"Poliţist, adj."

[Pitbull]

Ati uitat "Furia".
Dacä nici aia nu-i amplitudine, profunzime, substantä, eu sunt Ambrablurica.

[gionloc]

am mai scris cite ceva despre politist dupa a doua vizionare.
penultimul paragraf - aici.

[halebardul]

>>“Poliţist, adjectiv” se întoarce acasă
24 Iun 2009 Alexandra Olivotto


Este deja vândut în nouă teritorii, dar al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu păstrează o premieră pentru oraşul natal al cineastului, Vasluiul.

Va fi distribuit în Grecia, Franţa, Argentina, Elveţia, Benelux, fosta Iugoslavie, Brazilia, Columbia şi Suedia, iar firma care se ocupă de distribuţia internaţională, Coach 14, este în negocieri şi cu alte ţări. Însă “Poliţist, adjectiv”, premiat la Cannes cu trofeul FIPRESCI şi cu distincţia “Un Certain Regard”, are o premieră destinată spectatorilor vasluieni, în singurul cinema existent în oraş.

Pe 26 iunie, la Silver Mall, al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu va putea fi vizionat în prezenţa regizorului şi a actorilor din distribuţie, Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Irina Săulescu, Marian Ghenea, Ion Stoica şi Cosmin Seleşi. Pentru spectatorii vasluieni, filmul va rula la Silver Mall în 27 şi 28 iunie.

După lansarea de la TIFF de pe 4 şi 5 iunie, “Poliţist, adjectiv” are premiera bucureşteană pe 3 iulie, la Cinema Studio, Hollywood Multiplex, Movieplex, Starplex şi The Light Cinemas.

La Cluj, tot pe 3 iulie, are premiera la Cinema City.
“Poliţist, adjectiv” este produs de 42 km Film şi de Periscop Pictures, iar jumătate din bugetul din 700.000 de euro a fost asigurată de Centrul Naţional al Cinematografiei. <<

[Lecart]

L-am vazut luni parca, in cadrul IPIFF, sala plina in Multi-Plex, apreciat in aplauze relativ timide, a destins atmosfera, s-a ras, s-a urmarit atent.

CTP avertiza inainte de film, in cadrul Galei (unde Porumboiu s-a cam poticnit, vadit emotionat - cel putin din randul departat in care stateam eu - fapt care mi-a amplificat atentia) ca ultimele 15 minute din film sunt de "antologie mondiala". Pai cum sa nu-ti starneasca apetitul? Hiperbolica sau nu, introducerea te determina sa tii impacientat mintea incordata la fiecare cadru. Cadre lungi, care m-au deranjat si la 432, pe care nu le-am gustat niciodata, atat ca Bucur a mancat in filmul asta pe saturare (vreo 2 supe, cel putin, cu paine bucatele).

Umorul insului in familie, cu cateva beri la bord al caror numar (evident) il incurca nu-i printre cele mai originale solutii.. dar a servit bine aici; dezbaterile mai mult sau mai putin academice pe tema exprimarii, au picat, din nou, potrivit - insa , in opinia mea, nu indeajuns incat sa satisfaca motivul esential al compozitiei conotative - pentru ca.. unii se-ncapataneaza s-acorde intelesuri unui film care luat lejer e mai mult decat bun!

FIlajul, activitatea de birou a adjectivelor, raporturile, sedintele sunt indulgent cat se poate de verdice, joc actoricesc si scenariu precis la capitolul asta, usor prea fortate cateva secvente, gesturi. ("ieri, alaltaieri?... nu, ieri era altaieri...")

N-aveam tocmai starea favorabila acumularii unui film de gen, dar.. Politist, adjectiv n-are cum sa te supere, plictiseasca sau deranjeze. Bun, si categoric de pus in colectie.

Am mai spus asta relativ directiei productiilor romanesti, e necesara aprofundarea tensiunii, modelul asta minimalist gen "tre' sa stii sa-l privesti, noi filmam "lenes", voi interpretati" (NU e cazul aici, filmul n-are pretentiile elitiste 432-iene, deci este automat mai bun), adresat si fertil in mintea cinefilului initiat.. are si el niste cote vagi, mai multa chirurgie tematica, va rugam.

[halebardul]

http://www.cotidianul.ro/vaslui_poli...ent-89847.html

Vaslui: Poliţist, compliment
28 Iun 2009 Alexandra Olivotto

Rafale de aplauze la avanpremiera celui de-al doilea lungmetraj de Corneliu Porumboiu în oraşul său natal. Poveştile poliţiştilor vasluieni au şi savoare, şi senzaţional, exact elementele pe care cineastul le-a ţinut în frâu pentru ca viaţa să nu-i bată filmul.

După premiera internaţională de la Cannes şi cea românească de la Cluj (TIFF), “Poliţist, adjectiv” a dat piept cu spectatorii vasluieni în weekendul trecut şi întâlnirea s-a lăsat cu ovaţii la ambele proiecţii. Grosul echipei a fost de faţă, de la regizor, actorul principal, Irina Săulescu, Vlad Ivanov, Ion Stoica şi Marian Ghenea. Rendez-vous-ul cu poliţiştii locali a fost încă şi mai spumos, iar Dragoş Bucur nu a scăpat netachinat.

“Ai stat atâtea zile pe un singur caz. Ei, ce viaţă pe tine!”, îi spune comisarul Liviu Munteanu, ofiţer specializat la Serviciul Investigaţii Criminale, poliţistului din film. E cu mâna în ghips, dar a primit doar jumătate din zilele de concediu care i-ar fi fost necesare ca să se refacă.

Asta e, merge la muncă, şi-şi pune colegul să scrie rapoartele şi să le semneze. Nu ştiu câte cazuri a rezolvat, pare să aibă o “bibliografie” bogată, dar de făcut din vorbe şi din stand-up comedy face pe oricine. Se consideră “poliţist, compliment” şi foloseşte din plin auto-zeflemeaua: povesteşte cum a fost şef de grupă la Academia de Poliţie numai pentru că nu făcuse arest şi cum i se refuzase permisie pentru propria nuntă. Comandantul îi spusese că dacă are cine să-i filmeze ceremonia nu mai e nevoie de mire.

Mihai Carp, comisar-şef şi totodată şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Vaslui, chiar e însurat cu o profesoară, situaţie pe care o joacă în film Dragoş Bucur şi Irina Săulescu: “Şi eu, şi soţia ne-am regăsit în filmul lui Corneliu Porumboiu”. Doamna Carp îl completează: “Unu, sunt tot profesoară, aşa coincidenţă... Doi, când m-am măritat, tot numai ochiuri ştiam să gătesc. M-am regăsit şi în faptul că deseori corectăm greşeli de scriere şi ortografie, mai ales că noile reglementări au apărut acum doi ani şi până şi noi avem probleme. Cred că filmul va convinge că meseria de poliţist este foarte grea, trebuie să faci multe sacrificii în viaţa de familie. Vin acasă, zic ei că s-au gândit la problemele noastre, dar au în cap altceva, ca şi poliţistul din filmul lui Corneliu Porumboiu, care vrea să descopere adevărul. Noi, soţiile, suntem sacrificate. Aţi văzut cât timp petrecea ea (Irina Săulescu - n.r.) singură?”. Cu un aspect al rolului ei, doamna Carp nu e de acord: “Eu, când vine el acasă, n-aş fi stat să ascult muzică, aş fi sărit pe el, îmi face plăcere să vorbim, să discutăm, să ne povestim”. În plus, profesoara de geografie nu se uită niciodată în dosarele soţului.

