"21"

[Pitbull]

"21" - Inox pe post de argint
Fãrã nervul lui Scorsese

"Jucãtorul" lui Dostoievski a spus puþin, dar mult (citeºte: câteva lucruri esenþiale) despre lumea cazinourilor ºi a acelor destine care se fac ºi se desfac, aparent, sub ochiul orb al hazardului. Nici "Casino"-ul lui Scorsese nu s-a sfiit sã dezvãluie unele dintre cele mai semnificative aspecte ale sãlilor de jocuri ºi, mai ales, culiselor acestora. Deºi se petrecea în decor privat, "Lo Scoppone Scientifico" de Comencini diseca nemilos mecanismele dependenþei. Ba chiar, un cineast român din generaþia anilor '80 (confraþii ºtiu la cine mã refer) a dispãrut dintre noi dupã ce ajunsese sã-ºi amaneteze însãºi viaþa (la propriu!) pe tejgheaua acestui... "viciu"(?). Psihologia modernã a demonstrat cã patima jocurilor de noroc este efectiv o boalã mintalã, din aceeaºi familie cu toate dependenþele non-organice: de tutun, de sex, de ciocolatã, de Internet, de tocat leafa pe cumpãrãturi - ºi lista e realmente interminabilã. Se dobândeºte, pe un fond psiho-afectiv susceptibil, se cronicizeazã ºi, asemenea dependenþelor organice (de alcool sau droguri) nu se mai vindecã efectiv niciodatã. Poate fi doar þinutã sub control, punctual prin psihoterapie, ºi în general cu ajutorul unor apreciabile exerciþii de voinþã.
Ce spune asta despre moralitatea organizatorilor de jocuri? Îi plaseazã în aceeaºi categorie cu traficanþii de droguri? Categoric, nu - din simplul motiv cã dependenþa de stupefiante, spre deosebire de toate celelalte, este garantatã sutã la sutã (ceea ce le-a ºi scos în afara legii, în atâtea þãri civilizate). I-am putea echivala, oarecum, cu producãtorii de alcool, sau de tutun, sau de orice alt produs care generazã uneori dependenþã ºi, de regulã, costã mai mult decât face. Sunt businessmeni care investesc în dorinþa oamenilor de a se distra, la un nivel crescut de tensiune, dar ºi de inutilitate - ºi cum firea umanã e aºa cum e, acest paradox a fãcut din industria jocurilor de hazard una dintre cele mai lucrative - ºi, implicit, oneroase - sfere ale economiei (legitime sau nu). Pornind de-aici, ar fi enorm de speculat, pe multiple planuri - financiar, legislativ, moral, etc. - ºi numai scopul limitat al acestui articol mã determinã sã suspend, deocamdatã, discuþia.
Pentru cã filmul lui Robert Luketic, dupã un scenariu de Peter Steinfeld ºi Allan Loeb (bazat pe cartea lui Ben Mezrich "Bringing Down the House: The Inside Story of Six M.I.T. Students Who Took Vegas for Millions", despre un caz real) nu-ºi propune demersuri analitice prea profunde în sensurile arãtate mai sus, urmãrind mai degrabã mecanismele detaliate prin care cei ºase tineri cu aptitudini mintale speciale ºi specifice (o memorie ieºitã din comun, un simþ aparte al probabilitãþilor ºi statisticii, o logicã tãioasã ºi un sânge rece remarcabil) au reuºit sã câºtige sistematic la Blackjack (sau 21), triºând eminamente... în gând (plus un sistem de comunicare codificat între ei, ca accesoriu). Adevãrul, însã, este cã problemele etice ºi morale nu pot fi eludate, atunci când filonul dramaturgic central al filmului se coaguleazã în jurul confruntãrii între respectivii cvasi-triºori ºi forþele de securitate ale cazinourilor. Pe ºleau spus: cine are dreptate?
Sub acest aspect, "21" rãmâne extrem de frustrant - nu fiindcã s-ar abþine sã dea vreun rãspuns definitiv, ci pentru cã bâjbâie cu brio la formularea problemei. Cei ºase protagoniºti, cum spuneam, nu încalcã nici o lege sau regulament - pur ºi simplu gândesc ºi-ºi fac semne. La rândul lor, sistemele cazinourilor triºeazã la greu (ºi nu numai în sens moral), dar toatã lumea închide ochii, atâta vreme cât îºi ia partea (inclusiv pe canalul fiscului). Incapabili sã-ºi protejeze legal afacerile împotriva unor asemenea atacuri "cu mintea", gardienii hazardului sunt nevoiþi sã recurgã la ameninþãri, ºantaj, forþã brutã ºi alte abuzuri - ºi ºtim cât de redutabile sunt mafiile cazinourilor din întreaga lume. Toate aceste elemente esenþiale pentru a formula o atitudine coerentã, dacã nu ºi o opinie definitivã, apar doar sporadic în story-ul lui Steinfeld ºi Loeb, fãrã a deveni argumente ale unei structuri dramaturgice substanþiale. Firul narativ principal nu face decât sã urmãreascã aventura hârjoanei dintre cele douã tabere - ºi ar face-o bine, pentru cã aplicã just regulile construcþiei dramaturgice, ale epicii cinematografice ºi ale naraþiunii în imagini. Pe scurt: e o poveste luatã din viaþã, ajustatã estetic doar parþial, gânditã imperfect ºi foarte bine spusã.
