic este propriu lui Cãtãlin Ionescu nu prin cuvânt ci prin starea informaþionalã. Cãci NEÎMPLINIT este oceanul în afara numelui sãu. Atribuirea de sens se face prin VARIAÞIE, TRANSPUNERE ªI TRANZIENÞÃ. Cãtãlin Ionescu e primul din (acest) fandom care procedeazã la dez-locuirea sa prin aceste proceduri. Afirmându-ºi libertãþile în contra conservatorismului ºi aroganþei critice.

[ovidiu bufnila]

Noile Forte de Crestere Science Fiction
sau cum se valuresc noii scriitori

Aroganta, lipsa de program, iluzoria glorie, nemoartea prin act cenaclier sau insular, falsa retorica despre moartea cartii, subretele sau malagambistii literari care trec drept critici cu staif sunt doar câteva din elementele unui carnaval al imaginarului.

Placerea gurmandului literar, naravit si insuficient, maestru declarat al referintei, pare sa fie doar executia in piata publica a scriitorului care, chipurile, ar trebui sa indeplineasca un ritual al scrisului. Scriitorul trebuie sa faca orice numai sa incapa in meschinele canoane si regulamente instituite de Augusta Oficiala, oricare ar fi ea, sau in molatecele sau vulgarele texte chipurile critice.

Scriitorul ar parea ca este o trompeta inspirata a vremurilor ce vin, este Salvatorul si Invatatorul. Malagambistii literari considera chiar ca scriitorul e conductor de tren gata, gata sa traga semnalul de alarma spre vestirea apocalipticilor evenimente.
Gurmandul arogant se hraneste din vechile canoane critice impartind cu manie sau dispret bonuri valorice de glorie sau de prosperitate literara.

Spiritul critic e mort si ingropat in paginile de hartie in timp ce multimile sunt guvernate de mituri desuete si nefunctionale. Multimile traiesc moartea propriului lor imaginar dantuind fantomatic, ingurgitând evenimentul, nestiind ca sistemele liniare sunt defuncte si ca Secretul este de fapt o Complexitate.

Spiritul critic este vaduvit de ani de zile de un spirit critic viguros si eficace. In schimb, noul val de scriitori sunt etichetati, incondeiati sau tratati paternalist de critici desueti pentru care istoria s-a oprit de mult din mersul ei maiestuos si tragic.

Spiritul critic e mort si ingropat dar criticii desueti se intrec in catalogari gomoase si sentinte arogante. Noua Cruciada a Imaginarului are nevoie de nerv. Spiritul Critic are nevoie de Fortele de Crestere care se afla sub semnul disolutiei nu prin lipsa de asociere vremelnica ci prin lipsa unui discurs viril si devastator

De ani de zile penibilele barfoteci insulare sau cenacliere, in marginea infantilismului, tin loc, anecdotic, spiritului polemic cuceritor, sanatos. Niste nimeni se bat cu palma pe burdihan pleznindu-ne cu metafore si acreala, mai nou si in net, prin diverse site-uri. E libertate dar nu e spirit critic revolutionar. E fandom dar nu e curaj. E momentul istoric al individualitatilor puternice, obsesii mortale pentru spiritul colectivist.

Neavenitii si impostorii s-au aciuat la sanul Imaginarului gadilandu-l si tembelizandu-l prin act asa-zis critic paternalist, prin constructii hilare, prin structuri narative vulgare. Sa te umfli de ras cum mai chinuie niste nimeni referentialitatea de parca noi, adevaratii razboinici ai imaginarului, am fi niste ageamii si niste sugari.

Dar acesti critici prafuiti ne pun, chipurile, talpa-n gât vrând sa ne invete cam ce va sa zica scriitura. Fortele de Crestere au poate o ultima sansa de a revolutiona Spiritul Critic. Fortele de Crestere au o ultima sansa de porni Noua Cruciada a Imaginarului .

Sta in savoarea scriiturii lor, in libertatea lor de expresie, in superbia fiintarii lor sa inceapa Revolutia Imaginarului. Altfel, toti acesti minunati tineri, se vor bucura de o scurta nota in pagina istoriei fandomiale.

Fervoarea lor, prospetimea si curajul de a sparge Falsii Idoli si de a arde falsul spirit critic care-i guverneaza penibil sau gomos, in prefata cartilor sau in Internet, sunt atât de pretioase in aceasta minunata cruciada. Li se vor opune unii, prin varii mijloace, prin spirit de gasca sau prin act arogant, paternalist si lesinat.
Ei si?
Cantecele de sirena, perverse si inselatoare, ideologiile prafuite si tamaierea ar putea fi oare pericole pentru Fortele de Crestere? Fervoarea Cruciadei le va arde caci organizarea superioara a enciclopediilor se face prin fracturi si bifurcatii in timp ce sentimentalismul si dulceata criticului desuet sunt ale evolutiei si ale desertaciunii care duc sublimul si spiritul critic in pustiu.

Incercatul inceput de mileniu pune intr-o alta lumina imaginarul si relatia lui cu campurile magnetice. Fie aceasta o metafora care desemneaza campul enciclopedic aflat intre Privitorul-Lectorul Ideal. Campurile enciclopedice sunt cele care formeaza si sustin Imaginarul iar Fortele de Crestere ar putea porni o cruciada pentru recuperarea Enciclopediei. Enciclopedia nu este o Suma, dar contine un inventar enciclopedic.

Fortele de Crestere l-ar putea intui, ar putea porni cu ambitie in cautarea lui. Sigur ca l-ar putea inventa inventariind instructiunile Enciclopediei. Ar lupta pentru distrugerea ei, pentru subminarea unei perfectiuni semantice prafuite pregatind rasturnarea Puterii Vechiului Imaginar si metamorfozandu-se apoi in Noii Constructori.

Fortele de Crestere si-ar putea construi Lideri, si-ar putea hotari Eroi intr-o lume a Complexitatilor. Fortele de Crestere trebuie sa lupte intr-o cu totul alta lume si sa puna la cale noi instructiuni ale Enciclopediei. Cruciada Fortelor de Crestere ar putea fi nu doar Revolutie a Spiritului Critic.

Cine se teme de vartejurile semantice ale Enciclopediei aflate in miscare haotica se va tine cu dintii de un iluzoriu promontoriu conceptual. E perfect posibil ca Ovidiu Bufnila, semnatarul acestor randuri, sa fie el insusi desuet intr-o buna zi. E perfect posibil sa fie contestat. Mai mult chiar, e probabil ca va fi uitat.
Din acest punct de vedere, aceste randuri sunt o provocare si nu o predictie sau o profetie. Poate ca vom explicita intr-o buna zi Propozitia Simultaneitatii care cuprinde atat predictia cat si profetia.