Pe Corneliu Porumboiu, Mihai Carp l-a ajutat cu sediul Poliţiei municipale (“chiar am amenajat cum vrea dumnealui”) şi cu logistica; s-a filmat o lună, iar “activitatea noastră a fost concentrată în câteva birouri”. Pentru documentare, Porumboiu a avut în staff un poliţist care a lucrat la antidrog, dar şi ajutor din partea lui Carp; “m-am uitat şi eu pe scenariu. Aţi văzut că subiectul nu e atât activitatea unui poliţist, cât psihologia lui, mai interesantă ca idee de poliţist”. Întrebarea “cu care dintre ei, cel jucat de Dragoş Bucur sau acela al lui Vlad Ivanov, v-aţi identificat?” se impune. “Mi-au plăcut mult actorul, verticalitatea lui Dragoş, faptul că nu vrea să facă flagrantul şi a încercat să îşi impună punctul de vedere”, răspunde prompt Carp. El a lucrat la Crimă organizată, chiar a condus departamentul înainte de a ocupa actuala poziţie, a avut cazuri cu droguri, iar pe acela din “Poliţist, adjectiv” îl consideră “unul relativ simplu”. Probleme cu traficul de droguri a avut în zona Bârladului: “Se pleacă o pulbere de informaţie şi apoi avem o multitudine de metode secrete”, iar “satisfacţia e deplină când ajungi să prinzi adevăratul traficant”. Primul lui caz la antidrog a fost un turc “care apucase să distribuie multă heroină, de confiscat, am confiscat câteva grame”, iar cea mai mare captură a fost peste un kilogram de canabis. “De multe ori, noi nu mergem doar pe constatare şi pe arestatul consumatorului, ne interesează de la dealer înapoi, noi trebuie să tăiem sursa, să stopăm aprovizionarea, asa că ne axăm pe furnizori. Aţi văzut, strugurele nu se taie de la mijloc...”, subliniază Carp.

“Chiar i-am căutat un cusur procedurii din «Poliţist, adjectiv»şi nu i-am găsit”, spune comisarul de poliţie Radu Corozel, şef Serviciu Investigaţii Criminale, care îmi povesteşte cum arăta un filaj de-adevăratelea: “Urmăream nişte traficanţi de uraniu îmbogăţit. Am primit nişte date că nişte cetăţeni moldoveni vor să vândă plutoniu ştiam noi iniţial, ambele foarte radioactive. A durat filajul trei zile şi trei nopţi chiar prin zona unde suntem”. Adică la o aruncătură de băţ din piaţa din “A fost sau n-a fost”. “Minus 30 de grade afară, individul stătea pe o stradă unde nu aveam nici măcar stâlpul după care se mai dădea Dragoş Bucur în film. Mereu ai sentimentul că eşti descoperit, că persoana respectivă îşi dă seama, chiar dacă mă uitam de după colţ doar câteva secunde. Se întâmplă exact cum vezi în film, când trebuie să porneşti se întâmplă ceva. Eram cu nişte Dacii din 1900 toamna, benzina avea apă în ea, şi stând la minus 30 de grade, a îngheţat pe conductă şi acolo a rămas. Şi stai să-l urmăreşti trei zile şi când el pleacă, maşina ta nu porneşte!”.

Are numai poveşti una şi una din viaţa reală: “Într-o seară, tot din filajul ăsta, eram cu un coleg şi ca să ne mai încălzim, am găsit un dop de bere pe gheaţă şi-l dădeam cu piciorul de la unul la altul. Nu vă spun cum se uita lumea la noi, ditamai oamenii cum jucam noaptea fotbal în centrul oraşului pe frigul ăla... După asta, tot ca să ne încălzim, am intrat într-o clădire a Poştei. Nu puteam să le spunem celor de acolo ce facem sau că suntem de la poliţie, noi voiam de fapt să supraveghem, şi ne-o dat afară paznicul: «N-aveţi voie, ieşiţi afar㻓. “Dar nu puteaţi să-i arătaţi pe furiş o legitimaţie, ceva?”. “Nu, pentru că tipul pe care îl urmăream stătea la o persoană din apropiere şi nu ştiam ce relaţii sunt între paznic şi el, ne era frică, să nu se afle”.

Măcar finalul îndelungului filaj a fost unul fericit: “Până la urmă, i-am arestat, pentru ei a fost o surpriză, unul a încercat să fugă şi am sărit cu pistoalele. Aveau ca o minge de plumb, o ţinea în buzunar la geacă. Când i-am întrebat ce au acolo au zis că e doar plumb din care vor să îşi facă o antenă ca să prindă nu ştiu ce post de televiziune. Am încercat cu un aparat de detectare a radiaţiilor ca să vedem dacă înăuntru era ceva radioactiv şi nimic. Am trimis bila la Centrala atomo-nucleară de la Turnu Măgurele. Acolo au secţionat-o şi au găsit 6,3 grame de uraniu îmbogăţit, ca valoare era estimat la vreo 50.000 de dolari. Profesorul de acolo ne-a arătat în nişte cărţi care sunt efectele imediate: dacă stai nu în apropiere, ci în aceeaşi cameră cu substanţa, în câteva ore îţi cad mâinile. Pur şi simplu. Au luat vreo şapte-opt ani pentru trafic cu substanţe”, povesteşte Corozel.

Nu a fost singurul caz spectaculos şi prin fapte, şi prin temperatură. “Tot aşa, la minus 30 de grade, urmăream un profesor de fizică ce avea 50 de kilograme de mercur, care încap într-o sticlă de doi litri, dar care cântărea 50 de kilograme. Nu puteai s-o ridici de jos. Profesorul venise cu ea în oraş, a văzut că nu reuşeşte s-o vândă şi o ţinea într-o sacoşă de rafie la un prieten, care l-a dus cu maşina şi l-a lăsat în afara oraşului ca să ia o maşină de ocazie. Noi acolo l-am prins şi l-am întrebat «cu cine ai adus-o până aici» şi ne-a zis că a dus-o singur. «Cum să cari dumneata 50 de kilograme doi kilometri? » «Nu, că eu am muşchi şi pot s-o duc». «Bine, facem reconstituirea şi dacă eşti mincinos»... A dus-o 100 de metri şi dup-aia: «Vă spun sincer, am venit cu ăla cu maşina»“, îşi aduce aminte şeful Serviciului Investigaţii Criminale.

