Al doilea joc, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu (Caméra d'Or în 2006 pentru A fost sau n-a fost?), are premiera în cinematografele noastre vineri, 4 aprilie. Selectat anul acesta în secţiunea „Forum” a Berlinalei, documentarul are o formă neconvenţională: împreună cu tatăl său, regizorul urmăreşte un vechi meci de fotbal, între Steaua şi Dinamo, disputat pe 3 decembrie 1988, înregistrat pe o casetă VHS. Tatăl a fost atunci arbitrul principal al meciului. Între cei doi se naşte o discuţie, care trece peste tema fotbalului, ajungând la politică, represiuni şi amintiri.
Iată cum îşi motivează regizorul Corneliu Porumboiu filmul Al doilea joc
Acum un an sau doi am revăzut, la o emisiune numintă „Replay”, difuzată de Televiziunea Română, câteva minute dintr-un meci pe care tata l-a arbitrat în 1988. După amenințarea pe care o primisem prin telefon în copilărie, am învățat regulile jocului, ca să îmi domin frica. Vedeam meciurile împreună cu fratele meu, Octavian, și cu mama, iar ei mă întrebau tot timpul: „A fost offside? A fost fault? A dat bine cartonașul galben?”. Devenisem un fel de arbitru în fața televizorului. Dar din meciul acesta n-am înțeles nimic, pentru că ningea și abia vedeam mingea. Revăzându-l după atâția ani, am avut un sentiment straniu, greu de definit. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit cu Marian Olaianos, producătorul emisiunii „Replay”, și i-am cerut înregistrarea meciului. Voiam să-l revăd cu tatăl meu și să-mi clarific anumite lucruri. Mă mai gândeam că această discuție poate fi și o documentare pentru un eventual film. De-a lungul timpului mi-am tot dorit să realizez niște filme care să aibă ca subiect fotbalul pentru că am crescut pe lângă lumea asta și am făcut la rândul meu fotbal în adolescență. În afară de imaginile din emisiunea de televiziune, care mi-au adus aminte de meciul ăsta, au mai existat niște imagini care m-au influențat: două secvențe din „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, filmul lui Andrei Ujică, care se petrec iarna, la sfârșitul anilor ’80. Una dintre ele arată un magazin gol, iar cealaltă e un traveling cu oameni care îl salută pe Ceaușescu, într-un fel de unghi subiectiv al lui. Dacă până atunci privisem detașat filmul, secvențele respective m-au lovit puternic emoțional și asta pentru că în timp am ajuns să asociez copilăria mea cu o iarnă filmată pe VHS.
Inițial îmi doream, mai degrabă, o abordare politică și „Al doilea joc” o conține, chiar dacă nu în mod evident. Dacă înainte de 1989 putem vorbi de cenzură deoarece camera de filmat era în așa fel plasată la meciuri încât rareori existau prim-planuri ale jucătorilor și nu erau surprinse conflictele dintre ei, și azi există un fel restrictiv de a reda meciurile de fotbal, chiar dacă foarte diferit. Privirea pe care o are acum camera de filmat la meciuri e atât de precisă, într-o tradiție americănească de a stoarce emoții prin prim-planuri și reluări, încât experiența de a viziona meciul în fața televizorului aproape că nu mai are nicio legătură cu aceea de a-l trăi pe viu, pe stadion. Revăzând meciul arbitrat de tata, m-am întrebat dacă această manieră de a filma, cu care am crescut, nu e chiar cea care mi-a format indirect modul de a mă raporta la cinema.
Prin filmele mele încerc să fixez lucruri, să pun întrebări, să rememorez anumite evenimente. În societatea noastră există încă o raportare alb-negru față de trecut, un anumit tip de concepție simplistă asupra istoriei. Cred că ăsta e și unul dintre motivele pentru care fac cinema – pentru a pune în discuție această mentalitate. [...] am considerat că îmbinarea între imagine și discuția noastră funcționează și ca un document al întâlnirii dintre mine și tatăl meu, și că nu are rost să încerc să-i confer în mod artificial alte semnificații. Dacă aș fi adăugat inserturi care să explice anumite date din discuție care pot fi dezorientante pentru spectatorii care nu cunosc parcursul carierei lui, sau dacă aș fi reînregistrat părțile de discuție pierdute, aș fi riscat să pierd prospețimea momentului dintre noi. Ar fi ieșit un alt tip de film, cu un alt tip de emoție, sau chiar fără emoție.
Semnificaţia titlului
Tata are ca ton de apel la telefon „Al doilea vals”, al lui Șostakovici. Într-o primă fază m-am gândit că un posibil titlu ar fi chiar „Al doilea vals”, pentru că de la un moment dat jocul devine absurd, un fel de dans macabru. Mi s-a părut totuși mai potrivit titlul „Al doilea joc” – era a doua oară când vedeam meciul și el devenea altceva.
(selecţii dintr-un interviu acordat FilmMenu)
Adrian Porumboiu
S-a născut pe 27 septembrie 1950, la Buzău. Economist, azi un important om de afaceri, Adrian Porumboiu a fost fotbalist și unul dintre cei mai buni arbitri români. Ca fotbalist, a jucat la echipele de juniori și tineret Metalul Buzău (1964-65), FC Argeș Pitești (1965-68), apoi pentru Laminorul Brăila (1969-70), Gloria Bârlad și Gloria Slatina (1970-71), Chimia Râmnicu Vâlcea (1971-72), și a făcut parte din prima echipă a Viitorului Vaslui (1972-76).
În anul 1976 își încheie cariera de fotbalist și devine arbitru. La început, din 1980, în divizia C, din 1982 în divizia B, iar din 1984 a fost arbitru divizionar A. În anul 1986 devine arbitru internațional FIFA. Ca arbitru internațional a condus la centru două partide de fotbal la două Turne finale ale Campionatului european de juniori. Adrian Porumboiu renunță la arbitraj în 1997, iar din 1998 conduce Comisia de disciplină și judecată a arbitrilor din FRF. În același an devine și observator federal FIFA, rol pe care și-l asumă până în 2006. În 1999 părăsește comisia de disciplină, păstrându-și doar funcția de observator federal.
Din același an, Adrian Porumboiu se dedică antreprenoriatului, iar între anii 2006 – 2012 a fost finanțatorul echipei FC Vaslui. Fiul său este regizorul și scenaristul Corneliu Porumboiu.
Părerea ta
Spune-ţi părerea