Barbara. Poate cea mai puternică premieră a săptămânii. O poveste plasată în perioada comunistă, după Cortina de fier, mai exact în Germania de Est. Nu te lasă indiferent. E bine de văzut de către toţi cei care trăiesc în ţările din fostul bloc estic, pentru a înţelege mai bine lucrurile care s-au petrecut aici în perioada comunistă, dar la care nu au fost martori direcţi. Este bine de văzut şi de către cei din Occident, pentru a înţelege adevăratele implicaţii ale vieţii în comunism.
Să nu uităm că poate cea mai ascuţită dorinţă de a pleca în Vest era în RDG, pentru că era o singură ţară, o singură naţiune, scindată în mod artificial în două state diferite. Deşi nivelul de subzistenţă era asigurat de către stat în RDG (faţă de România anilor '80 şi faţă de restul blocului comunist), lipsa perspectivelor şi viaţa supravegheată, plus sentimentul discriminării faţă de germanii din Vest, produsese în RDG o rată foarte ridicată a sinuciderilor, fapt surprins în filmul Barbara.
Drama cu final uşor tezist, a fost premiată la Berlin cu Ursul de Argint în 2012. Filmul rulează în premieră la cinema săptămâna aceasta, iar povestea este a Barbarei (Nina Hoss, cu un chip frumos, dar dramatizat de cearcăne adânci) care, după ce depune cerere de emigrare în Germania de Vest, este arestată şi trimisă forţat în provincie, în nordul RDG. Aici rămâne sub observaţia Securităţii Statului, motiv pentru care Barbara păstrează distanţa faţă de cei din jur şi aşteaptă, căci iubitul ei îi pregăteşte fuga în Vest. Doar că atenţia pe care i-o acordă doctorul-şef al spitalului, Andre (Ronald Zehrfeld, unul dintre cei mai buni actori văzuţi anul acesta la cinema), o va face treptat să se deschidă...
M-au frapat locurile comune cu experienţele noastre din România, filmul punând în prim plan penuria de bunuri din perioada comunismului, deşi nivelul de trai era în realitate mai ridicat în Germania de Est decât la noi. Îmi amintesc cum, în 1988, când la noi penuria era într-una dintre cele mai ascuţite forme, mama mi-a adus o valiză plină cu jucării şi dulciuri dintre cele mai variate, cumpărate din RDG, cu ocazia unei deplasări de serviciu. Era prima dată în viaţa mea când vedeam asemenea lucruri. Or, ce vedem în filmul Barbara seamănă mai mult cu România acelor ani. Urmărind Barbara, ai senzaţia unei călătorii în timp ca spectator român care a prins perioada comunistă. Este adevărat că regizorul Christian Petzold a declarat că s-a lăsat inspirat de filmul Videograme dintr-o Revoluţie (1992), al lui Andrei Ujică, în perioada când lucra, împreună cu Harun Farocki, la scenariul filmului Barbara. Şi mai e adevărat că regizorul a locuit în Germania de Vest, deci nu a avut o experienţă directă cu Estul. Poate aşa se explică optarea pentru o scenografie în care s-a plusat mult pe penurie.
M-a impresionat, urmărind filmul, apăsătoarea tristeţe pe care o iradiau toate personajele. Lumea are în film o gravitate cu care reacţionează la situaţia în care se află. E apăsătoare disperarea tăcută pe care o au personajele. Nu se aud cântece pe stradă. Îşi iau foarte în serios drama prin care trec, nu încearcă să evadeze din ea în lucrurile mărunte din viaţa cotidiană, ca - de pildă - în România. La noi se făceau bancuri contra regimului şi vizionări ilicite de casete VHS (cele dublate de Irina Margareta Nistor). În România, exista o anumită jovialitate, un stil de a face haz de necaz şi o dorinţă de a te bucura de viaţă, lucruri surprinse în Amintiri din Epoca de Aur, dipticul despre perioada comunistă al lui Cristian Mungiu. Dar şi mai recent, în timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii din Capitală, unde - pe o pancartă - cineva scrisese "Chuck Norris, help!" În Barbara, toate aceste lucruri lipsesc.
Cu totul, Barbara promite o experienţă care vă va mişca, prin urmare nu ezitaţi să urmăriţi filmul la cinema!
Părerea ta
Spune-ţi părerea