Radu Corozel a lucrat şi în Franţa, de fapt, “A fost sau n-a fost?” l-a văzut într-un cinema din Montparnasse. A fost cerut de poliţia din Hexagon şi selectat apoi pe sprânceană, asta pentru că francezii aveau probleme cu românii: a fost detaşat acolo patru luni, apoi rechemat trei luni. Are şi de acolo multe de povestit: “Românii au speriat Anglia şi Franţa cu «pisicuţele». Sunt nişte cipuri care se montează în fanta în care bagi cardul, îţi citesc şi memorează caracteristicile cardului. Ei lasă pisicuţa o săptămână, timp în care copiază 50-100 de carduri, apoi ei pun informaţiile pe carduri blanc. Nu ştiu PIN-ul, dar sunt multe magazine de electronice care nu ţi-l cer. Sau rămân noaptea în magazine, se dau după un frigider sau o maşină de spălat, se închide, bagă pisicuţa, a doua zi ies şi se întorc după două săptămâni. Altă metodă era să-şi creeze pe net o pagină falsă de produse electronice, care costau mult mai puţin decât toate celelalte, iar cine cumpăra le dădea datele de pe card cu care ei cumpărau alte produse, dar şi alea trebuiau s-ajungă la ei. Făceam flagrantul când căpătau coletul”. Povestirile lui Corozel îţi aduc aminte, prin contrast, de metodele de furat mai “naive” pe care le foloseau românii anilor ’90 în Germania. Lucrau în doi: pentru început împachetau o cărămidă ca pe un cadou - pachet pe care scriau o adresă fictivă. Unul ducea coletul, altul o sticlă de şampanie. Prindeau cetăţeanul neamţ, îl întrebau dacă adresa e corectă, apoi îl loveau cu cărămida de jos în sus. Dacă mai mişca, celălalt îi dădea în cap cu sticla.

Nu doar de hoţi s-a îngrijit în Hexagon şeful Serviciului Investigaţii Criminale din Vaslui: “În Franţa m-am ocupat de grupuri infracţionale. La ei, cerşetoria nu este pedepsită prin lege, dar organizarea unei reţele de cerşetori este. Urmăream liderul cum lua femei şi copii handicapaţi, îi lăsa la diferite magazine, apoi venea la două-trei ore şi lua banii de la fiecare, numai monede de eurocenţi, o pungă mare şi schimba la diferite magazine. Susţinea sus şi tare că nu el i-a organizat, dar am avut grijă să-l filmăm, o săptămână am făcut numai asta”, detaliază comisarul, care precizează că “ei nu mai fac filajul cum l-aţi văzut dvs. în «Poliţist, adjectiv», au aparatură, microfoane, monitorizare prin satelit şi aşa mai departe”.

Îl întreb pe Corozel cum stau cu drogurile la Vaslui. “Au fost şi sunt probleme, chiar anul ăsta au fost arestaţi nu ştiu câţi tineri care cultivau canabis pe la ţară, amatorisme sau puşti de bani gata care dau 500.000 pe un gram de haşiş, dar droguri injectabile nu-s.” “Cât despre Agenţia Naţională Antidrog (ANA), ce fac ei pentru prevenire?”, iar răspunsul lui Corozel vine prompt. “Păi auzisem la un moment dat că vor să le dea seringi celor care se droghează ca să nu se îmbolnăvească. Asta sună ca şi când ai adăuga o bandă la o şosea ca să circule şi beţivii”, susţine comisarul.

Cât despre “Poliţist, adjectiv”, Corozel crede că “reflectă atmosfera austeră de la noi şi ea se regăseşte în mentalitatea unor colegi mai în vârstă. După mine, subiectul acestui film este conflictul dintre generaţii, şi în final se vede cine câştigă. Încă sunt împământenite expresia «Ordinul se execută, nu se discută», care era valabilă în armată, chiar dacă acum, de câţiva ani, suntem civili, şi imposibilitatea tinerei generaţii de a avea o părere. Umorul de limbaj şi de situaţie care este flagrant şi specific lui Corneliu Porumboiu”. Judecând după reacţiile spectatorilor, Corozel e greu de contrazis.

Receptare macro şi micro
La cele două proiecţii ale lui “Poliţist, adjectiv” de la Vaslui părea că toată lumea participase la film. “Eu am scos, cu mâna mea din depozit, calculatoarele alea”, spunea o spectatoare. Nu e de mirare că regizorul îşi considera publicul copt pentru lungmetrajul dublu premiat la Cannes: “Nu m-am gândit că este un film abstract pe care publicul vasluian nu l-ar înţelege. Un film poate fi citit la un moment dat. De fapt, este un film despre care s-a scris foarte mult, dacă te mai uiţi şi la critică, poate poţi să citeşti mai bine. Este adevărat, nu este pentru un public care crede că cinematograful e doar de divertisment. Cinematografia e o artă care are 100 de ani, care are codurile ei şi, bineînţeles, publicul meu e unul care e consumator frecvent de cinema”, a declarat Corneliu Porumboiu corespondentului NewsIn. Colegul de bancă din liceu şi generală al cineastului i-a făcut o critică foarte pertinentă, încheind-o cu cuvintele: “Ştiu că poţi mai bine de atât, Cornele!”.

[Pitbull]

Cinema, superlativ - "Poliţist, adj."
Dezinvolt, original, precis

Un poliţist tânăr, de orăşel.
Un licean care cam fumează haşiş, de orăşel.
Ceva oameni prin jur - de orăşel...
...Şi?

Aveam cincisprezece ani, când m-a pălit cu leuca "Procesul" lui Kafka - întâi filmul, apoi romanul. Am înţeles dintr-o dată că trăim într-o lume absurdă nu doar la nivel literar, ci şi în plan real. Că am făcut legi ca să ne fie mai bine, mai uşor şi mai just, iar ele au devenit nu doar instrumente ale făcătorilor de rele, porcărele şi nedreptăţi, ci efectiv entităţi malefice în sine, care-i corup chiar şi pe unii dintre cei mai bine intenţionaţi oameni, transformându-i în agenţi ai unui rău aberant.
Fatalmente, am ajuns să trăiesc pe pielea mea realitatea transfigurată metaforic de Franz Kafka şi Orson Welles, în ultimii doi ani - de când mă zbucium prin tribunale, ca să-mi găsesc dreptatea pe care mi-o refuză unul dintre multiplele vicii (la propriu!) ale legislaţiei româneşti - nu că altundeva ar fi mai grozav... Era firesc să încep a reflecta la un film pe tema asta - am şi început să-l scriu, şi cutez a spera că-l voi face oarecând, deşi...
...Nici un "deşi". Nimeni n-ar avea de ce să se simtă complexat de "Poliţist, adj." - chiar dacă acesta din urmă abordează aceeaşi temă, la un nivel superlativ. Corneliu Porumboiu e el însuşi - şi e inimitabil.
Dilema morală succint expusă mai sus porneşte, în noul nostru film dublu-premiat la Cannes, de la premisa cât se poate de simplă pe care am expus-o în deschiderea analizei. S-o reformulăm - şcolăreşte:

Dacă un poliţist filează un adolescent fumător de haşiş?
Dar dacă poliţistul îşi dă seama că, aplicând legea, i-ar distruge viaţa?
Simplu ca bună-ziua.
Simplu - dar deloc simplist!

