"Frost/Nixon"

[Pitbull]

"Frost/Nixon" - Un Nixon mai Nixon decât Nixon
Filmul-eveniment al unui interviu-eveniment cu un om-eveniment

Hotãrât lucru, Ron Howard stãpâneºte mult mai bine genul "serios", pour ainsi dire. Numai eleganta docu-drama "A Beautiful Mind" m-a determinat sã-i iert penibilul "The Da Vinci Code" ºi insipidul "Cocoon" vechi ºi de demult - plus mediocrul "Apollo 13", tot un non-fiction, dar complet neinspirat. Slavã Domnului, cu "Frost/Nixon" ºi-a spãlat toate pãcatele.
În adolescenþã, devoram prin autobuze "All the President's Men" de Woodward ºi Bernstein, muream de invidie cã tata fusese invitat sã vadã ºi filmul, la Biblioteca Americanã, ºi pe mine nu mã luase, tocam subiectul cu alþi colegi de liceu preocupaþi de politicã, ba chiar m-am încumetat sã purced la traducerea cãrþii, fãrã sã ºtiu cã peste ani ºi ani aveam sã-mi câºtig existenþa din aºa ceva. Dupã câteva luni, în care am tãlmãcit un sfert, m-au lãsat puterile...
Fapt este cã toate acestea nu fãceau decât sã reflecte efectele undelor de ºoc ale Scandalului Watergate ajunse pânã aici, într-o þarã unde un preºedinte de altã stirpe îºi fãcea de cap incomparabil mai halucinant, ºi era pedepsit cu stima noastrã ºi mândria. Categoric, fenomenul a fost unic în istoria secolului trecut, prin toate datele ºi implicaþiile sale - ºi tocmai acest potenþial seismic avea sã determine, trei ani dupã demisia Preºedintelui, "replica" prilejuitã de interviurile luate acestuia de David Frost - un eveniment de presã absolut singular, dincolo de care tehnica ºi metoda interviurilor n-aveau sã mai fie niciodatã aceleaºi. Îi spuneam dupã vizionare lui Ion Bucheru: "Filmul ãsta ar trebui sã-l vadã toþi Tucii, Mãruþii ºi Dandiaconeºtii noºtri", la care distinsul meu coleg a replicat: "ªi toþi oamenii politici - sã-l conspecteze, domnule!" Ceea ce s-a petrecut cu acel prilej în faþa camerelor de televiziune, dar mai ales în spatele lor, în culise, în echipele de consilieri ai celor doi, în birourile producãtorilor ºi ale distribuitorilor, a fost un meci de showbiz politic pe mãsura tumultului pe care-l reflecta - ºi pe care filmul lui Ron Howard are meritul admirabil de a-l oglindi la rândul sãu, cum nu se poate mai expresiv ºi captivant.
Peter Morgan (ecranizându-ºi propria piesã omonimã) îºi reitereazã preocuparea pentru subiectele istorice ("Henry VIII", "The Last King of Scotland", "The Queen", "The Other Boleyn Girl"), construind o povestire cinematograficã pe cât de complexã ºi meticuloasã, pe-atât de sobrã ºi economicã, fãrã veleitãþi de autoafirmare în nici un sens: un scenariu precis, echilibrat, eficace. Aparent, structura dramaturgicã evolueazã liniar, urmãrind strict succesiunea realistã a faptelor - dar, în fond, autorul selecteazã nu numai (firesc) momentele cele mai semnificative pentru evoluþia poveºtii reale ºi sensurile relevate de aceasta, ci ºi acele detalii, accente ºi nuanþe de naturã sã genereze o creºtere inexorabilã ºi irezistibilã a tensiunii, stãpânitã ºi coordonatã mai bine decât în numeroase eºantioane tipice ale genului thriller propriu-zis. O formulã de mare impact, folositã cu predilecþie dar fãrã a deveni repetitivã, este aceea a construirii unor situaþii dramatice extrem de intense, cu tensiuni majore vibrând sub aparentele politeþii, dupã a cãror dezamorsare finalul secvenþei se puncteazã cu o ultimã replicã aparent inofensivã, care în gura personajului se potenþeazã insolit (de exemplu, momentul în care, dupã ce e informat de negocierea la sânge a onorariului de cinci sute de mii de dolari, Nixon pluseazã: "Poþi sã-i scoþi cinci sute cincizeci?")
Fãrã o disociere perceptibilã, regia lui Ron Howard, din nou în forma de la "A Beautiful Mind", preia spiritul, intensitatea ºi ritmul scenariului, la fel de subtil-incisivã în secvenþele de culise, când echipele pun la punct strategia ºi tactica dialogurilor ce vor urma, fiecare urmãrindu-ºi propria agendã: Frost, care a mizat totul pe aceste interviuri incendiare, constatã cã ºi-a subestimat adversarul ºi riscã sã-ºi compromitã definitiv cariera; ºi Nixon, hotãrât sã se foloseascã de acea ocazie pentru a-ºi cârpi atât cât se mai poate prestigiul demolat. Într-un comentariu rememorativ ulterior, interviurile sunt comparate în amãnunt cu rundele unui meci de box: cei doi super-grei ai manipulãrii prin vorbe îºi trântesc, elegant ºi urban, dar trepidând pe dinãuntru, cele mai nãprasnice directe, croºeuri ºi uppercuturi verbale, iar tensiunea devine palpabilã - inclusiv prin procedeul destul de facil, dar din acest motiv nu mai puþin eficient, de a tãia scurt la reacþiile consilierilor. Lui Howard îi reuºeºte ºi punctul culminant - momentul când Frost, dupã un schimb de replici în crescendo, încununat prin dezvãluirea unei declaraþii inedite a lui Colson, reuºeºte sã-l bage pe Nixon în corzile de unde nu-l mai poate scoate decât o confesiune - iar Brennan, ca un adevãrat antrenor, aproape cã "aruncã prosopul" cerând brutal o întrerupere a înregistrãrii; prea târziu: chiar dacã a scãpat de knock-out, Preºedintele va fi învins la puncte...
