Fatih Akin, non-conformistul regizor german de origine turcă multipremiat încă de la primele sale filme, revine în forță pe marile ecrane cu „The Golden Glove”/„Mănușa de Aur”, un thriller absolut șocant, despre Fritz «Fiete» Honka, criminalul în serie care a șocat Germania în anii ‘70. Filmul rulează pe marile noastre ecrane din 21 iunie. Distribuitorul în România al producției, Independența Film, a pus la dispoziția cititorilor Cinemagia un interviu cu talentatul regizor. Îl redăm, integral, mai jos:
Fritz Honka a comis prima crimă înainte ca tu să te naști. Dar a trăit în orașul tău și a pășit pe aceleași străzi pe care ai mers și tu. A contat acest detaliu când te-ai hotărât să faci filmul?
Fatih Akin: A făcut filmul mai personal. Pentru mine, Honka nu este doar un ucigaș în serie, precum Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor”. Cel din urmă este mai degrabă un personaj fictiv, care comite crime pe teritoriul Statelor Unite, în timp ce Honka a fost o persoană reală din cartierul meu, asupra căruia și-a lăsat ampenta. Când eram în școala primară, mi se spunea „Ai grijă să nu te prindă vreun pedofil sau Honka!”. A fost baubaul copilăriei mele. Întotdeauna caut o legătură personală cu materialul de lucru. Cu cât este mai de succes, cu atât mai veridic va fi la final filmul.
Vorbești despre o epocă – anii ’70 – și un mediu care, pentru mulți dintre spectatori, nu vor fi familiare. Potrivit normelor sociale, este o situație destul de critică pentru un film horror.
Fatih Akin: Dar nu e vorba despre o dramă socială. Din punctul meu de vedere, conceptul filmului nu excelează la capitolul prejudecăți și la cel didactic. Pentru mine, un film este ceva mult mai filosofic. Abordarea este mai degrabă de genul „viitorul lui Fatih Akin este acum”, așa cum ar spune filosoful indian Jiddu Krishnamurti. Plăsmuim viitorul după chipul și asemănarea noastră din prezent. Prin urmare, suntem viitorul însuși. Dar suntem și rezultatul trecutului nostru. Astfel că, în mintea mea, trecutul, prezentul și viitorul sunt, de fapt, unul și același lucru. Filmul meu portretizează un individ bolnav mintal, ale cărui crime nu pot fi explicate prin circumstanțe sociale. Desigur, vă puteți întreba dacă femeile pe care le-a ucis nu aveau rude – adică, de ce nu întreba nimeni despre ele? Dar nu aș incrimina acest aspect, ținând cont de epoca în care se desfășoară acțiunea. Se întâmplă astfel de lucruri și în zilele noastre.
Oamenii mor în propriile locuințe și în aziluri și putrezesc săptămâni la rând. Numai din cauza duhorii sunt descoperiți. Acest miros al descompunerii a fost arătat și aici. Sigur că, într-un astfel de film, încerci să fii corect din punct de vedere istoric. Însă, tot așa, nu vrei ca trecutul să pară doar vechi și prăfuit. Oricine face asta, nu a observat evoluțiile recente în cinematografie. Acțiunea din filmul meu ar fi putut să aibă loc ieri, dar, la fel de bine, și azi.
Cum poate fi zugrăvit Honka, care a fost, la urma urmei, un psihopat, un alcoolic și un ucigaș, astfel încât publicul să nu-și întoarcă spatele?
Fatih Akin: M-am inspirat mult de la Heinz Strunk. Romanul său a fost unul dintre principalii factori care m-au determinat să fac filmul. Cartea a fost un real succes literar, devreme ce a stârnit în mine un soi de empatie pentru acest ucigaș în serie. Poate că în roman, rădăcinile lui îndeamnă la compasiune. Filmul nu povestește de unde provine Honka sau cum a fost umilit și abuzat în copilărie. Nu am vrut să caut o explicație pentru aceste atrocități. Dar am încercat să surprind urme de umanitate pe care cartea, de asemenea, i le atribuie lui Honka. Celălalt răspuns la întrebarea de mai sus este: grație minunatului Jonas Dassler.
E vorba de un actor destul de tânăr, care joacă fiind machiat elaborat, vorbește cu accent și interpretează un bărbat mult mai în vârstă ca el.
