Review-uri de film

[robertsandu]

După modelul colegului meu de forum, alali, pornesc un thread cu review-urile mele de film. Notarea de la 0.5 la 5 stele, aproximativ 800 de cuvinte.

1. Taken (2008, acțiune, 93 min.)



E o scenă în Taken care exemplifică perfect de ce filmul ăsta mi-a displăcut teribil. Liam Neeson se întâlnește la Paris cu un fost prieten de pe vremea când lucra la serviciile secrete. Îi spune că cineva i-a răpit fata, iar amicul răspunde că îl înțelege, dar acum are o funcție și nu poate permite oricui să vină în Franța și să răstoarne Parisul cu fundu-n sus. La care Neeson are o expresie care m-a făcut să-mi dau seama că avem de-a face aici cu un film de propagandă americană de cea mai joasă speță. “Jean Claude, voi dărâma și Turnul Eiffel dacă va fi nevoie!”, spune el, moment în care francezul îl roagă să nu facă prea multă mizerie. E clar, mi-am zis. Ăsta-i genul de film în care americanii vin și dreg, iar europenii se pun în genunchi și își dau pantalonii jos. Eu înțeleg că Taken e doar un film de acțiune, dar hai să renunțăm la ideea tâmpită cum că în America e lapte și miere, iar în Europa te saltă traficanții din aeroport.

Liam Neeson îl joacă pe Bryan Mills cu o tenacitate care ar fi meritat fără îndoială un scenariu mai bun. Bryan e un fost agent CIA care s-a pensionat pentru a fi mai aproape de fiica lui, Kim (Maggie Grace). Filmul începe într-o notă relaxantă, cu ce-a de-a șaisprezecea zi de naștere a lui Kim. Nu lipsesc cadourile, unele mai modeste, precum amărâtul aparat de karaoke adus de taică-su, iar altele mult mai rafinate — vezi superbul cal Thoroughbred dăruit de tatăl vitreg. Să amintim și că Bryan e divorțat. Soția, Lennore (Famke Janssen), l-a lăsat și s-a cuplat cu un mare afacerist din California. Avem până acum un tablou de familie care mustește de clișee și încearcă să ne facă să deplângem situația lui Bryan. După ani și ani de muncă în slujba țării, se întoarce acasă și găsește o viață în care fosta soție îl urăște, copilul nu-l prea cunoaște, iar singura lui consolare constă în micile grătare pe care le încinge din când în când cu vechii tovarăși din CIA.

Acțiunea propriu-zisă începe după ce Kim și prietena ei Amanda (Katie Cassidy) sunt răpite la Paris de o bandă de albanezi (de ce albanezi? pentru că, în ignoranța lor, americanii cred că tot ce vine din Albania e rău și periculos) specializați în traficul de persoane. Culmea e că Kim se întâmplă să fie răpită chiar în timp ce vorbea la telefon cu tatăl ei, așa că fata face un efort disperat și reușește să-i descrie lui Bryan unul dintre atacatori, ba chiar apucă să-i spună și ce fel de tatuaj avea pe mână. Scena se termină cu unul din momentele cheie ale filmului. Bryan ia telefonul și-i zice albanezului de la celălalt capăt că, dacă nu îi lasă fiica în pace, o să facă ce știe cel mai bine. O să-i caute, o să-i găsească și o să-i ucidă. Faza în sine nu e rea deloc, pentru că Liam Neeson își modulează foarte bine vocea, astfel că atunci când rostește acele cuvinte chiar sună amenințător. Însă albanezul nu cedează. Îi urează noroc și zdrobește telefonul, forțându-l pe Bryan să zboare la Paris și să le arate bărboșilor ălora împuțiți cine e șeful. Și totul în mai puțin de 96 de ore — adică timpul pe care-l are la dispoziție să-și găsească fata.

Restul filmului e un amalgam de penibilități. Gândiți-vă de exemplu că prietenii lui Bryan reușesc să afle dintr-o înregistrare telefonică de proastă calitate, nu doar naționalitatea infractorilor, ci și orașul din care provin — un loc numit Tropojë. Și mai hilară e fază în care Bryan se prezintă în fața traficanților drept nu știu ce comisar francez, deși vorbește o englezo-irlandeză fără pic de accent franțuzesc. Peste problemele de logică și continuitate se adaugă și discriminarea rasială. Filmul e atât de tâmpit, încât crede că dacă spune despre un personaj că e albanez sau arab, asta e deja o caracterizare în sine. Suntem încurajați să sprijinim și, în același timp, să condamnăm violența, în funcție de cine o folosește. E strigător la cer ca fata unui american să fie răpită în Paris, dar, în schimb, este perfect normal ca americanul să facă prăpăd prin Franța sau să tortureze cu sadism albanezi groși la ceafă și înceți la minte. Tortura e OK atât timp cât o folosim noi, e nașpa doar atunci când o folosesc alții asupra noastră. Sunt atât de multe tâmpenii în filmul ăsta, că nici trei de Liam Neeson n-ar fi reușit să-l salveze.