La fel ca în adorabilul "A fost sau n-a fost", Porumboiu dezvoltă datele de mai sus, în stilul lui propriu, dezinvolt, original şi precis, pentru a atinge profunzimi nebănuite - şi cu nimic mai mult decât cele mai elementare mijloace: priviri... tăceri... nemişcări... aşteptări... În special acele aşteptări, acele cadre interminabile, în care tensiunea se acumulează insidios şi insuportabil... A fost prima oară când, în timpul unei proiecţii, mi-am scos mobilul ca să cronometrez cadrele lungi - ştiind că nimic nu era întâmplător, şi că aveam să descopăr (cum s-a şi întâmplat) configuraţii ritmice foarte exact calculate.
Căci ăsta este Corneliu Porumboiu - un om de o meticulozitate ireproşabilă, pe fundamentul căreia îşi poate permite să lase loc şi pentru câte o minimă improvizaţie, de unde să se nască adevărul de viaţă al poveştii.
Scenariul, uşor de rezumat în câteva fraze, îşi aşterne conştiincios paradigma clasică... deasupra căreia începe să construiască - insolit, inventiv, creator. O introducere sumară, axată aproape în întregime pe stări, pentru ca informaţiile esenţiale să se aglomereze bulversant în plot point 1: discuţia cu procurorul, şi declanşarea crizei: Cristi, subinspectorul, e zorit să finalizeze dosarul, printr-un flagrant (delict - da' cine să frazeze corect?) care-l va trimite pe Victor, elevul consumator de droguri uşoare, în puşcărie pentru şapte ani (adică trei jumate - o nimica toată). Ar fi şanse ca, în următoarele două-trei săptămâni, să apară elemente care să-l exonereze măcar parţial ("Simt că Alex e cheia..." repetă insistent Cristi: "De ce l-a turnat?") - dar superiorii nici nu vor să audă: flagrantul - că de nu...
Şi astfel se declanşează exasperanta confruntare a lui Cristi cu pista tulbure şi staţionară dinspre Victor, Alex şi Doina, cei trei tineri inocent-debusolaţi... Deşi totul pare să indice o evoluţie de tip policier, povestea glisează pe nesimţite spre interior... În ultimă instanţă, elementele tehnice ale rezolvării cazului rămân simple accesorii - esenţial e procesul de conştiinţă al poliţistului supus tot mai inexorabil dilemei: să distrugă cu legea-n mână, sau nu - şi dacă nu, atunci cum? Ce să facă?
Nu e de mirare, aşadar, că secvenţa-pivot a filmului, aproximativ echivalentă cu notoriul mid-point (ori main-event) nu are nici măcar indirect legătură cu plotul poliţist, ci prezintă exclusiv o seară casnică între Cristi şi Anca, soţia lui. Faţă de o structură dramaturgică ortodoxă, un observator standard ar fi comentat: "Ai nevoie de scena asta? N-ai. Afară cu ea!" Dar Porumboiu numai un cineast ortodox nu e, iar secvenţa "Nu te părăsesc iubire" comportă, sub aparenţele ei satiric-anodine, tocmai twistul central care schimbă macazul dinspre anecdotica poliţistă spre tărâmul celor mai profunde sensuri.
În primul rând, se cuvine să spunem că e una dintre cele mai extraordinare secvenţe din filmul românesc al ultimilor douăzeci... ăă, vreau să zic, nouăzeci de ani. Totul atârnă de şlagărul super-tembeloid pus în valoare de vocea caldă şi melodioasă a Mirabelei Dauer, care evidenţiază şi mai nemilos grotescul libretului de-o cretinătate absconsă al avocatului-versificator Dan Ioan Panţoiu, calchiate peste o partitură stereotipă până la disperare.* Sound-blasterul blastează de se zguduie pereţii, iar Anca stă cu ochii-nfipţi în plasmă, absorbind cu religiozitate freak-song-u' fără a-i lua în seamă, măcar, cuvintele. Tot ce face Cristi între timp (intră, îşi pune-n farfurie, mănâncă, încearcă o conversaţie, înnebuneşte încet dar sigur), se repotenţează prin combinaţia cu cântecul - şi, când în sfârşit se termină... două secunde de tăcere şi...: "Signori! D'a capo!" - căci Anca nu s-a săturat, şi mai vrea... şi mai vrea şi a treia oară (la faza asta, publicul de la Cannes era deja pe jos). Şi după ce ne-a fiert astfel în suc mirabel, Porumboiu supralicitează: începe incredibilul dialog despre "marea fără soare" şi "câmpul fără floare", cu comentariile doct-gramaticale ale femeii - că ea e profesoară de română - şi periplul triunghiular al sticlei de bere, şi plecatul la culcare, şi "pasta fără periuţă" din final. Totul, dintr-un singur cadru, lung şi mobil, prin apartamentul filmat din holul central - firesc, că de-aia-i secvenţă pivot!
De ce atâta caz pentru o biată prostioară pe note, care urlă asurzitor?
Fiindcă remarcele lingvistice ale nevestei, reluate mai pe felie a doua zi, deschid de fapt drumul spre secvenţa premergătoare finalului - acel apăsător-delirant plot point 2 cunoscut şi din spotul publicitar, cu cei doi poliţişti şi comandantul, punct culminant al dramaturgiei şi corolar semantic. Nu mai are importanţă cine furniza drogurile, nici de ce l-a trădat Alex pe Victor, nici cum va ieşi flagrantul - mai contează doar că sistemul a învins. Cristi e constrâns să acţioneze. Conştiinţa? O nerozie. Legea morală? O nefericire!
Şi, după un ultim respiro la tenisul cu piciorul, îl vedem redevenit om-maşină, expunând pe tablă planul de atac al flagrantului (delict). Care va fi şi filmat (nota bene! element important de referenţialitate). Generic final.