Fatih Akin: Oricine l-ar fi jucat, ar fi trebuit să treacă prin aceeași metamorfoză. Honka, cu nasul rupt, dinții stricați și strabismul caracteristic arăta, pur și simplu, într-un fel unic. Aceștia sunt stimuli vizuali care trebuiau realizați. Am creat strabismul în ultimul moment. Inițial, ne-am gândit să-l facem digital, dar am aflat că există în Londra o firmă care fabrică niște lentile de contact speciale și care a colaborat și la „Pirații din Caraibe”. Ținând cont de acești parametri, m-am simțit oarecum eliberat în alegerea mea cu privire la vârsta actorului. Firește, sufletul sau privirea trebuie să reflecte o anumită doză de experiență, dar Jonas mi-a putut oferi acest lucru din momentul în care s-a transformat. Aici intervine Stanislavski și metoda lui de actorie: când ești costumat și machiat. Oricine a purtat o dată costumul bine croit al vreunui designer renumit atunci când a fost la o premieră cinematografică, în loc să încalțe niște sneakerși uzați, știe despre ce vorbim: pur și simplu, te miști altfel. Când multiplici efectul și iei în considerare dinții falși, proteza și nasul, chiar dacă aceste lucruri, în sine, pot părea doar niște artificii tehnice și superficiale, la final, te vei conecta cu sufletul pe care-l interpretezi. Este o corelație între fizic și mental.
Și actrițele au fost la înălțime. A trebuit să se expună atât fizic, cât și mental, în unele scene. Ce a însemnat asta pentru tine, din punct de vedere regizoral?
Fatih Akin: Am început printr-o abordare tehnică a situației. Acest lucru oferă, în mod natural, un fel de protecție, atât pentru actrițe, cât și pentru mine. Discuți o scenă: „Vei fi strangulată și aș vrea să vomiți”. Apoi, vorbești despre procesul mecanic. Strangularea împiedică fluxul de oxigen către creier, plus că îți este frică. Asta blochează sfincterul. Discuți despre efectele fricii asupra corpului și, în același timp, iei în considerare realizarea scenei. Ar trebui să folosești un dispozitiv mecanic cu un furtun? Soiul ăsta de discuții chiar ajută, pentru că, de obicei, te-apucă râsul în astfel de situații. Dar, în același timp, îi spui actriței: „Această femeie a supraviețuit unei tabere de concentrare și pur și simplu nu vrea să moară. Chiar dacă duce o viață mizerabilă, este singura pe care o are”. În acest moment, apar lacrimile. Te atinge și pe tine. Dar asta face parte din întregul proces și mereu le-am lăsat pe femei să înțeleagă că, în cele din urmă, ceea ce contează este performanța actoricească. Vrem să descriem în amănunt aceste crime oribile, deoarece totul ar trebui să aibă un efect șocant. Lucrul acesta poate fi realizat doar cu ajutorul realismului, iar 90% din toată munca provine din actorie. Dacă incluzi actorii în viziunea ta, dacă ei o apreciază și o susțin, și, de asemenea, au încredere în ea, totul devine foarte interesant și provocator. Și tuturor le plac provocările.
Romanul a fost mult timp pe listele de best-seller-uri. Te-ai simțit constrâns de așteptările spectatorilor care cunosc cartea?
Fatih Akin: N-am simțit asta nici cu „Goodbye Berlin”, iar filmul acesta a fost, de asemenea, o adaptare bazată pe romanul de succes al lui Wolfgang Herrndorf. Până la urmă, ești doar un cititor singur cu cartea. E vorba doar despre impresiile pe care mi le-a lăsat cartea. Sper ca filmul să mulțumească o comunitate de cititori. Sunt câteva surse care trebuie, mai mult sau mai puțin, modificate. A trebuit să lucrez mai mult la partea de dramaturgie cu romanul lui Strunk, decât am făcut-o cu „Goodbye Berlin”. Cartea aceea era deja structurată ca un scenariu: începutul, cuprinsul, încheierea și, apoi, i-am dat drumul.
Cartea lui Strunk nu are o structură atât de clară, dar de-asta m-a și atras. Nu am vrut să vin cu un tipar prestabilit, filmul a păstrat câteva caracteristici ale cărții. E distractiv modul ăsta de lucru. De portretizarea lui Honka depinde, cel mai probabil, felul în care va fi primit filmul. Dacă rezonează cu el, majoritatea cititorilor ar trebui să se lase convinși. Iar violența crimelor trebuie arătată și în film. Mult timp, m-am întrebat dacă pot realiza asta ca regizor. Multe personaje au fost marcate de experiența lor cu Al Doilea Război Mondial, chiar dacă, la momentul petrecerii acțiunii, trecuseră 25 de ani de la terminarea lui. Pe de altă parte, Germania Federală tocmai se bucura de miracolul economic. Dar aceste personaje sunt foarte departe de el.