Unul dintre rezultatele acestei superficialitãþi este toptanul de inadvertenþe care împânzesc filmul - de la nenumãratele naivitãþi ale modului tinerilor de a se comporta, parcã anume ca sã fie prinºi (acþioneazã mereu în acelaºi cazionu, câºtigã non-stop, ajung sã-ºi vorbeascã la per tu cu dealerii, ºi nu se machiazã decât în secvenþa finalã - da' acolo, de! Era cu schepsis!) pânã la delicioasa alergãturã prin labirintul bucãtãriilor, pe unde Jim Sturgess ºi Kate Bosworth, ajunºi acolo prima oarã pentru întâiaºi datã, îi fac o leapºã de toatã frumuseþea pe experimentaþii agenþi de pazã ai firmei (Kate, pe tocuri cui; ghiulelele legate de gleznele urmãritorilor nu se vedeau în cadru).
Altã consecinþã a aceleiaºi inabilitãþi, de naturã structuralã mai dezvoltatã, stã în faptul cã filmul, atât ca scenariu cât ºi ca regie, acordã o atenþie accentuatã ploturilor paralele construite pe relaþiile dintre membrii grupului, ºi mai ales ale acestora cu mentorul lor, Micky Rosa (Kevin Spacey) - legitimã, datoritã componentei umane a acestui strat, dar nedesãvârºit justificatã prin compoziþia personajelor (singurii mai consistenþi fiind Ben ºi Mickey), ºi împletitã cam printre sughiþuri cu conflictul principal. Ca urmare, tocmai în a ultima treime, când tensiunea ar fi început sã dea în clocot, filmul începe sã se fragmenteze, lãsându-þi gândul sã se plimbe brambura.
Cea mai cât toate zilele gafã, pentru care ar merita sã fie luaþi la scatoalce toþi împricinaþii (Steinfeld, Loeb, Luketic ºi Kevin Spacey - cã-i din tagma producãtorilor), este pastiºa proastã dupã "Cacealmaua" lui George Roy Hill. Tot fragmentul final nu face decât sã reia la modul tont ceea ce în "The Sting" scãpãra de inteligenþã, întorcând totul pe dos - dacã Hill ne juca pe degete cu: "Hehe, aþi crezut cã-i aur? Ei bine, uite cã-i platinã", doãºunienii sunt ºi mai ºi: "E, ºi voi acuma - vreþi argint! Da' inoxu' ce-are? Ia la tata, cã þine la umezealã!". Se remarcã ºi faptul cã, în momentele oportune, explicaþiile ni se servesc murã-n gurã, Ã* la "The Illusionist" (care la rândul lui copia idiot "The Usual Suspects"; acolo mãcar, de bine de rãu, îi strãfulgerau prin minte, fãrã nici o noimã, lui Paul Giamatti; aici, ni le strãfulgerã Luketic în ochi nouã, spectatorilor), sub forma unor flash-back-uri scoase din burtã (ba încã, ºi cu trucul ieftin de a relua continuând dincolo de tãietura de montaj, ca sã ne-arate abia acum cã, de fapt, mai departe s-a-ntâmplat altfel). Iar dacã acest final e doar semi-previzibil, nu de tot, meritul e al nostru - cã parcã-parcã nu ne-am fi aºteptat la o soluþie atât de rãsuflatã. ÃŽn schimb, pentru alte surprize telefonate cu juma' de film înainte, tot Luketic ia magna cum laude: ori de câte ori îl vedeam pe Ben adãugând alte teancuri de dolari în haznaua de deasupra tavanului, mã-ntrebam peste câte minute va descoperi cã s-au dus, da, vai, s-au dus - ºi, mai ales, cine-o sã-i gãbjeascã; cei drept, pariul ãsta l-am pierdut (eu mizasem pe tocilarii ãia doi cu roata automatã).
Nu-i vorbã, Luketic dovedeºte cu prisosinþã, pe tot parcursul filmului, cã n-are pic de simþ al naraþiunii alternative - de la mizanscena ºi decupajul secvenþelor dispuse în paralel, pânã la ultima tãieturicã de montaj. La fel de din topor e ºi prima apariþie a lui Cole Williams (Laurence Fishburne), bumbãcind un triºor necunoscut prins cu fofârlica: n-are nici o treabã cu povestea, e vârâtã acolo strict ca sã ne-anunþe cu cine vor avea de-a face, mai târziu, ai noºtri. (Greu era s-o agaþe de ei cu-n cârlig, fie la-nceputul secvenþei, fie la sfârºit - ca sã nu vorbesc de oarece racorduri mai subtile!)
Noroc cã, la nivelul imediat al povestitului pur ºi simplu, omului îi merge mâna. Secvenþele de la mesele de Blackjack au nerv ºi te furã - deºi, mamã-Doamne ce-ar fi scos din ele Zemeckis sau Hitchcock! Personajele sunt conduse acceptabil, beneficiind ºi de talentul incontestabil al actorilor principali: Kevin Spacey e Kevin Spacey (ºi i-ar fi crescut acþiunile cu multe procente, dacã partitura lui Micky Rosa avea profunzimi autentice, nu mima un personaj complex doar c-aºa scrie la carte), iar Jim Sturgess, dupã bogata sa experienþã de actor teenager ºi apoi june, îºi urmeazã traiectoria jalonatã în "Across the Universe" ºi "The Other Boleyn Girl". Laurence Fishburne devine de-a drepul enervant, când îl vezi ce bun e pe un rol atât de schematic - ca un costum Armani pe-un manechin de pe poligonul de intrucþie. Kate Bosworth îþi trânteºte ochii-n cizmã ºi mai ºi decât când era Lois Lane, da-n rest... tot nu se impune ca o a doua Michelle Pfeiffer, Sienna Miller sau alt iepuraº d-ãsta care sã mai ºi actorizeze, pe lângã cum aratã. Las Vegasul joacã la fel ca-n "Ocean..."-ele numerotate ºi sute de alte filme puþin peste medie - adicã fãrã nervul lui Scorsese.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22-23 aprilie, 2008,
Bucureºti, România