Foarte interesantã e ºi ideea lui Howard de a duce artificiul reconstituirii pânã la inserarea de declaraþii explicite ale personajelor reale, dar tot în interpretarea actorilor - convenþie cam derutantã la început, pentru a fi în cele din urmã acceptatã, prin coerenþa cu care reuºeºte sã accentueze impactul "stãrii de real". (Totuºi, obiectivitatea ne obligã sã remarcãm ºi existenþa a douã sãrituri peste ax, în secvenþe de dialog: Frost/Caroline, în avion, ºi Frost/Nixon, în timpul preparativelor. Survin în timpul unor episoade neutre, de intensitate medie ºi filmate altminteri corect, aºa cã nu pot fi considerate "licenþe"; cum Howard, de bunã seamã, nu-i un ageamiu, putem presupune cã pur ºi simplu i-au "scãpat").
Evident, atât calitatea de persoane reale celebre a celor doi protagoniºti, cât ºi temperatura extrem de înaltã pe care o atinge relaþia lor, impun o atenþie specialã acordatã laturii interpretative. În fruntea unei distribuþii solid ºi meticulos concepute, dintre care meritã sã fie citaþi în primul rând Toby Jones, alunecos cum îl ºtim, în rolul lui Irving "Swifty" Lazar, ºi Kevin Bacon, deloc surprinzãtor, dar robust ºi adecvat, în Jack Brennan (din echipa lui Nixon), precum ºi pe Sam Rockwell (James Reston jr.), Matthew Macfadyen (John Birt) ºi Rebecca Hall (Caroline Cushing), din anturajul lui Frost, Michael Sheen, în rolul acestuia din urmã (protagonistul care sfârºeºte prin a-ºi adjudeca ºi dreptul la titlul de "erou" al filmului) umple bine contururile personajului, plasând toate accentele ºi nuanþele la locurile lor, ºi reuºind sã susþinã dificilele creºteri ºi oscilaþii de tensiune - dar fãrã a ieºi din tiparele unei prestaþii actoriceºti foarte bune ºi atât. Mult mai incitantã e creaþia lui Frank Langella în Nixon - personaj portretizat pe ecran de patruzeci ºi opt de ori pânã acum, începând din 1966, când mai avea trei ani pânã-n Biroul Oval, (în "Made in U.S.A.", de Godard), trecând prin glumele din 1972-1980, când l-a încarnat, în cinci filme, "Richard M. Dixon" (un actor-clonã, pe adevãratul sãu nume James LaRoe), ºi din 1985 (în "Horror House on Highway Five", reconstituit de un alt Ronald Reagan decât cel de la Casa Albã, care se pare cã alt rol în filme n-a mai jucat), plus compoziþiile create simultan de Beau Bridges ºi Anthony Hopkins ("Kissinger and Nixon", respectiv "Nixon" - 1995). Extrem de versatilul actor de teatru ºi film seamãnã cu Nixon cam ca Andi Vasluianu cu Ion Iliescu, fiind ales eminamente pe baza datelor sale interioare; ajutat de machiaj atât cât se putea, pentru a corecta un chip cu o geometrie destul de diferitã de a lui Richard M. - mai ales la contururile bãrbiei - Langella recurge, fãrã ostentaþie, la câteva ticuri ºi elemente compoziþionale de bazã (inclusiv arhicunoscuta poziþie adusã de umeri a trupului masiv, cu mersul îngreunat de flebitã), dar în primul rând îºi construieºte personajul printr-o reconstituire a stãrilor lãuntrice ale fostului Preºedinte, în tot ceea ce aveau acestea definitoriu. Aºa cum se întâmplã întotdeauna cu compoziþiile reuºite, nu trece mult ºi din minte ni se ºterg deosebirile fizice, ajungând sã-l acceptãm ca pe un "Nixon mai Nixon decât Nixon" - joc de cuvinte cum nu se poate mai adecvat pentru un asemenea film-eveniment al unui interviu-eveniment cu un om-eveniment.
Evident, e de la sine înþeles cã marele public se va plictisi de moarte, cota de popularitate a filmului bazându-se în primul rând pe publicul realmente elevat, cu o oarecare contribuþie ºi din partea celui snob. Profesioniºtii cinematografului ar avea ceva mai mult de învãþat - sau mãcar de savurat - dar principalul target al lui "Frost/Nixon" rãmâne, cum spuneam, duetul celor douã bresle: amfitrionii de talk-show, ca sã se recicleze, ºi oamenii politici, ca sã mintã mai artistic.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 ianuarie, 2009
Bucureºti, România