Corneliu Porumboiu e un autor prin excelenţă - întrebat dacă ar lucra şi pe scenariile altora, a răspuns că prea curând în nici un caz: are de spus propriile lui poveşti - slavă Domnului, la propriu: chiar are ce spune! Urmându-şi consecvent actul de creaţie, şugubăţ-melancolicul vasluian ("comicii sunt în esenţă cei mai trişti oameni", conform unei mărturisiri proprii) dă curs unei regii la fel de sigure şi organice ca-n "A fost sau n-a fost", dar fără a cădea nici un moment în capcana autopastişării. Asemănările cu filmul anterior se opresc la limita mărcii legitime de personalitate, dincolo de care observăm o abordare oarecum mai mobilă, reuşind să accentueze cu atât mai mult, prin contrast discret, încremenirea de fond a unei lumi prea inerte ca să-şi iasă din propriile automatisme - chiar şi cu preţul de a nenoroci un copil aproape nevinovat. Elaborat şi fastidios, Porumboiu compune aceleaşi mizanscene exacte cu care ne-a obişnuit, în care numai un ochi exersat poate întrezări, prin firescul ireproşabil al stratului vizibil, zilele întregi de repetiţii ca la teatru (un singur zbârci: prima secvenţă din birou, cu căutarea G.P.S.-ului şi tocmeala pentru tenisul cu piciorul - o idee cam falsă, mai mult de la partener pornire, dar influenţându-l oarecum şi pe Dragoş Bucur). Le imortalizează în cadre de o plasticitate remarcabilă - în special încadraturile din intersecţia principală a filajului: obsedanta casă a suspecţilor, cu tainele ei niciodată dezvăluite, surprinsă mereu în aceeaşi compoziţie; buticul unde vine gospodina cu căţeluşa neagră, şi peretele cu graffitiuri microbiste de-alături; şi, mai ales, groapa lăsată de izbelişte-n mijlocul străzii, cu panglicile ei de semnalizare - prilej pentru câteva aranjamente plastice subtil-expresive, amintind de geometria triunghiurilor lui Pieter Bruegel cel Bătrân. De fapt, referindu-ne la scenografie, se cuvine să spunem că, în exterior, Porumboiu a folosit sută la sută cine verité-ul - construind decoruri doar în câteva interioare: locuinţa protagonistului şi, parţial, birourile de la poliţie, cu computerele şi rechizitele lor moarte, niciodată folosite.
Oricum, şi de astă dată se remarcă folosirea savantă a cadrelor lungi, cu cronometrajul lor realizat printr-o combinaţie de calcul prealabil, principii aplicate larg şi decizii finale la montaj - de exemplu, celebra secvenţă din biroul comandantului, întinsă pe un singur plan întreg aproape fix (cu excepţia unei corecţii stânga şi înapoi), cu durata de vreo douăzeci de minute, după care Porumboiu, evitând tentaţia teribilismelor gratuite, nu ezită să taie în trei locuri, pentru a insera planuri mai strânse şi a puncta astfel ritmul. De altfel, preocuparea pentru ritm acoperă tot filmul - fie prin simetria dintre actele întâi şi al treilea, fie prin combinaţii între tensiunea statică a multor cadre şi nervozitatea câte unei tăieturi mai mult stilistice decât dramaturgice, fie pur şi simplu prin mobilitatea aproape uniformă a actorilor, potenţată gradual de insistenţa cu care-i urmăreşte camera.
Care actori, din nou, ne delectează cu acelaşi haz amar-scrâşnit tipic pentru autorul filmului. Dragoş Bucur nu oferă cine ştie ce surprize, deşi merită câteva cuvinte fineţea cu care creionează din doar câteva linii economice crescendoul procesului de conştiinţă pe care-l parcurge Cristi, zbaterea lui dinspre final în încercarea de a rămâne om, şi recăderea ultimă în statutul de rotiţă a infernalului mecanism - plus, desigur, accentele precis plasate de umor discret. Despre Irina Săulescu se cuvine să spunem că realizează o schiţă de portret naturală şi credibilă, în doar două secvenţe - pentru care s-a documentat meticulos, spre a se identifica la maximum cu personajul tinerei profesoare de română. Accente masive, cu percutanţa unui dulap scăpat pe picior, pune Ion Stoica, în rolul arhetipal al poliţistului nătărău - iar pentru procuror, Porumboiu a comis iar o dezgropare de actor splendid, rămas cam un pol de ani în afara ochelarilor de cal ai directorilor de casting, în persoana lui Marian Ghenea - cald-siktirit, sugerând laconic personalitatea convenţională a magistratului de o cumsecădenie sterilă, cantonat în delicte mărunte de provincie. Nu tocmai pe fază, cu scăpări în falseturi de intonaţie, tânărul Alexandru Sabadac, în Alex. Noroc că se distinge Cosmin Seleşi, pe undeva chiar mai bun decât în "Schimb valutar" - aici, construindu-l cu eficienţă rafinată pe Costi, poliţistul-funcţionar sastisit şi sătul de toate, simpatic dar şi nesuferit, orgolios dar totuşi conştiincios până la urmă. Evident, cireaşa de pe tort nu putea să-i revină decât lui Vlad Ivanov, în rolul comandantului Anghelache: prezenţa finală a autorităţii relativ-supreme - paradox splendid justificat de contrastul între inflexiunile tăioase şi aerele fals "înţelegătoare", între pretenţiile intelectuale pompoase şi dogmatismul dezumanizant al poliţaiului cu veleităţi dictatoriale, între mobilitatea atent coordonată a feţei (pentru cine nu ştie, Vlad are o disponibilitate fizionomică pe care ar invidia-o până şi Jim Carrey - încă mai aştept s-o văd valorificată din nou la fel ca sub bagheta lui Dan Puric, acum cincisprezece ani, în "Pantomimia", la Naţional) şi încremenirea corporală (s-au gândit la un moment dat să-l ridice, şi au renunţat: înfipt în scaun, personajul se insinuează cu atât mai înspăimântător).
S-a spus şi s-a tot spus (inclusiv de către C.T.P.), dar nu strică s-o repetăm: şi acest film confirmă fidelitatea lui Corneliu Porumboiu faţă de sine însuşi, în sensul aplecării asupra unei viziuni artistice substanţiale, originale şi deloc tributare compromisurilor comerciale. În condiţiile popularităţii actuale a cinematografului în general, nici nu se mai pune problema "sălilor pline" - iar "Poliţist, adj." în nici un caz nu va aduna masele vulgului în multiplexuri - dar, pe lângă că ne-a mai adus două Cannes-uri pe deplin meritate, ne îmbogăţeşte şi cu altceva, mult mai important: un obiect de artă superlativ, un act cultural preţios şi nobil. O lecţie profesională din care putem învăţa fără ispita de a încerca să copiem inimitabilul (lucru cu atât mai seminal!) şi, înainte de toate, o instanţă solidă de atitudine morală.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 iulie, 2009, h. 19:30-21:55
Bucureşti, România

__________________________________________________ ____________________
* - "Nu te părăsesc, iubire!" http://www.youtube.com/watch?v=J2fHbW4vSFY (n.Pb.)

[Gloria]

Un comandant de poliţie care soluţionează problemele pe calea maieuticii (Vlad Ivanov), un poliţist cu probleme de conştiinţă (Dragoş Bucur) şi o tânără profesoară de română (Irina Săulescu), care ascultă în loop Mirabela Dauer, sunt eroii policier-ului regizat de Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv.
E genul de film-revelaţie. După ce-l face pe spectator să aştepte acel ceva care trebuie să se întâmple, regizorul întoarce "pagina", la cuvântul "suspans". Și îți arată sensuri nebănuite ale noțiunii.

Porumboiu lasă camera să observe, recurge la cadre foarte lungi şi ne introduce, asumându-și riscul (în fond a declarat că are publicul lui) de a ne pune față în față inclusiv cu rutina din universul pe care l-a creat. Personajul principal, polițistul Cristi, repetă același traseu și face aceleași gesturi, zile la rând, încât filajul său nu are nimic din tensiunea mocnită sau virulentă a urmăririi suspecților (un adolescent ce fumează hașiș, cu care - se pare - îi servește și pe amicii lui).