[klein]

ei, lasa, ca merge. asa... pentru vara. l-am vazut si eu de curand. cred ca il apreciezi mai bine in iulie decat in aprilie
Da' mi se pare ca ai pierdut cam multa vreme sa faci o ditamai cronica acestui film mediocru. of, of, cum de au unii atat timp?! :shock:

E un film tipic american prin superficialitate, clisee si erori uriase in cercetarea subiectului. Ca jucator ocazional de blackjack real am ramas cu gura cascata cand unul din personaje, care ar trebui sa fie profesionist, afirma ca impartirea unei perechi de opt impotriva unui zece e pentru "fraieri" (de fapt e strategia de baza intr-o astfel de situatie).

[klein]

aia erau genii, nu oameni de rand. functionau dupa alte principii, nu ale jucatorilor simpli. de fapt ce vorbesc... eu nu am inteles nimic din strategia lor, din calcule si alte chestii, nici macar nu am inteles cum se joaca. IN orice caz, ideea e ca un film nu trebuie sa fie realist, important e sa te duca (de nas) si sa te lasi dus

aia erau genii, nu oameni de rand. functionau dupa alte principii, nu ale jucatorilor simpli.

Perechea de opt se imparte intodeauna contra unui zece. Nu erau deloc genii, in exenta faceau ceea ce am facut si eu, card counting. Principiul e simplu si la fel si executia: tii o numaratoare adaugand 1 punct pentru fiecare carte extrasa de la 2 la 6 si scazi un punct pentru fiecare carte mare (zece, valet, dama, popa, as). Cand numaratoarea e pozitiva, inseamna ca s-au extras mai multe carti mici si deci in pachet au ramas carti mari care te avantajeaza (nu intru in explicatii de ce). Pe masura ce creste numaratoarea pariezi din ce in ce mai mult, iar daca scade sub zero, pariezi minimul. Problema e ca variatiile mari in suma mizata atrag atentia pesonalului cazinoului. De aceea ei lucrau in echipa, adica o persoana paria mereu minimul si tinea numaratoarea. Cand in pachet ramaneau multe carti mari, intra in joc un coleg care paria sume mari. Astfel se obin sanse usor peste 50% de a castiga, insa e nevoie de foarte multe maini ca sa fii sigur ca ai profit.

In paranteza fie spus majoritatea jucatorilor erau asiatici, dar avand in vedere ca nu era un film despre kung-fu, au fost inlocuiti cu niste clone brainless americane mai pe gustul publicului de supermarket.