A lupta in campurile de batalie enciclopedice inseamna a te pregati fie pentru deziluzie, fie pentru jertfa in corpul Noii Biblioteci, in corporalitatea Retelei Virtuale.
A fi insurgent inseamna a refuza, a starni haosul pentru a-l guverna. Insurgenta este o stare fundamentala a viului in exercitiul sau sub presiunea campurilor magnetice. Insurgenta e cuprinzatorul iar spiritul e necuprinsul tentat de a cuprinde.

Noii Cruciati vor descoperi ei singuri Templul Realitatii Virtuale si Noile Legi Digitale si Noua Carte. Altfel vor sfârsi in vulgaritate si micime, fiind in cele din urma inghititi de hulpava Enciclopedie care, metamorfozata in câmpuri magnetice, tinteste catre desfasurarea ei ca si camp material care asigura suportul interpretarii. Arta Privirii este a insurgentei si premerge interpretarii si descoperirii iar Noua Carte s-ar putea dovedi, in cele din urma, aceeasi unica alcatuire fictionala.


Fortele de Crestere pot arunca o altfel de privire Enciclopediei, provocand-o si deconstruind-o pentru a o stapani vremelnic. In aceasta consta taina. Iar adevaratul drum, care duce de cele mai multe ori in pustiu, e drumul catre miracol.

Fortele de Crestere ar putea infaptui Miracolul Noii Enciclopedii chiar daca aceasta ar fi superba lor jertfa si un act aparent minor in imensitatea universului plin de universuri.

[ovidiu bufnila]

Premiile nationale SF:
Puteti vota la:
http://forum.mateidonea.ro/viewtopic.php?t=67

[ovidiu bufnila]

Se poate trai din SF? Se poate fundamenta o Cine-Industrie SF in Romania sau SMS-ului si DVD-ul pun in cheie anecdotica intrebarile mele?

Ovidiu Bufnila
http://finance.groups.yahoo.com/group/Strategii_de_Imagine/

[Ben Ami]

Primara Oviparã – by Ben Ami

„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci þâþe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduþã mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.

[mariusd_bn]

Checklist

Ce naiba mai vreţi de la mine? Mâine va fi gata lucrarea, sigur! Acum vă rog să ieşiţi afară şi să mă lăsaţi să lucrez. Toţi... Şi tu, iubito, mai ales tu! Nu te uita aşa la mine, ştii că dacă stai cu mine nu mai pot lucra nimic! Da, exact! Picioarele alea ale tale.... Haide, afară toată lumea!!!
Gata! M-au lăsat în pace... În sfârşit! Pot să mă aşez liniştit în fotoliul meu moale şi să fumez o ţigară. Sau două... Până mâine dimineaţă nu mă vor mai deranja. Însă ce naiba fac eu dimineaţă? Nu am scris nimic şi toată echipa aşteaptă rezultatul cu suflarea la gură. E singura şansă... Trebuie să găsesc liniile de cod necesare în seara asta, altfel mâine dimineaţă nu va funcţiona nimic şi s-a terminat cu subvenţia!
Telefonul! Să nu uit... Trebuie să o sun pe Lonna în seara asta. Aşteaptă şi ea ceva de la mine...Şi, drept să spun, şi eu aştept multe de la ea. E drăguţă, discretă şi mă socoteşte mentorul ei. Hmmm...
Ţigara s-a terminat, cafeaua s-a răcit deja în filtru. Îi dau drumul din nou, e mai bună fierbinte, nu credeţi? Oricum, nu mai are nici un efect la ora asta, am băut deja aproape tot filtrul singur de dimineaţă şi Mariana chiar s-a mirat pe la amiază... Draga de ea, secretara noastră scumpă... Şi amanta mea declarată deja. Crede că ne vom căsători... Las-o să creadă, e mai bine aşa pentru ea. Am mare noroc cu ea. Crede tot ce-i spun şi e perfectă în pat! Mă uit la peretele din faţă. E plin de diplomele mele. Sunt doctor în cibernetică, profesor asociat la trei universităţi mari, am zece lucrări publicate şi două colaborări. Şi nici o idee viabilă în acest moment! Nu ştiu cum să rezolv problema finală... Dacă le-aş spune celorlalţi asta, le-aş distruge toate iluziile lor despre mine. Conducătorul lor! Profesorul, şeful , cum vreţi voi... Sau cum cred ei, desigur.
Un mesaj clipeşte pe ecran. Mariana... Îi răspund repede şi o rog să-i trimită pe toţi acasă. Nu are rost să stea aici... Fata execută ordinul şi după câteva minute este la mine în birou, goală... Ce să fac? E prea frumoasă pentru a nu profita ...
Singur! În sfârşit. Mariana a plecat şi ea, fericită. Până dimineaţă sunt absolut singur în clădire. Cu excepţia paznicilor, desigur... Ies pe hol şi mă plimb încetişor printre birourile celorlalţi. Ordonate în general, acum toate au rămas vraişte... Mariana i-a vânturat repede. Brusc, îmi amintesc de Lonna. Scot telefonul din buzunar şi mă uit îndelung la el. Să o sun, să nu o sun? În timp ce nehotărârea mă ţine pe loc, acesta începe să sune. Discret la început, apoi din ce în ce mai tare. E ea, Lonna. Îi răspund. Vocea ei insidioasă mă face să mă înfierbânt uşor, mai ales când începe să îmi spună ce vrea la ora aceea. O chem la mine. Ajunge repede, cred că era deja în maşină când a sunat. Urcă. Liftul este deja sus. O aştept în hol şi zâmbeşte larg când mă vede. Fuge şi îmi sare în braţe. O prind şi o duc în biroul meu. Îi pun o ceaşcă de cafea şi se aşează pe birou. Bea, cu înghiţituri mici, după care îşi desface părul şi mă priveşte insistent. Privirea ei mă captează total şi nu reuşesc să mă mai gândesc la nimic. Doar ochii ei adânci, albaştri... Spune ceva, nu ştiu ce....
* * *
”Te-ai descurcat bine, Lonna. Hipnoza indusă l-a îndepărtat definitiv de scopul său. Era prea devreme... Nu se va mai gândi la această problemă multă vreme de acum încolo...”
Cineva pocni din degete. Lonna clipi nedumerită şi se uită în jur. Nimeni... Se strâmbă uşor, după care porni agale pe hol spre lift. Simţea încă mângâierile lui... Mâine dimineaţă se vor întâlni din nou...
* * *
Se materializă din nou. Naveta îl aştepta neatinsă. Intră şi uşa se închise automat. Lansă comenzile necesare şi porni spre nava mamă, ascunsă pe partea nevăzută a Lunii. Mai avea o mulţime de treabă de făcut. Urma Centauri şi zborul hiperspaţial... Prea grăbiţi, provincialii ăştia, nu credeţi??
[/b]

[mariusd_bn]

Întunericul de dincolo


Întuneric. Frig.