Apoi, o dată ce ai rămas dezarmat, pentru că nu ştii dacă să mai aştepţi ceva, te împinge în partea a doua a filmului, care este magistrală. Un moment domestic pregătește ceea ce va rămâne o scenă-cult în cinematografia românească.
Întors acasă, la soția profesoară de română, polițistul Cristi este forțat să asculte minute în șir melodia "Nu te părăsesc, iubire!", de care Anca (actrița Irina Săulescu) pare hipnotizată. "Ce-ar fi marea fără soare/Ce-ar fi câmpul fără floare/Ce-ar fi astăzi fără mâine/Ce-ar fi viața fără tine" se repetă în loop, regizorul prelungind foarte mult momentul, făcându-l sufocant. Versurile de un truism sforăitor, dacă nu chiar stupide, urmate de o discuție despre sensul lor, fac portretul complet al unei situații absurde. Și pregătesc terenul pentru ceea ce urmează. O nouă discuție despre sensul cuvintelor, de această dată nu în familie, ci chiar în biroul comandantului (Ivanov) care este revoltat că subalternul său (Dragoș Bucur) nu vrea să organizeze flagrant delictul.
Suspansul se construiește o dată cu căutarea sensurilor unor cuvinte în Dicționarul explicativ al limbii române și cu demontarea întregului proces de conștiință pe care și-l face polițistul Cristi (dacă va organiza un flagrant delict, consecința imediată va fi aruncarea adolescentului Victor în închisoare, pe șapte ani, ceea ce-i va ruina viitorul, vina nefiind de fapt așa de mare - în fond, e vorba de un narcotic ușor, aprobat prin lege în unele state).
"Caută la 'conștiință', caută la 'lege', caută la 'morală'", îi cere, răbdător, Anghelache, în ceea ce va râmâne o scenă memorabilă a cinematografiei românești.
Imobil, prin întrebări dibace, Anghelache vrea să-l facă pe subalternul său să ajungă la "adevăr". Printr-un raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit tocmai prin evitarea esenței, Anghelache îl "convinge" pe Cristi să rămână tributar legii, indiferent că aceasta este "oarbă".

În concluzie, un film în care obsesia pentru cuvinte și sensuri bate problemele de conștiință. Dincolo de lipsa veridicităţii unor situații - discuția despre sensul cuvintelor ne arată un Cristi pe care nu-l mai recunoastem, adică din detectivul inteligent, cu probleme de conștiință devine polițistul limitat, incapabil să înțeleagă o metaforă. Sau dacă face jocul soției, lasând-o pe ea să știe mai multe, cum de aceasta e tocmai profesoară? Și dacă e profesoară, tocmai de limba română, cum poate fi hipnotizată de niște versuri atât de tânte? Sau dacă despre melodie e vorba, că e vocea plăcută a Mirabelei Dauer, de ce se lansează într-o discuție care are ca subiect niște versuri atât de sterile? Dincolo de toate astea, cum spuneam, Polițist , adjectiv este unul dintre acele filme care relevă un autor. Un film pe care v-ar părea rău să nu-l vedeți.

[jactati]

Pe langa cronicile/criticile foarte bune si pertinente de mai sus doar cateva idei notate telegrafic:
- am descoperit noi valente ale comicului (mereu amenintat de posibilul plonjon in tragic - asa cum imi place mie) in lungile planuri-secventa (cele 2-3 mentionate mai sus sunt esentiale);
- rasul molipsitor si ffff tonic al Oanei Pellea (care era la 2 scaune distanta de mine) este singura confirmare a efectului comic pe care as lua-o in considerare in locul lui Porumboiu;
- mi-a placut mult replica finala a filmului - comandantul Ivanov spune cu o voce blanda: Dar usor, cu grija, ca sunt copii. Cam asta e ipocrizia cinica in care traim noi: nu conteaza ca distrugi viata unui om aruncandu-l 7 ani la parnaie, important e sa nu-l sperii cu inscenarea flagrantului, sa nu-i sucesti mana sau mai stiu eu ce maruntis d-asta;
- mi-a mai placut redarea plastica a kitschoseniei in care traim: graffiti, blocuri coscovite si alaturi case noi cu gard de fier forjat si policarbonat (frumoasa alaturare), holuri de bloc mizere dar cu geamuri termopan, etc.
- mi-a placut secventa finala cu vocile din off si concentrarea pe desenul de pe tabla, dar;
- ca ritm mi s-a parut nepotrivit finalul - e ca un re-start fals - din starea meditativa spectatorul este din nou indemnat spre actiune; simteam nevoia unei secvente finale care sa ma mai lase sa rumeg problemele si mesajul, ceva gen Eclipsa sau Blow-Up, sau macar un stand-still pe care sa se desfasoare genericul ca in Reconstituirea;
- in muzica clasica ascultatorul este pregatit pentru final prin diminuarea tempoului, utilizarea fermatei, etc. - aici e pe dos - probabil c-am imbatranit eu si ritmul meu se domoleste nepermis de mult.
Oricum, un film mare (ce banalitate tatistica am scos). Multumiri cui m-a invitat - filmul nu era de ratat. (cam ca rima stramba cu "ce e astazi fara maine / ce e viata fara tine").

[vicki]

Ce as mai putea adauga dupa cronicile onorabilior mei preopinenti decat(daca mai este necesar) - DA e un film mare pe care nu ar trebui sa il rateze nici un cinefil..Pe langa modurile si unghiurile de filmare la care nu ma pricep dar cu ajutorul specialistilor(fara ironii ieftine) de pe forum incerc sa le descifrez, filmul este uluitor de simplu si totodata profund, iar sfarsitul efectiv mi-a taiat respiratia.
Felicitari Corneliu Porumboiu !

[notorious]

hmmm - n-as putea spune ca porumboiu a scos pana acum filmul sau 'mare.


l-am vazut pe vasluian intr-o discutie la tv cu cristian tudor popescu, in care chelul bombastic si obsedat de propria persoana spunea ca spectatorul ar putea sa strambe din nas in prima ora si jumatate (de plictiseala), dar ca ar trebui sa ramana pana la final, pt ca acolo 'se dezvaluie' tot filmul.

eu nu inteleg cum ar putea sa se plictiseasca spectatorul in primele 90 de minute cand are pe fundal peisajul citadin al vasluiului. orasul acesta tinde sa devina pt porumboiu ceea ce new york-ul devenea pt spike lee sau statul minnesota era pt coeni. la fel cum spike lee vede in new york un incubator al obsesiilor rasiale, al paranoiei (sper ca am pus genitivul corect) si al violentei mocnite, porumboiu a facut din peisajul vasluiului ceea ce mi s-a parut un spatiu intim, dar degradat si dezolant. la fel cum in 'desertul rosu' al lui antonioni peisajul industrializat, ruginit, mecanic, te sufoca prin lipsa de umanitate si asta se reflecta in starea eroinei, la fel si cel al vasluiului ajunge sa te sufoce: strazile inguste si adeseori neasfaltate, blocurile scorojite, imaginea intunecata, totul iti transmite o constiinta dezamagita (de contactul cu realitatea) si in permanenta zbatere.

am avut nevoie de cateva ore bune ca sa ma intorc la film, sa il analizez si sa imi dau seama ce relevanta are sa-l vezi pe cristi (bucur) sorbind supa sau citind definitii din dex la cererea sefului. sa-mi dau seama, cu alte cuvinte, daca 'a fost sau n-a fost' un film bun. bun e cu siguranta, desi greoi si plin de adancuri destul de intortocheate.