[bremen1980]

Spor la scris ! Vad ca lumea s-a lenevit in ultima vreme si nimeni nu mai are chef de scris

[robertsandu]

T: Miami Vice (Acțiune / Thriller, 2006, 134 min.) R: Michael Mann S: Michael Mann Cu: Colin Farrell, Jamie Foxx, John Ortiz, Li Gong, Naomie Harris, Barry Shabaka Henley, Luis Tosar

Titlul induce în eroare. E probabil principalul minus al filmului. Asocierea acestei versiuni de Miami Vice cu celebrul serial omonim din anii 80 creează confuzie și nu numai atât. Creează și niște așteptări care nu aveau cum să fie confirmate. Cine s-a așteptat la un film de acțiune standard, cu ceva note umoristice, gagici în bikini sau mai știu eu ce alte drăcovenii pe care lumea le asociază cu ideea de entertainment a fost crunt dezamăgit. Chiar nu e genul ăla de film. Sunt, în schimb, multiple recompense pentru fanii declarați ai cinemaului lui Michael Mann (nu mă sfiesc să recunosc că sunt unul dintre ei). Vorbim aici despre un film revoluționar prin modul în care se folosește tehnica digitală (cu riscurile și provocările de rigoare, înțelese și asumate), cu un aspect vizual aparte și cu anumite frământări existențiale pe care foarte rar le găsești în filmele de acțiune. Pe scurt, filmul ăsta e altceva. O operă de artă deghizată într-un banal thriller despre polițiști și droguri.

Miami Vice începe într-un mod straniu. Suntem aruncați direct în acțiune, ca și cum povestea există de dinainte să luăm noi contact cu ea. Crockett (Colin Farrell) și Tubbs (Jamie Foxx) se află într-un club de noapte pentru a prinde în flagrant un proxenet, când un informator îl sună pe Crockett și îl anunță că o întâlnire pe care a aranjat-o între un grup de agenți FBI aflați sub acoperire și o bandă de neonaziști s-a lăsat rău. Agenții au fost deconspirați și uciși, iar pentru a descoperi de unde provine scurgerea de informații, Colin Farell și Jamie Foxx sunt nevoiți să se infiltreze într-o rețea internațională de trafic de droguri condusă de un anume Jose Yero (John Ortiz). Organizația lui Yero are nevoie de un transportator privat, care să preia drogurile din Columbia și să le predea partenerilor din SUA, doar că, odată pătrunși în sistem, cei doi detectivi află că rețeaua e mult mai complexă decât se credea inițial. Yero e de fapt doar un alt intermediar care lucrează, alături de frumoasa Isabella (Li Gong), pentru adevăratul lider al operațiunii, multimilionarul Arcángel de Jesús Montoya (Luis Tosar).

Dacă povestea pare confuză e pentru că într-o astfel de lume a crimei totul se petrece foarte repede. Marfa călătorește rapid, banii trec iute dintr-o mână în alta. Omul își pierde identitatea, întreaga sa existență se reduce la noi nume și roluri care trebuiesc jucate. Astăzi te simți în siguranță, dar mâine situația se poate schimba. De altfel, incertitudinea personajelor cu privire la ce se întâmplă – Tubbs și Crocket acționează mai mult instinctual decât bazându-se pe informații certe și verificate -- este și incertitudinea noastră ca spectatori. Știm tot atât cât știu și ei, adică bucăți de informații care par a nu duce nicăieri. Pe parcursul filmului, Crocket se îndrăgostește de Isabella, iar povestea lor de dragoste – deși oarecum grăbită – reflectă o temă recurentă a regizorului. În lumea lui Mann, bărbatul se simte sufocat de presiunea și rutina unei vieți trăite sub semnul stresului. De aceea, fiecare personaj are nevoie de propria sa oază de calmitate. Pentru Max din Collateral, oaza era o banală fotografie cu insulele Maldive. Pentru Neil din Heat, era un loc special din Fiji, unde plănuia să se retragă după un ultim jaf. În cazul lui Crockett, evadarea are loc în interiorul misiunii sale sub acoperire, în sensul că nu mai poate să renunțe la identitatea sa fabricată și implicit la Isabella. Treptat, se lasă învins de tentația unui astfel de stil de viață, de faima și de luxul ilegalității.

Dincolo de poveste, compoziția cadrelor și framing-ul m-au cucerit. Deloc surprinzător, filmul atinge maximum de împlinire artistică pe secvențele nocturne, unde HD-ul devine clar vedeta (în mâinile pricepute ale lui Dion Beebe, directorul de imagine aflat la a doua colaborare cu Mann, după Collateral), surprinzând detalii splendide chiar și în condiții de luminozitate scăzută. Modul în care mediul digital transpune realitatea pe ecran presupune și o eterogenitate vizuală, în sensul că avem cadre dominate de nuanțe de portocaliu, altele scăldate în albastru, cu trecerile de la o nuanță la alta având loc foarte foarte rapid (uneori surse de lumină cu cromatică diferită coexistă în același cadru). Mann ar fi putut foarte ușor să uniformizeze aspectul filmului prin corectarea culorilor în post-producție, dar tocmai această reactivitate a camerei de filmat la diferitele surse de lumină face din Miami Vice o capodoperă impresionistică. Sigur, s-ar putea vorbi mult și pe seama perfecțiunii scenelor de acțiune (modul în care fiecare armă se aude diferit în funcție de calibru și distanța de la care se trage e exact genul de detaliu pe care mulți îl desconsideră, dar care la Michael Mann capătă o importanță aproape obsesivă), dar pentru mine astfel de tehnicalități pălesc în comparație cu frumusețea formei.

[rvn]

felicitari pentru grija de a expune foarte artistic comentariile!
personal, as vrea sa schimbi un pic spre directia spre batranul continent.