Mâncare – o singură dată pe zi, nişte bucăţi de pâine într-o zeamă rece.

Apă - deloc. Doar cea din supă.

Frig. Foarte frig.

Pereţii sunt reci şi vâscoşi la atingere. Încerc să explorez încăperea, în beznă, cu ochii inchişi. Aşa măcar mă iluzionez că eu creez întunericul. Dacă îi deschid, înnebunesc. Mai bine îi las inchişi. Poate mâine … Sau azi? Nici nu ştiu câte zile au trecut de când sunt aici. Sau săptămâni? Număr în gând clipele şi le împart in minute, şi minutele în ore şi orele în zile dar le-am pierdut şirul. Nu mai ştiu ….

Uşa se deschide brusc. Ştiam că e acolo, am simţit-o când pipăiam pereţii. E rece şi ea ca şi restul. Metal îngheţat. Când am atins-o prima dată, m-am zgâriat în ceva şi am simţit cum sângele îşi dă drumul. Oricum, nu mai contează. Lumina de afară imi zgârie retina şi mă face sa clipesc des. Îmi acopăr ochii. Nu mai suport lumina. Oare chiar aşa de mult timp a trecut?

Simt cum sunt prins şi târât de braţe pe un coridor lung şi pe niste scări interminabile. Picioarele mi se lovesc de scări. Ma dor. Dar prefer durerea întunericului. Gardienii m-au lăsat jos. Sunt într-o cameră largă, cu lumină puternică. Albă. Încerc să deschid ochii. Îmi lăcrimează puternic. Reuşesc să-i ţin deschişi câteva secunde. Nu văd decât alb. Peste tot. Aud uşa trântindu-se. Rămân intins pe jos.
Liniştea mă distruge. Nu aud nimic şi în creier simt cum mă apasă liniştea. Încerc să cânt. Orice imi aduc aminte. Cânt tare, strig. Poate mă aud. Ei, şi ce? Nu mă interesează. Acum pot ţine ochii deschişi. Sunt fericit. Mă uit prin încăpere. Goală. Doar într-un loc, pe un perete, o pată neagră. Mă apropii. Pipăi peretele. Este o gaură in perete. Nu!

Nu mai vreau să îmi amintesc de negru, de întuneric şi de frigul de acolo. Mă aşez jos, cu spatele lipit de perete. E cald şi bine aici. Sunt chiar recunoscător gardienilor mei. Am scăpat de frig. Şi e lumină. Dar e atat de alb….

Închid ochii şi încerc să adorm. Prin ochiul negru de lângă mine simt o adiere. Rece. Mă mut de acolo, în cealaltă parte a încăperii. Lângă uşă. Să fiu pregătit.

Uşa se deschide brusc. Ştiam că e acolo. O vedeam. Un gardian intră şi îmi lasă aceeaşi farfurie cu supă. Mănânc repede şi apoi las farfuria lângă uşă. Mă gândesc. Număr din nou. Dar de fapt, merită? Oricum, nu contează. Rana de la mână s-a vindecat, aproape. O coajă subţire a acoperit zgârietura. Sunt bucuros acum. Încep din nou să cânt. Şi să strig. Şi să urlu. Am obosit. Mă trântesc pe jos şi plâng. Mult. Nu mai ştiu de ce. Dar ştiu că nu pot altfel. După un timp, mă liniştesc. Adorm.

Azi incep să explorez pereţii. Încet, fără grabă. Pipăi cu degetele. Pereţii sunt calzi şi lucioşi. Aş vrea să pot scrie. Nu am cu ce. O să le cer gardienilor.

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porţie in acea zi. Nu o să le mai cer de acum nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la întunericul de dincolo. Era răcoare acolo…

Azi mă apropii din nou de ochiul negru. Este singurul lucru interesant din încăpere. Încerc să privesc prin el. E negru, mai negru ca noaptea. Dacă nu aş fi simţit curentul de aer, aş fi crezut că este doar o pată neagră. Nu este. Este o gaură în perete. Ştiu, am verificat. Cu degetele. Marginile sunt perfect lucioase. Îmi strecor mâna înăuntru. La fel. Lucios. Puţin mai rece ca pereţii albi. Răcoarea se simte. Stau lângă gaura neagră şi respir aerul răcoros. E din ce in ce mai cald. Oare de ce m-au mutat aici?

Uşa se deschide brusc. Primesc farfuria. O iau şi o golesc imediat. Îi iubesc pe gardienii mei. Sunt fericit când imi aduc farfuria. Acum ştiu. O zi este intervalul dintre farfurii. E bine. Dar e foarte cald. Oare de ce?

Ochiul cel negru mă atrage. Mă apropii din nou. Cu grijă, îmi bag mâna înăuntru. Deocamdată, doar palma. E bine. Nu se întâmplă nimic. Mâine o să continui.

Azi am incercat să ajung la capătul găurii. Nu am ajuns. Mi-am băgat toată mâna. Degeaba. E la fel. Lucios, mai rece decât în încăpere. Unde e tot mai cald. Simt că nu pot respira. Aerul e fierbinte. Stau lângă ochiul negru şi respir adierea răcoroasă. Mă gândesc la întunericul de dincolo. Ce bine era! O să le spun să mă ducă înapoi. Mâine o să le cer să mă mute inapoi!

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porţie în acea zi. Nu o să le mai cer nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la intunericul de dincolo. Era răcoare acolo. Era bine…

Mă uit la ochiul negru. Simt că mă priveşte şi el. Incerc să mă concentrez. Dacă aş putea să mă micşorez, poate aş reuşi să intru acolo. Căldura din încăpere îmi inundă creierul. Fierbe.

Ştiu. O să reuşesc. De azi, nu mai mănânc nimic. Căldura din încăpere o să facă restul. Nu o să mă mai apropii de ochiul negru. Până ce voi fi pregătit. Până ce voi reuşi. Trebuie să reuşesc.