sa-l vezi pe bucur sorbind supa inseamna sa-l insotesti in cele mai intime si 'statice' momente ale sale. dar n-are asta legatura cu ce se petrece in MINTEA sa ? in fiecare scena, discutie, contact cu colegii / prietenii / sotia, ai senzatia ca e pe alta lume, cu altceva pe minte. e acolo, dar nu-i 'acolo'. e cu gandul la baiatul pe care trebuie sa-l urmareasca, sa-l prinda si sa-l vara in puscarie.

dupa cum spunea si gorzo, confesiunea e sincera. desigur ca porumboiu putea sa dea in 'dostoievskianisme' - politisti filosofi, personaje superinteligente, dar in schimb te dezarmeaza prin onestitate. ce poate fi mai 'obiectiv' (dar si o confesiune mai sincera) decat o definitie citita din dictionar ? ce-ar face un om obisnuit (si ridicol de pedant) ca sa-i demonstreze altui om obisnuit (si nauc-din-topor) ca ce are el 'pe constiinta' ar cam trebui sa dispara ? sa discute despre nemurirea sufletului si inutilitatea existentiala ? nu cred, definitiile sunt la indemana oricui si sunt insensibil de non-mincinoase.

acestea fiind zise, mie mi-a placut sa vad in 'politist, adjectiv' un film despre ce se intampla atunci cand o perspectiva subiectiva si lipsita de fermitate (constiinta oricarui om cred ca poate fi descrisa asa) intra in contact cu legea (amuzant de 'obiectiva').

asadar, nu vad cum ai putea sa te plictisesti la filmul lui porumboiu, daca esti intr-adevar atent la ceea ce-ti ofera. si cate alte filme romanesti din ultima vreme ne-au oferit atata prilej de analiza si cugetare la 'politist, adjectiv' ?

[Pitbull]

porumboiu a facut din peisajul vasluiului ceea ce mi s-a parut un spatiu intim, dar degradat si dezolant. la fel cum in 'desertul rosu' al lui antonioni peisajul industrializat, ruginit, mecanic, te sufoca prin lipsa de umanitate si asta se reflecta in starea eroinei, la fel si cel al vasluiului ajunge sa te sufoce: strazile inguste si adeseori neasfaltate, blocurile scorojite, imaginea intunecata, totul iti transmite o constiinta dezamagita (de contactul cu realitatea) si in permanenta zbatere.

Mistooo, Notty!

[Pashpix]

Vaslui, personajul lui Corneliu Porumboiu

Decor pentru ultimul succes al regizorului român la festivalul de la Cannes, Vasluiul este scena filmelor celui mai celebru localnic. Porumboiu are maşina înmatriculată în singurul loc pe care îl numeşte „acasă“.

Zilele acestea, „Poliţist, adjectiv“ rulează deja în cinematografele din Bucureşti, iar românii se familiarizează cu filmul de succes al lui Porumboiu. Odată cu recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat la Cannes, venită din partea celor mai autorizate voci ale criticii americane şi europene, şi materializată în Premiul Juriului la secţiunea „Un Certain Regard“ şi premiul FIPRESCI al aceleiaşi secţiuni, filmul mai reuşeşte ceva: începe să atragă masiv şi public nespecializat, căruia poate stilul de cinema minimalist i-a fost străin sau i s-a părut inaccesibil.

Bineînţeles, faptul că Vasluiul, un târg de provincie din Moldova, fruntaş în topurile sărăciei şi şomajului, face a doua oară „ravagii“ la Cannes - prima oară cu multpremiatul „A fost sau n-a fost?“ - este şi el aproape un record. „Acolo eram la mare cu băieţii mei.“ În fotografia înrămată, doi puşti zâmbesc cuminte, încadrându-l pe tatăl lor. Nu au mai mult de 10-12 ani. După două decenii şi ceva, unul dintre ei a devenit un regizor de succes şi celălalt, un manager foarte bun. Cum era Corneliu când era doar un puşti? „Era un copil foarte cuminte. Niciodată nu a făcut vreo mare boacănă, era liniştit. Amândoi erau aşa. Chiar dacă eu mereu am avut o funcţie importantă - când erau ei mici eu eram director de întreprindere – şi asta le dădea un anumit statut, ei erau la locul lor, mereu cu bun-simţ".

Acum, odată cu succesul fiului său, cunoscutul afacerist Adrian Porumboiu s-a transformat în limbaj jurnalistic în „tatăl lui Corneliu Porumboiu“ dar asta pare să-i aducă mai multă bucurie decât orice altceva. Cu figura scăldată într-un zâmbet sănătos, Adrian Porumboiu recunoaşte că soţia lui a fost confidenta şi sfătuitoarea lui Corneliu. În vacanţe, copilul Corneliu Porumboiu mai mergea la bunicii din partea tatălui, într-un sat din zona Buzăului. A fost foarte ataşat de ei şi de locurile acelea. Dar parcă tot la Vaslui îi venea să se întoarcă. Unul dintre copii, Octavian (n.r. fratele lui Corneliu) i-a călcat pe urme, celălalt a ales un domeniu de creaţie. „Corneliu a testat mai multe, până a găsit ceea ce îi place cu adevărat. A fost fotbalist câţiva ani buni, apoi a dat la ASE, la management. Abia după aceea a descoperit filmul.“ Dar de ce relaţia lui cu cinematografia a început la Vaslui şi, mai ales, de ce a continuat tot acolo? Scurt metrajele „Pe aripile vinului“, „O călătorie la oraş“, mediu metrajul „Visul lui Liviu“, filmele „A fost sau n-a fost?“ şi proaspătul „Poliţist, adjectiv“, toate sunt filmate acolo.

Tatăl găseşte explicaţia acestei situaţii în… genetică. „Vreau să vă spun că, de-a lungul carierei mele, am primit foarte multe oferte profesionale. M-au chemat ba la Iaşi, ba la Bucureşti, ba la Timişoara. Nu am putut să plec. Este o greutate a locului care mă ţintuieşte aici. Cred că Corneliu m-a moştenit. El pe unde se duce, poartă Vasluiul după el“. Tatăl îşi aminteşte momentul când în viaţa fiului său s-a întâmplat prima renunţare, care l-a adus mai aproape de drumul cinematografiei: „Avea vreo 16 ani. Erau deja câţiva ani de când el juca mult fotbal. Avea zilnic antrenamente. Odată, a venit la mine şi m-a întrebat: tată, crezi că am şanse să ajung un mare fotbalist? Şi i-am zis atunci să se apuce serios de carte.“ I-a sugerat fiului să se apuce de o facultate „serioasă“, şi aşa a ajuns Corneliu Porumboiu la Facultatea de Management din Bucureşti.


Ajuns student în Bucureşti, la ASE, realizează că nici acesta nu e drumul lui. Lipseşte de la cursuri şi în timpul lor stă şi citeşte. Mai iese prin oraş cu prieteni din Vaslui, citeşte iar. Într-o zi, ritmul se rupe. Vărul lui îl invită la un film. „Am mers la Cinematecă pentru prima oară. Am văzut atunci «La dolce vita» şi totul a căpătat alt sens. Regizorul Federico Fellini, Marcello Mastroiani şi Anita Ekberg, actorii din rolurile principale, îi schimbă nordul busolei.