[Supastar]

foarte bun filmul. buna si cronica lui pitbull (+/- partile autobiografice).

a propos de modul in care se termina cronica: in spatele meu la cinema se afla prefectul care cu mai putin de 1 saptamana inainte a aparut intr-o inregistrare audio-video in care ofera unui reporter sub acoperire 25.000 euro sa-l lasa in functie (prefectul fiind pnl).

oare ce ganduri i-or fi trecut prin cap iesind din cinematograf?

[Se7en]

principalul target al lui "Frost/Nixon" rãmâne, cum spuneam, duetul celor douã bresle: amfitrionii de talk-show, ca sã se recicleze, ºi oamenii politici, ca sã mintã mai artistic.

Ha ha, nice ending. Am vazut si eu filmul ieri si mi-a placut. Drept rezultat, dupa film m-am dus imediat pe youtube sa caut fragmente din adevaratul interviu. Si am remarcat aceleasi deosebiri intre Langella si adevaratul Nixon ca si tine. Si ce m-a debusolat si mai tare e faptul ca in film se zice ca Nixon avea un cap pe atat de mare, pe cat avea si o voce sexy. In film sa zicem ca inteleg asta, Nixon acolo chiar avea o voce frumoasa. Dar cand am vazut fragmentele reale, vocea lui mi s-a parut complet banala si plictisitoare. Adevaratul Nixon, spre desosebire de adevaratul Frost, n-avea nici pe departe sarmul si vocea fermecatoare a replicii sale din film.