Întunericul de dincolo mă aşteaptă.

14.08.2003
[/b]

[mariusd_bn]

(Pacea de pe urmă...)

Au început până la urmă... Avertizaseră demult, dar nimeni nu crezuse că o vor face. De aseară bombele cad într-una peste oraş şi nimeni nu face nimic. Avioanele lor săgetează înălţimile şi ai noştri par anchilozaţi într-o tăcere ciudată, anormală. Nu ştie nimeni de ce... La radio nu mai vorbeşte nimeni nimic. Doar o muzică lentă, cu inflexiuni orientale se aude necontenit. Ce e ciudat la bombele lor este că nu cad peste blocurile noastre amărâte. Cad doar pe iarbă. Ciudat... La televizor nu mai este nimic. Doar o miră enervantă şi un bâzâit continuu. Îl închid şi cobor. Afară, în stradă, puhoi de lume. Nici o maşină... E din ce în ce mai ciudat. Intru în mulţime şi ascult discuţiile. Se pare că nu mai este benzină la nici o staţie din oraş. Bine că nu am maşină, râd în sinea mea... Dar dacă nu mai este benzină, e grav. Înseamnă că nu mai este nici petrol pe nicăieri şi că se va opri totul, până la urmă. Chiar aşa să fie? Nu ştiu ce să cred, oricum e greu pentru noi, oamenii de rând să înţeleagă realitatea obiectivă...
Bufff!!! O bombă cade la doi metri de mine, lângă teiul din faţa blocului. Mulţimea se retrage imediat. Să vină cineva, se strigă din mulţime... Armata, poliţia ce fac? se aud glasuri dezaprobatoare şi priviri nervoase se îndreaptă spre vecinul de la doi, sergent-major şi sectoristul cartierului. Acesta tace mâlc, cu capul între umeri. Nu ştiu nimic, dimineaţă ne-au trimis acasă pe toţi, reuşeşte să mai spună, înainte să fie linşat de populaţia înnebunită. Încerc să mă apropii de locul impactului, dar câţiva oameni mă opresc. Privesc cu toţii cum bomba se dezintegrează şi se transformă într-o mulţime de bucăţele negre, extrem de mici, care se împrăştie imediat şi se opresc pe clădirile din jur. Intră în pereţi, la naiba!!!
Mă furişez prin mulţime şi intru din nou în bloc. Urc până sus, pun scara şi ies afară. Pe toate blocurile din jur, o mulţime de oameni au avut aceeaşi idee ca şi mine. Scrutez orizontul dar nu se vede nimic interesant. Doar avioanele subţiri care zboară foarte sus. Sunt multe, mai multe decât poţi număra. Dezamăgit, cobor şi ajung din nou în apartamentul meu. Caut vreun semn al chestiilor venite de sus, dar nimic. Totul este la fel. Rasucesc butoanele radioului. Nimic nou... Aceeaşi muzică insinuantă, enervantă chiar... La televizor tot nimic. Telefonul mobil este mort. No signal. Celălalt telefon? Ridic receptorul. Am ton! Interesant... Dar, unde să sun? Încerc apelul de urgenţă. Ocupat. Toate numerele de utilităţi sunt ocupate. O sun pe Aurora. Răspunde. E singură acasă, speriată. Trebuie să ajung la ea. Neapărat...
Bicicleta din boxă e pregătită deja. O înşfac şi cobor treptele în fugă. Afară mulţimea se împrăştiase, probabil în căutarea altor vinovaţi buni de linşat. Pornesc spre cartierul Aurorei. Pedalez cu putere în timp ce privesc cu atenţie în jur. Văd cum o bombă cade lin, parcă nu ar avea greutate şi mă opresc apoi lângă locul impactului. Este neagră, are cam treizeci de centimetri în diametru şi un metru jumătate lungime. Nu îndrăznesc să o ating, totuşi. După un minut, scoate un sunet scurt şi începe să vibreze. Carcasa începe să devină neclară, apoi se desface în o mulţime de bucăţele foarte mici, identice cu forma originală, care se rostogolesc imediat, împrăştiindu-se pe trotuar. O parte dintre ele se îndreaptă spre o maşină oprită la marginea drumului şi restul spre clădirea din apropiere. Mă aşez pe bordură, lângă maşină şi mă uit. Ciuma neagră înconjoară în câteva secunde automobilul cu un zumzet supărător şi o ceaţă întunecată înconjoară totul. După ce s-a risipit, automobilul dispăruse! Mă frec la ochi, speriat şi mă uit din nou, cu ochii holbaţi... Doar o ceaţă diafană rămăsese în locul maşinii... Întorc privirea spre clădire. Totul e în regulă. Deocamdată...?!
Pornesc din nou pe bicicletă, cercetând cu privirea împrejurimile. Vehicule deloc, doar oamenii care circulau de colo, colo... Ajung în cartierul Aurorei. Clădirile arătau altfel, parcă... Sau era doar impresia mea? Într-adevăr, blocul în care stătea Aurora avea colţurile mai rotunjite, parcă... Însă nu pot să îmi dau seama dacă erau schimbate sau e doar părerea mea... Cobor de pe bicicletă şi o iau cu mine înăuntru. Noroc că stă la parter... Nu o pot lăsa afară, acum că maşinile dispăruseră. Toate! Sun, deschide şi intru, lăsând bicicleta pe hol. Aurora mă strânge puternic în braţe. O sărut cu putere şi îi văd ochii. A plâns... E speriată. Ne aşezăm amândoi pe o canapea şi începe să suspine din nou. Vorbele îi ies întretăiate... Ce se întâmplă, iubitule? Tata nu a mai venit acasă de ieri, am încercat să-l sun, nu pot ... O liniştesc cum pot, îi spun că probabil armata are de lucru acum, o să vină acasă după ce se va restabili ordinea... Nici eu nu cred ce spun, dar... Asta o mai linişteşte şi suspinele dispar, fiind înlocuite de altceva. Acum începe să toarcă parcă, şi ştiu ce va urma. Aurora închide ochii şi se abandonează în braţele mele. Hainele zboară de pe noi şi plonjăm in extaz...
După ce respiraţiile se potolesc, îmi zâmbeşte şi mă îmbrăţişează din nou. Nu ştiu ce m-aş face fără tine, iubitule...mai spune, după care pleacă la bucătărie să pregătească masa. Simt că maţele îmi chiorăie... Foamea mă loveşte brusc şi îmi dau seama că nu mai mâncasem nimic de dimineaţă...
Oare ce fac colegii noştri, o întreb în timp ce înfulecăm amândoi omleta pregătită. Nu ştiu, nu am mai vorbit cu nimeni de ieri, răspunde fata privindu-mă serioasă. Spaima i se citeşte în priviri şi mă mut lîngă ea, încercând să o mai liniştesc, chiar dacă în sufletul meu întrebările nu-şi găsesc răspunsuri... Să ne culcăm, draga mea, e târziu şi vom vedea dimineaţă ce e de făcut, ok? Aprobă doar, dând din cap şi mergem împreună în camera ei, după ce încuie cu grijă uşa şi blocăm toate ferestrele. Corpul ei gol, fierbinte, lângă mine îmi alungă toate întrebările fără răspuns şi întunericul ne conduce pe amândoi în lumea perfectă a dragostei...
Dimineaţa apare cu o ceaţă deasă. Ne uităm amândoi pe geam şi nu vedem nimic. Este întunecată, densă, tăioasă parcă. E aproape întuneric în casă, dacă nu aş fi avut ceasul de la mână aş fi crezut că este noapte încă. Lumina nu mai funcţionează. Au tăiat şi curentul, deci... Şi e frig, foarte frig... Aurora se îmbracă gors şi îmi dă şi mie un pulover de-al tatălui ei. E puţin cam larg, dar e bun. Ţine de frig. Ne ducem împreună în sufragerie şi Aurora scoate o lumânare. O aprind şi ne uităm în jur. Totul se transformase peste noapte! Scaunele sunt mai mici, din lemn negeluit, masa la fel. Covorul de pe jos era acum rotund, cu motive geometrice... Tavanul era mai jos parcă, iar pereţii mai apropiaţi. Perplex, o urmez pe fată prin toată casa şi uimirea de la început se transformă în groază. Totul era diferit! O sudoare rece începe să mă învăluie. Aurora tremură de-a binelea. Geamurile sunt mai mici şi ele. Rotunde. Nu se vede nimic, afară e tot ceaţa aceea întunecată. O strîng în braţe şi ne aşezăm amîndoi. Nu ştiu ce să fac, ce se întâmplă, mintea mi-e goală şi nu am nici o idee. Aşteptăm amândoi să vedem ce se va întâmpla...
Brusc, se aud bătăi puternice în uşă. Aurora tresare speriată şi mă priveşte. Mă ridic încet şi mă îndrept spre uşă. Bătăile se înteţesc şi deschid uşa, nedorind ca cei de afară să o spargă. Oricum, necunoscutul îşi făcuse apariţia cu prisosinţă, aşa că ne îndreptăm amândoi către uşa care parcă se curba, rânjind înspre interior...