De atunci, la două zile era la film. Avea 18 ani şi începea relaţia lui specială cu cinematografia. „Până atunci, cultura mea în acest domeniu se reducea la «Pasărea spin» şi filmele de karate. La Cinematecă am văzut filmele lui Fellini, filmele cu Chaplin, filme ruseşti, filme poloneze, majoritatea capodoperelor cinematografice clasice“. Era plăcerea minunată a educării unei pasiuni, pe care Porumboiu a cultivat-o în toţi cei patru ani de management, pe care cu chiu cu vai i-a terminat. După absolvire, dă la UNATC, dar fără succes. Mai încearcă o dată anul următor şi reuşeşte. În anul doi de facultate debutează cu scurt metrajul „Grafitti“, anul următor cu „Love Story“, urmează „Post telefonic suspendat temporar“ şi „Pe aripile vinului“, iar în 2003 scurtmetrajul „Călătorie la oraş“, lucrarea lui de diplomă, cu care obţine prima distincţie din carieră, premiul al doilea la secţiunea „Cinefondation“ a festivalului de la Cannes. Zarurile fuseseră aruncate.

„La un moment dat, începusem cinci scenarii. Mai adaugam la ele, mai scoteam. Nu-mi plăcea nici unul, aşa că într-o zi le-am şters pe toate. Abia când am făcut asta mi-am dat seama că toate se petreceau în Vaslui.“ În maşina lui Porumboiu, înmatriculată bineînţeles tot acolo, intră pe geam blocurile aliniate comunist ale oraşului. „Pe strada asta am tras cadre pentru «A fost sau n-a fost?». Beculeţele care se aprind din film sunt pe strada unde am copilărit. E o zonă pe care o ştiu pe de rost şi cumva îmi vine mereu în minte.“

În zona gării a filmat o bună parte din filajele din „Poliţist Adjectiv“, foarte aproape de blocul în care a stat cât a fost copil. De altfel, pe acoperişul blocului său turn a filmat cea mai mare parte din mediumetrajul său, „Visul lui Liviu“. De fapt, peste tot în jur, sunt cadre care compun filmele lui Porumboiu. „Uite, duba asta albastră părăsită a intrat foarte bine în cadru. În tot griul acesta, e o pată de culoare care m-a ajutat. Pe acolo îl urmăreşte Cristi (n.r. poliţistul din film, interpretat de Dragoş Bucur) pe Victor, adolescentul care fumează joint. Iar de partea cealaltă a blocurilor este restaurantul «Magnolia», unde se întâlneşte Cristi cu turnătorul lui Victor.“

De fapt, Porumboiu îşi alege toate locurile şi scenele inconştient. Ele sunt cu el, fac parte din el şi doar le scoate la suprafaţă. „Cunosc fiecare centimetru de stradă. Îi cunosc pe oamenii de aici foarte bine, am mulţi prieteni care mi se deschid. Aflu de fiecare dată poveşti. În Bucureşti nu am o viaţă socială sau… Plec dimineaţa la birou, scriu opt ore sau cât pot şi mă întorc seara acasă.“

În „Poliţist, adjectiv“ sunt două cadre lungi de 11 minute fiecare, iar până la prima replică a unui personaj trec nu mai puţin de opt minute. Tehnică ce poate lesne plictisi, dacă nu e făcută cum trebuie. „Am avut emoţia aceasta, că poate e prea mult… Dar am fost mai preocupat să găsesc ritmul interior al filmului, ritmul oraşului. De fapt, asta spune foarte mult despre genul meu de cinema, deconstructivism. Mi-am zis: «ăsta e Cristi».

În filajele acelea, uneori plictisitoare, în care nu se întâmplă nimic, în rapoartele pe care le scrie în fiecare zi. Adevărul unui personaj este în gesturile mici.“ De aceea îl vedem pe Cristi mâncându-şi efectiv cina, cu felul unu şi felul doi, de aceea ne plimbăm cu el minute în şir pe străzile Vasluiului, de aceea îl vedem iritat de melodia romanţioasă a Mirabelei Dauer, „Nu te părăsesc, iubire“, pe care soţia lui o ascultă pe „repeat“, toată seara.

Pentru că poliţistul caută sensurile meseriei lui, se frământă, nu are un răspuns la întrebarea e bine să fiu poliţist şi să aplic legea asta, sau nu? Pentru că această lege trimite un puşti de liceu la închisoare pentru un joint. „Într-o lume fără sensuri, şeful lui îi dă unul. Aşa e just, aşa e legea. Noi suntem poliţişti, deci noi aplicăm legea. Şi astfel convins, nu se lasă de meserie. Într-o cheie clasică de film policier, ar fi renunţat. Dar în realitate, câţi dintre noi ar fi făcut gestul acesta?“

[Pitbull]

Excelent articol si interviu, Pashpix!
De unde e?

[keepwalking]

pentru ca relativ recent am avut ocazia sa-l cunosc pe corneliu intr-un cadru lejer, pot sa va spun ca e un baiat modest, inteligent, chiar copilaros pe alocuri, cu mult bun simt si un potential de imaginatie si umor imposibil de estimat.

[Pashpix]

Excelent articol si interviu, Pashpix!
De unde e?

Din Adevarul Magazin de duminica. Si mie mi-a placut foarte mult. Ca de fapt tot ce este legat de Corneliu Porumboiu.

[saureign]

interesant e ca filmul acesta - odata ce i-ai acceptat conventiile, desi el este declarat neconventional - nu are cum sa nu stea in picioare. Logica sa interna este beton. Singurele sale scapari sunt la capitolul actorie (personajul sotiei, compus cam unilateral + personajul Nelu, care are o scena nefireasca, la un moment dat), ATAT.
Sunt curios ce va face Porumboiu mai departe, ce mai deconstruieste...

[gionloc]

cum ziceam si in timpul tiffului, filmul asta cauta multe, vrea sa intoarca lumea pe dos, dar tocmai fiindca e asa insistent si atent isi pierde din substanta (conceptuala).
de aia, citind pagina anterioara in special, cred ca-i cam multa reverenta in fata Politistului.

[saureign]

dupa cum scriam si pe liternet, in replica data unui domn care tot cauta realismul si nu-l gasea, iar altul se ocupa cu datul jos de pe piedestal - un film il intelegi, te emotioneaza, te pune sa meditezi; au ba.

[gionloc]

asa este,
doar ca in spatele unui film care face sau trebuie sa faca ceea ce spui, se afla un concept (=ideea vizata de autor + materializarea ei), o dezvoltare logica a unei actiuni, o conduita dramatica. sint linii teoretice prin care un film precum Politist poate (si, as spune eu, ca si trebuie) sa fie discutat...

si dupa cum cred ca ai observat, toata lumea vorbeste despre film ca fiind realist, chiar si autorul a spus ca a cautat o anumita realitate (a vietii de politist, etc). or' atunci asta devine o traiectorie importanta de analiza a filmului.

m-am simtit bine la film, am inteles ce vrea, ce cauta, dar nu-l consider un film implinit. cu ditamai sofismu dela final nu are cum sa fie implinit!

[Ghidupu]

anca gradinariu a inceput sa se plictiseasca teribil in fata "esteticii epuizate" a noului val
http://www.adevarul.ro/articole/dura-dex.html