Această parabolă realizată din câteva situaţii, este structurată pe coregrafia fricii şi a subjugării, respectiv pe alegoria epocii lui Kadar, epoca de consolidare. Mediul în care se desfăşoară întâmplarea - chiar dacă este vorba de începutul anilor douăzeci -, ne sugerează permanent că ne aflăm într-o perioadă imediat următoare unui adevărat, dar ascuns moment al terorii şi represiunii. Este suficient ca unui individ simplu, care a suferit istoria, să-i aducem aminte de existenţa unei situaţii faţă de care prezentul este suportabil, ca acel individ simplu să devină de bunăvoie partener cooperant al acestui prezent...