Variety, Hollywood Reporter, Indiewire şi Guardian sunt câteva dintre publicaţiile care au scris deja primele cronici. Variety spune că „The Zero Theorem este o construcție SF care, în cel mai bun caz, reamintește punctual fantezia distopică din cel mai îndrăgit film al regizorului - Brazil [...]. Deși cadrul filmului este un univers distopic, acesta nu este lipsit de culoare, cu tuburi fluorescente și alte culori vii care îl fac deopotrivă futurist și retro, cu același amestec de trecut și viitor cu care Brazil a inovat în anii 1980...”.
The Hollywood Reporter scrie că producţia Marea Britanie-Franţa-România reuşeşte să cadă într-o zonă incertă, „atât din punct de vedere conceptual, cât şi tehnic”. Pe de altă parte, Indiewire e de părere că „nu e atât un film despre căutarea unui sens cât o acceptare a lipsei de sens, şi e fascinant din acest punct de vedere”. Publicaţia Guardian se exprimă foarte plastic în descrierea filmului spunând că este: „O traistă plină de idei pe jumătate finalizate, un thriller distopic cu dizenterie, un film care îşi poartă - metaforic - pantalonii pe vine. Din când în când, chiar mi-a plăcut”.
Subiectul filmului
Inspirată din nuvela lui Pat Rushin, The Zero Theorem este plasată într-o lume pe gustul lui Gilliam: pe fundalul unei societăţi orwelliene, unde computerele „mancam-uri” sunt ochii şi urechile unei figuri tenebroase care se prezintă drept „Management”, Leth (Waltz) lucrează la rezolvarea unei teoreme în timp ce duce o viaţă de călugăr informatic între zidurile unei biserici arse - transformate în laborator IT. Qohen Leth (Waltz) lucrează pentru Mancom Corp., o corporație tentaculară ce, într-o notă retro-steampunk, folosește pentru transferul informației fiole cu lichid. Apar dovezi că Managementul urmărește de peste tot - personificat într-un personaj care chiar poartă numele Management (Matt Damon). Însă starea lui de izolare şi eforturile sale sunt întrerupte ici-colo de vizitele lui Bainsley, o frumuseţe care îl ispiteşte cu „interferenţe biotelemetrice tantrice” şi de Bob, un tânăr rebel şi precoce. Însă şi aceste interludii par să fie puse la cale tot de către Management, care îi supraveghează activitatea lui Leth. Bob creează un „spaţiu interior” virtual, care îl va duce pe Qohen într-o călătorie interioară în care se va întâlni cu dimensiunea ascunsă a propriului său sine: acolo va găsi răspunsurile pe care atât el însuşi, cât şi Management le caută. Atât costumul, cât şi tehnologia IT care îl susţine vor face o analiză amănunţită a sufletului lui Qohen: aceasta va demonstra sau va nega Teorema Zero.
Primele reacţii, de la Festivalul de Film de la Veneţia
Variety e de părere, totuşi, că Zero Theorem va rămâne într-un relativ anonimat, tipic filmului de nișă: „Aceia dintre spectatori care au rezistat până la finalul lui The Imaginarium of Doctor Parnassus sau al lui Tideland, vor constata ca Gilliam poate să se scufunde chiar mai adânc. Notele de producţie, care parca anticipează criticile, pomenesc de multe ori de viteza în care filmul a fost realizat şi de problemele generate de bugetul redus: toate acestea sunt mult prea vizibile pe ecran. Directorul de montaj, Mick Audsley, a tăiat şi apoi lipit diferite fragmente într-o ordine dorit non-cronologică, în tentativa disperată de a da dinamism compoziţiei, însă continuitatea lipseşte în această fabulă a tristeţii existenţiale care se naşte în jurul disperării din ochii fără sprâncene ai personajului lui Christoph Waltz. Tilda Swinton apare în rolul unei femei psiholog cu accent scoţian şi Sanjeev Bhaskar, Peter Stormare plus Ben Whishaw în rolul unui trio de doctori excentrici”.
The Hollywood Reporter menţionează, de asemenea, decorurile cu o „inventivitate haotică şi culorile absurde ale costumelor”, ce - e de părere publicaţia - rezonează cu universul lui Philip K. Dick. „Ele ar trebui să atragă atenţia tinerilor fani ai benzilor desenate cu poveşti plasate într-un viitor distopic”. Despre actorul principal, THR scrie că Waltz e cu totul diferit de acela cu care şi-a obişnuit fanii în Django Unchained şi Inglorious Basterds: de data aceasta are „o personalitate permanent psihotică şi dificilă”.
Indiewire concluzionează: „În ultimă instanţă, Teorema Zero este un film despre depresie şi despre frica de moarte: aceasta e prezentă prin metafora găurii negre care îl bântuie pe Qohen, care îşi cauta un scop al vieţii înainte să 'închidă întrerupătorul'”.
Părerea ta
Spune-ţi părerea