M-am obişnuit deja cu munca în lagăr. Mustaţa îmi creşte repede şi am noroc că sunt brunet şi nu foarte înalt. Peste câteva luni, dacă reuşesc să trec testele de religie şi de limbă, voi fi avansat şi voi putea lucra din nou afară, la săpat de grădini. Şi poate că stăpânii mă vor recomanda pentru postul de eunuc în haremul cel mare al oraşului. Ar fi o onoare pentru mine să-i servesc în acest mod, mai ales că sunt destul de tânăr pentru a putea aspira la un asemenea post. Şi poate că astfel o voi întâlni din nou pe Aurora...
O lovitură electrică îmi tulbură visele şi reiau munca. Mai avem puţin şi muezinii din cele patru turnuri ale oraşului îşi vor începe chemările şi pacea îndelung visată se va pogorî peste lumea noastră.
Lumea lui Allah...

Bistrita
2004.08.03

[Ben Ami]

Douã secunde ºi-un scop
by Ben Ami

„Am sã þi-o trag peste botul ãla rânjit, de bestie criminalã! O sã-þi doreºti sã fii murit încã din pântecul maicã-ti”. ªi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gurã, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând sã gãsesc o pungã în care sã-i pãstrez mãruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care pãzise monstrul continua sã se rostogoleascã pe podeaua vibratorie participând la o scenã pe care, în fapt, o pãrãsise deja, de treizeci ºi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaºca de umanoizi pe lângã care trecusem încercau sã-mi taie orice cale de întoarcere, pregãtindu-se sã dea buzna înãuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. ªase secunde mai târziu mãruntaiele gajirului îmi musteau în guºã. Pânã la urmã mã gândisem cã este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut strãbate plãcile mele cornoase.
Când se nãpustiserã în camerã, încercând sã se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clãdirii. Doar unu virgulã trei secunde mai târziu acceleraþia gravitaþionalã mã salvase din calea bucãþilor incandescente împrãºtiate în direcþia mea.
ªase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat sã aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clãdire de locuinþe. Cea mai improbabilã cale de câºtig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapãrat sã strãbat un zid de plasticarst, la capãtul unei curse de douã sute de metri. De partea cealaltã mã aºtepta echipa de intervenþie.
Trecând de-a dreptul prin zid o luminã puternicã mi s-a aprins în faþã ºi lumea s-a rãsturnat, devenind dintr-o datã cu mult mai neprietenoasã. Sperasem sã nu se întâmple aºa, îmi dorisem sã ajung la timp, însã enzimele mele proteolitice îºi acceleraserã procesul degradativ chiar în propia-mi guºã. Mai mult de trei sferturi din „marfã” fusese compromisã. Adio bonus, la revedere platã, pa-pa timp de „recondiþionare” într-o „cuºcã” gajirã. Te pomeneºti ºi cã exact în timp ce aveam impresia cã-s imobilizat, se cãdea de acord asupra atomizãrii celei mai importante pãrþi din corpul meu. Pentru douã secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiþie mai cuprinzãtoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaþi vor rãmâne fãrã substanþele necesare dezvoltãrii unei bune viteze de coordonare, handicapaþi ca ºi mine. Abia peste optzeci ºi douã de „rotaþii” vom putea face rost de energia necesarã deschiderii unei noi „porþi”. Va trebui sã gãsim o altã soluþie, pentru cã pânã atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenþa de nucleotide care le formeazã storma, cãruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie ºi numai pentru cã aglomeraþiei în care trãiesc îi spun Niumehico.