Dacă percepi miracolul economic ca pe o lumină mare, atunci, în mod natural, vor apărea și umbrele – este o lege a fizicii. Am devenit tot mai interesat de umbre, pentru că sunt sinistre. Până la urmă, miracolul economic face și el parte din Cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost atât de mult de construit, încât unul nu a putut fi conceput fără celelalte. Era o criză de muncă uriașă, detaliu fără de care eu n-aș mai fi fost acum aici. Unde există victorii, există și perdanți, iar filmul este despre ei: clasa inferioară. Poate că războiul i-a lăsat într-o situație mai traumatizantă decât și-a dorit societatea să recunoască. Pentru SUA, consecințele războiului din Vietnam a însemnat un pas uriaș înainte în evaluarea traumei. Aici, oamenilor le-a luat ceva mai mult timp să admită că am putea avea ceva comparabil. E ceva ce sufletele germane și turce au în comun: nu vrei să tratezi trauma, vrei s-o uiți. Dar nu merge așa. Creează noduri care trebuie desfăcute.
Oamenii merg la cinema pentru că vor să râdă sau să plângă, sau petru că vor să fie speriați.
Fatih Akin: Sunt multe discuții în prezent pe marginea crizei din cinematografie, cauzate de serviciile de streaming. Dar există un gen care continuă s-o ducă bine: horrorul. Am fost dintotdeauna un consumator avid de horror, pentru că-mi place să fiu îngrozit. Stephen King a spus odată că filmul horror este o modalitate de-a lupta contra morții și-a efemerului. Dacă vorbești mereu despre ele, ajungi s-o iei razna. Poate de-asta există această formă de catharsis. Un film horror îi oferă spectatorului posibilitatea de a-și înfrunta fricile. Frica este o senzație foarte puternică – se întâmplă ceva în corpul tău atunci când o simți. Dar dacă o experimentezi la cinema, unde nu e periculoasă, ci trecătoare, poate elibera chiar și hormoni ai stării de bine. Experimentezi frica, dar, bineînțeles, îi și supraviețuiești.
Ce filme te-au influențat în acest sens?
Fatih Akin: Motivul pentru care am ajuns în lumea cinematografiei are în mare măsură de-a face cu filmul „Dawn of Dead”, al lui George Romero. Aveam opt ani, fratele meu avea 11, mama nu era prin preajmă, tata lucra continuu. De noi avea grijă altă familie, care avea un magazin cu casete video. Fratele meu voia să se uite la filme horror, trebuia să mă uit și eu cu el. Așa am văzut „Dawn of Dead” și chiar m-a prins. Dar când la sfârșitul filmului a apărut lista cu numele actorilor și ale echipei, am realizat că teroarea a fost artificială, făcută de mâna omului. Atunci am început să fiu interesat de domeniu.
Când am citit romanul „Golden Glove/Mănușa de aur” al lui Heinz Strunk, am fost șocat de drama socială și de aspectul istoric, dar și de motivul ucigașului în serie. În filmul meu, am încercat să spun povestea din perspectivă horror. Vrei să sperii audiența. Cum să poziționez camera, cum să editez pentru a-mi atinge scopul? Dar, desigur, am o conștiință, este vorba, în egală măsură, și de demnitatea umană. De-asta nu am vrut să relatez crimele ca pe o modalitate de distracție pură, nu am vrut să glorific nimic. Unul dintre filmele la înălțimea căruia am vrut să mă ridic este cel al lui Krzysztof Kieslowski – „A Short Film about Killing”. Este mult mai crud ca „Saw” sau ca filmele lui Quentin Tarantino. Michael Haneke a reușit și el performanța cu filme greu de privit, precum „Caché” și „Funny Games”. De asemenea, mi-am luat inspirația și din ambele versiuni ale filmului „The Hunchback of Notre Dame”, cea din 1939, a lui William Dieterle și cea din 1956, semnată de Charles Laughton și Jean Delannoy, cu Anthony Quinn în rolul principal.
Și pelicula „Freaks/Monștrii”, în regia lui Tod Browning, a creat ceva senzație.
Fatih Akin: Și nu e de mirare. A lucrat cu amatori, cu persoane desfigurate. Filmul a fost cenzurat parțial, deși nu făcea decât să ilustreze realitatea. Și tocmai de-asta poate că are puterea să te sperie mai mult decât o face un film horror convențional. În filmul meu, de asemenea, nu o să vedeți țâșnind sânge la fiecare cadru, ca în episoadele din „The Walking Dead”. Scenele de genul ăsta nu prea te ating, pentru că par a fi niște desene animate. Am vrut să creez în mintea spectatorilor imagini pe care nici măcar nu le văd pe ecran. A fost o provocare cinematografică. Joaca cu genurile cinematografice a fost tema centrală a tuturor lucrărilor mele, de la „Short Sharp Shock”, din 1998, încoace.