[Ben Ami]

Trinidad
by Ben Ami

- Ce spuneai cã s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanºeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se ºi ignorând mesajele de pe ecran mã privi cu ocelii sãi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum aratã o cascã hialinã.
- Ce fel de întrebare e asta? mã întrebã, scoþând oribilitatea de cascã de pe faþã. „Creierele-insectate” nu erau preferaþii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, pãru Primo cã-nþelege. Cea mai mediatizatã ºtire de la Marea Destindere încoace.
- ªi Altceva? N-am bãtut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mã întrerupse el brusc. În ochii obosiþi îngrijorarea sãpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupatã de orice informaþie strategicã. Câþi eram imediat dupã Destindere, 323? Fiecare naþiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câþi am rãmas, 52?
- 51! îngãimã Primo, privindu-mã þintã. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câºtigã.
- Câºtigã! zise el, cu privirea pierdutã în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greºit boliviarii, havelienii, ioanizii, ºi atâþia alþii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puþin de douã sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulitã progresiune implementatã de cãtre ancestrali în genele umanitãþii. Acelaºi spaþiu, mai multe realitãþi. Destindere, Colos ºi Altceva, împreunã formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vinã. Tatãl Colosului! Acelaºi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porþilor, pretexte de intervenþie. Eºecuri.
- Da!, pãrea cã zâmbeºte pentru prima oarã Primo. Însã ºi de aceastã datã Porþile au împiedicat Invazia. Cât de puþin au înþeles! adãugã el, înainte sã-ºi monteze casca pe faþã.
Famigliile din Italania ºtiau cã scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informaþii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaþii niciodatã dezvãluite. „Supravieþuim ºi doar asta conteazã”, voi anunþa famigliile, convins fiind de extincþia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevãrata sa origine, inserþia genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tãcere, însã el fãcuse infarct imediat dupã al doilea. Previzibil.
Deºi ºtiam ce aveam sã vãd, i-am scos casca hialinã ºi mi-am montat-o. Muzicalitatea ºi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat sã erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însã eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaº.
Ideile Fermei papale sunt pur ºi simplu perfecte.
Urmeazã romanistanii… Însã, asta mai târziu. Deocamdatã nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. ªi muzica aceea…

„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”

[ovidiu bufnila]

Trebuie sa lamuresc un lucru: literatura e mimesis pur in timp ce Fictiunea este inaintarea insurgenta catre Ultimul Sens. Aparentele inseala.

Ovidiu Bufnila
http://finance.groups.yahoo.com/group/Strategii_de_Imagine/

[Ben Ami]

Rãsplata by Ben Ami

Mã întorc ºi lovesc. Pumnul zdrobeºte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleºte pe spate ºi zvâcneºte din membrele inferioare pentru o ultimã datã, leºinând. Rãsuflu din greu, dar cu uºurare, mai mult încercând decât reuºind sã-mi recapãt stãpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcã mai greu cu fiecare luptã, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de urmãtoarea confruntare, de fiecare datã mai aproape de ultima datã.
Genunchii îmi tremurã, o dârã de sânge mi se prelinge pe gâtul încã încordat, însã mai gãsesc resurse sã zâmbesc, sã le fac pe plac, sã le merit banii investiþi în mine, maºinãria care nu dã greº, cel mai puternic om. Ce ºtiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câþi dintre ei au nevoie de o luminã aprinsã de fiecare datã când încearcã sã adoarmã ºi monºtrii nemaipomeniþi îºi încep pânda, urmãrirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuºesc în cele din urmã sã ies din coºmar? De ce le-ar pãsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziþie, insensibil la zarva de afarã reuºesc totuºi sã-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmãrit paºii uºori ºi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bãtrân? Cine mã va aºtepta la fel de naiv, de întrebãtor, de nerãbdãtor? Se opreºte într-un loc.
Ridic bãrbia din podea ºi-l privesc direct în ochi, aºteptându-i reproºurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregãtirea psihologicã a momentului când voi fi doar eu ºi adrenalina consumatã cu cumpãtare, doar eu ºi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât þinta finalã a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor ºi tãlpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanþa de cincisprezece paºi abia dupã câteva minute reuºesc sã ºoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie sã urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl vãd cum dã din cap în semn cã nu. Împachetãri? Ionizãri negative? Masaj termic? Privirea sa nu lãsã loc de interpretãri, creierul începe sã-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupuncturã? Hidrokinetoterapie? încerc eu sã-mi amintesc panicat, în timp ce el începe sã zâmbeascã. De acolo, de departe, parcã din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descãrcare infernalã de adrenalinã mã ajutã sã strãbat - în mai puþin de o secundã - distanþa care ne separã. Abia apuc sã-i zãresc începutul de uimire pe faþa bãtrânã ºi zbârcitã de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetaminã, propilhexedrinã, amfepramonã, stricninã, clorfenterminã, pipradol, efedrinã, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faþa sa începe sã capete o culoare cianoticã, muºchii mei transpirã: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi ºopteºte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scoliozã, microfisuri vertebrale, ectopie testicularã, miopatie, ptozã palpebralã, nefrocalcinozã, enurezis…

A ºtiut dintotdeauna cã asta urma sã se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebãtor, ori nerãbdãtor. Handicapaþii nu ºtiu sã iubeascã! Eram cel pe care-l modelase dupã sufletul ºi ambiþiile sale. Îmi ºoptise clar rãsplata noastrã… “- Campionul lu’ tata!”

[Ben Ami]

Eternitate
by Ben Ami

Cine mai ºtie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rãtãcirilor putea fantasma milioane de creduli, ºi reuºea sã deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraþia mass-mediei din frumosul Olimp, adicã exact acolo unde se pun la cale trãdãrile lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al vãzduhului puteai zice cã-i cea mai fericitã creaturã din lume, cã viaþa nu-i numai urã, ori batjocurã, cã nisipul aproape sticlos de atâta cãldurã de fapt îi rãcoreºte nu-i pârjoleºte tãlpile.
Înconjuratã de noianul de gânduri ce nu-i dãdeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, pãrea mulþumitã.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinþele Domnului îºi fulgurau veºmintele într-o trecere cât mai nevãzutã de mânia zeului arºiþei. Destul de des, câte o umbrã de rãcoare îºi încerca puterile cu vreo spinare de cãlãtor, înfiorând pielea uscatã, ori reuºind sã aducã mulþumire pruncului abia nãscut ºi oprindu-i plânsetul, ori mulþumindu-i ochii înroºiþi de plâns ºi de pofta laptelui matern, niciodatã ostoitã pânã la capãt.
Un phoenix mãiastru sãgeteazã vãzduhul înspre perechea sa uitatã pe o coamã de munte. Impasibilã la bucuria sclavei, pasãrea abia dacã fãcu o clipã de umbrã. Trãia zborul la intensitatea la care ar fi putut aºtepta o veºnicie ca ceva sã se întâmple, ºi altceva s-o trezeascã din amorþirea amintirilor perechii sale, alãturi de care nu mai fusese demult.
- Pasãre sfântã, o întrebare frumoasã, îndrãzneºte Lapida alergând cinci paºi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o datã în jurul buzelor mamei, sânii tresaltã ºi dor, copilul scânceºte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenþia degrabã la el.
Mãiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb ºi lãptos dintre veºminte, îl pune-ntre buzele copilului ºi stoarce uºor. Picãturi de nectar înmoaie buzele mici, ochiºorii se strâng de plãcere. Abia apoi.
De departe aude, zãreºte ºi vede cum trece o cãmilã purtând un Erou cu fruntea-nroºitã de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperã sânul ºi zâmbeºte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amãgirilor. Ghiceºte cã-i ea dupã zarva iscatã. Au alãmuri strãlucitoare, ºi tamburine ºi coarne de argint care þipã muzici bizare, ºi strigãtori, ºi saltimbaci, ºi clovni au cu ei. Femeia se teme ºi pruncul deschide ochi, mânuþele-i se agitã. Ar vrea sã se ascundã sclava, dar unde?
Saltimbancul agitã un clopoþel ºi strecoarã o monedã în turbanul copilului. Clovnul nãscut în eprubetã lasã potirul cu agheazmã la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gãlãgios ºi trezeºte copilul sclavei când strecoarã în veºmintele lui o furculiþã de aur furatã din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi ºi-i sãrutã gleznele umflate de mers, fãcând scãpat un inel de platinã lângã potirul clovnului. Ea râde ºi se îndepãrteazã. Lapida ofteazã. Pruncul se uºureazã în somn pe poalele ei prãfuite. Soarele îºi ia rolul în serios ºi usucã udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ºtie cã ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odatã luase parte la jocuri de societate, fusese vie ºi plinã de nuri pentru golanii aristrocraþi. Doritã ºi adulatã de bãtrânii conducãtori ai Olimpului. Cuvintele lor clãdeau visele tuturor, întâlnirile dãdeau speranþã, poveºtile treceau din mânã în mânã. Familia ºi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preþ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri ºi bani, ºi cuvinte împrãºtiate-n mulþime, ºi urã, ºi rãutate, ºi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între gãºti de experþi.
Pânã când daruri false, cuvinte mincinoase ºi glorii furate de la zei? Pânã când… grãi în faþa pruncului adormit rãzboinica mamã.
Femeia începu sã cânte încetiºor ºi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalinã strãbãtea pustiul ºi aduna forþa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivãzut pânã atunci. Spaþiul se contorsionã parcã într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare ºi cãzu. Cãmilele se prãbuºirã. Clovnul îºi fãcu cruce ºi ghicitoarea scuipã în sân. ªtia cã începuse.
Cântecul se transformã în vuiet, un val enorm de nisip izbi porþile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlã de fricã. Pe strãzi doar panicã ºi teroare purã. Menestrelii imperiali se sinuciserã. Familia imperialã înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, ºi vremurile devenirã iarãºi ceea ce fuseserã odatã. Însã, pruncul murise de spaimã, iar mama sa de sforþare.
Îndepãrtându-se, Eroul ºi Phoenixul gândesc, în aceeaºi clipã, cã ºi oamenii au momentele lor de glorie, pentru cã zeii ºi sclavii, în Eternitate, coincid.

[ovidiu bufnila]

bai, crydead, e o schema de manipulare agramareaaaa! nu te-ai prins cand a rulat "Razbelu' din Golf"?

Bah, Bufnila, toti scriitorasii astia din degeneratia zero zero sunteti agramati? Sa zguduiasca?! De ce dreaqu nu zguduiti voi gramatica pentru tontzi ca poate va cade ortografia in cap si ramane acolo ca doar e loc in prostie?
Perversilor, vreti sa dati filmu' cu cracii in sus ca sa-l felatzi mai cu spor?


------------------------------
Viitorul suna ocupat.

[ovidiu bufnila]

I, Robot e bestial.

[ovidiu bufnila]

Codul ICAN
Image Story
de
Ovidiu Bufnilã

Motto bufnilian:
Artele privirii sunt ale insurgenþei ºi premerg interpretãrii ºi descoperirii.

Prima Carte a Codului I.C.A.N.

Serviciile secrete inamice de dincolo de orizontul vizibil iniþiazã entropicele de rangul doi vrând sã punã mâna pe docodificarea Marelui Cod de Imagine ICAN, esenþa esenþelor. Avem însã ºtiinþa turbulenþelor. ªtim foarte bine cã periferiile din Omaha, din Cardena ºi Burbansk îºi conþin centrul aºa cum democraþiile din structurile noastre descriptive, Adamville, Beauburg ºi Molina Mar, îºi conþin dictatura ºi teroarea.
Dominaþia centrului asupra periferiilor nu este o problemã de geometrie în domeniul imaginar. E mai mult o chestiune de relativitate.
Împãratul Ogawa i-a scris cândva lui Petra Petronius invitându-l la curte sã conferenþieze despre centre ºi periferii ºi vrând sã-i punã întrebãri despre natura noastrã magicã. Astrofizicianul a refuzat dar a folosit un nod informaþional pentru a pãstra legãtura cu împãratul. Ogawa a crezut cã Petronius are complexul centrului.
Dar noi, magicienii secretului?
Ne imaginãm cã suntem un UNU: unul la o margine de Monte Carlito.
Sanchi, parcã nu ºtie toatã lumea cã nimic nu are margini. Dar ce, parcã NIMICUL ESTE?
Toatã povestea asta s-a întâmplat într-o vãlurire de toamnã la margine de Monte Carlito, îndatã dupã rãzboaiele de imagine ICAN din Komentator.
Spânzurãtorile ºi crucile de foc se ridicau strâmbãcioase pe drumurile desfundate ºi sângerii.
Mulþimi rãtãcite viermuiau fãrã rost de la o mare la alta ducând cu ele zvonuri înficoºãtoare.
Câte un soldãþoi beat criþã urla ca din gurã de ºarpe cã vede timpurile vãluritoare stropind cu spumã creºtetul stelelor.
Într-o searã nebunã, cu fãclii ºi rãcnete guturale, l-am întîlnit pe cãzutul din stele. Era o fiinþã fabuloasã care avea darul profeþiilor.
Trãiam chiar pe malul mãrii sudicelor, unde mã valurisem pe vremea aceea. Roza Imperialã încã nu pusese ochii pe mine. Niºte soldãþoi din detaºamentele pupurii ale contelui Mascalara mi-au aþinut calea de cîteva ori, fãrã sã mã recunoascã însã, avînd chef de ceartã. Aveau armuri pline de noroi ºi rãsuflãri de catran. Cãlãreau niºte motoare ka lumea, duduitoare, cu faruri ca niºte ochi holbaþi de ºtimã periculoasã ºi fãrã de inimã.
- Caraliule magnetic, pânã aci þi-a fost! O sã te þepuim, te bãgãm în cãtarea puºcoacelor noasssstre, te facem harcea-parcea! Aºa sã ºtii. Nu ne place de nici un caraliu de pe lumea asta, da de nici unul! Dacã ai ceva muºchi, hai sã te vedem!
I-am preschimbat în reptile sau i-am vãlurit cãtre Soare-Apune-de-douã-ori bine ascuns între umbrele nopþii electrice din Kundao.
Contele Mascalara tocmise un vânãtor de capete din Borgala, cetatea ºerpilor, sã punã mâna pe mine dar soldãþoii lui erau mereu beþi ºi încurcau rãu de tot borcanele. Vânãtorul de capete a fost ucis de un harponier din Komentator. Bobolina Bobolinelor avea ea niºte spioni care se vãlureau de colo colo prin imperii ºi care trãgeau cu urechea prin toate cotloanele.

va urma

[ovidiu bufnila]

Codul ICAN
Image Story
de
Ovidiu Bufnilã

Motto bufnilian:
Artele privirii sunt ale insurgenþei ºi premerg interpretãrii ºi descoperirii.

A doua Carte a Codului I.C.A.N

Tipul cãzut din stele n-avea buric! κi holba uite-aºa cei o mie de ochi cât roata carului, ochi verzulii asemãnãtori felinarelor din Kindao, cetatea vocilor perverse cuceritã proaspãt de armada seniorului Pantakra, mâncãtorul de ierburi de mare.
Tipul cãzut din stele era chel, chel. Puþin aiurit. Venea din Amadaola, patria brocarturilor ºi a serenadelor ºi îl cãuta pe Dumnezeu!
Dumnezeu?
Pe Dumnezeu îl luaserã în derâdere savanþii desueþi din Kindao iar contele Mascalara îºi pusese ºtimele iazurilor sã-l batjocorescã pe un oarecare venit din Bulbona ºi care credea despre sine cã ar fi fratele lui Dumnezeu.
Cum mã vede, cãzutul din stele mã ia la refec. Eu mã fac cã-s orb, surd, mut.
Dar crezi cã pot?! Pîi nu eu l-am construit sã-mi treacã de urât în înintarea mea multiplicatã ºi multiplicantã cãtre ICAN, cãtre esenþa esenþelor? Parcã-l vãd cocoþat pe dig, agitîndu-ºi tentaculele înroºite ºi strigînd ca din gurã de ºarpe cu toate cele o sutã de voci ale sale:
- Spalã-te!
- Curãþã-te!
- Ai preacurvit, nu zi nu!
- La's cã te ºtim noi!
- Te-am simþit de la milioane de ani luminã depãrtare de mica voastrã Jazzonie! Þi-am adulmecat ICAN-ul!
- Ehei, omule, omule, ce ºtii tu omule!
- Or sã vinã unii, alþii ºi-or sã te punã sã dai niºte declaraþii despre iþele astea încurcate în care ascunzi vãlurirea.
- Cînd faci chestia asta e ca ºi cum te-ar boteza, ca ºi cum te-ai naºte a doua oarã, îþi vor schimba instrucþiunile matriceale, fãrã îndoialã!
- Se pricep foarte bine ofiþerii Rozei Imperiale sã-þi rupã unghiile, sã te treacã prin foc, sã te canoneascã în fel ºi chip.
- Uite, vezi, nici n-am venit bine din stele ºi te-am ºi ghicit.
- Aºa-i cu revoluþiile, cu schimbãrile. Se schimbã ICAN-ul lumii.
- Crezi cã totul e întîmplãtor? Nu e întâmplãtor, e vãlurit.
- Dar zeci de ani sute, sînt trebuincioºi pentru asemenea evoluþii magnifice, opere nepieritoare, încercãri grandioase!
- Bãnuim noi, vrei sã te spovedeºti!
- Omule, cum o sã-þi mai turuie moriºca, oho!
- Dar ºtim noi cã n-ai fãcut Rãul!
- Cei care vor veni sã te ia de guler nu au habar!
- Dar nici nu-i doare capul!
- Ei vor sã ardã totul.
- ªi e ºi Salomeea la mijloc!
- ªi Bobolina Bobolinelor!
- Bãrbaþi, femei, cu toþii intraþi, intraþi într-o altã zodie pe firmament!
- Vin grupuri noi, vin noi purtãtori de stindarde!
- Lumea se schimbã omule!
- Iar tu vrei sã þii pasul!
- Atunci de ce þi-e teamã?!
- Lasã-te în voia valurilor... Vãlureºte-teeeeeee…
- Hei, nu-mi rãspunzi?!
- Eºti fudul?!
- Faci pe nebunu'?!
- Nu-þi pasã de-un biet cãlãtor printre stele?! Nu vrei sã-l ajuþi sã-ºi descopere ºi el ICAN-ul?
- Nu vrei sã ºtii de unde vin visele tale vãlurite ºi vãluritoareeee?!
- Poate cã sînt ultimul supravieþuitor al unei lumi care-a murit!
- Sunetele sfîrºitului acelei lumi au plecat hai-hui prin universul plin de universuri. Vor da naºtere unor fiinþe stranii... Nu-i nemaipomenit?!
- Dar ce-þi pasã?!
- Mori de cãldurã ºi-acuºi o sã dai pe gît vreo cinci halbe de bere, ºtiu eu!
- Nu, þi-e teamã, te sperie Abisul!
- Te-au þinut încorsetat în plasa aia invizibilã! Zi cã nu-i aºa!

va urma

[Pitbull]

Päcatele mele, ce-i aiceaaaaaaaa...!!!

[Pitbull]

"Numai tu puteai intra pe aceastä poartä, pentru cä ti-era häräzitä numai tie! Acum, mä duc si o încui."
(Kafka, "In fata legii")

Numai Bufnilä putea posta în acest topic, pentru cä-i era häräzit numai lui. Acum, îl duc la Fanatic (în lipsa unui self-Fanatic forum!), si-l încui.