J.K. Simmons este Howard Silk, un funcţionar mărunt într-o agenţie de spionaj dintr-o lume ce pare încă scufundată într-un sumbru Război Rece în serialul HBO „O dimensiune paralelă”. Îl vedem pe Howard îndeplinindu-şi plictisitoarele sarcini zilnice, dar totul se schimbă când funcţionarul este chemat la o întâlnire la nivel de înalt, iar şocul vine când de cealaltă parte a mesei se vede pe sine însuşi. Nu trece mult până aflăm că un eveniment din trecut a provocat o scindare a realităţii în două dimensiuni paralele unite într-un punct de trecere. Howard are un omolog (acelaşi J.K. Simmons) în cealaltă dimensiune, iar cei doi trebuie să colaboreze pentru a opri o conspiraţie gata să arunce cele două lumi în război.
HBO a pus la dispoziția cititorilor Cinemagia un interviu cu J.K. Simmons. Îl publicăm, integral, mai jos:
Ai o carieră în cinematografie după ce ai petrecut mult timp în televiziune. De ce ai acceptat să joci într-un serial TV ca „O dimensiune paralelă”?
JKS: Proiectul a apărut după „Whiplash”, când aveam parte de multă atenție. Eram convins că am terminat-o cu televiziunea, pentru că lucrasem la un serial procedural și sitcom-uri. După care am citit scenariul acestui serial. Eram foarte atras de personaj și continuam să citesc, după care am fost șocat când întreaga idee a fost dezvăluită. A fost o revelație pe care sper că și telespectatorii o vor putea experimenta, dar bineînțeles că vor ști cu toții înainte să se uite. Despre asta e serialul, deci asta este promovat și în trailer. Ce m-a atras cu adevărat pe mine nu a fost nici genul și nici răsturnarea de situație sau ocazia de a juca două versiuni diferite ale unui tip. A fost scenariul și, inițial, primul Howard pe care îl întâlnim. Cum am terminat de citit scenariul, l-am recitit, însă de data asta din perspectiva celeilalte versiuni a lui Howard, ca să înțeleg mai bine totul.
Te-a atras ideea că o să interpretezi acest personaj obișnuit, pe primul Howard?
JKS: Nu aș folosi cuvântul ‘obișnuit’, dar este unul potrivit, pentru că în viața reală, toți trec prin mai multe decât se vede la suprafață. E o comoară care poate fi descoperită. Apoi aveam și versiunea carismatică, virilă, alfa a acestui tip, iar juxtapunerea lor a fost grozavă. Eu am fost cucerit înainte de sfârșitul primului act și povestea devenea din ce în ce mai intrigantă de acolo.
Ești pasionat de genul S.F.?
JKS: Nu există un gen anume de care să fiu atras în mod special, însă asta face parte din bucuria de a face ce fac. Am ocazia să le încerc pe toate. Joci într-un film cu cowboy, apoi într-unul cu baseball și după într-o comedie. Acum am ocazia să fiu un spion care trage cu arma. Versiunea mea de 11 ani își trăiește fanteziile.
Una dintre temele serialului pare să fie „drumul neumblat”. Faptul că joci în acest serial te-a făcut să te gândești la propriul tău drum pe care nu l-ai urmat în viață?
JKS: Când m-am întâlnit cu Justin ca să vorbim, întreaga idee a drumului neales sau, în acest caz, a celuilalt drum care a fost și el ales, e ceva ce putem aprofunda. Aproape oricine din această lume ar putea investiga asta dacă s-ar afla secretul. E cu siguranță un aspect intrigant a lucrului la acest serial. Mi-am amintit de momente din trecut și mi-am confirmat că, deseori, lucruri care au fost dezamăgitoare sau dureroase sau exasperante au dus la ceva minunat. Dacă nu ar fi fost anumite evenimente sau alegeri dificile, copiii noștri nu ar exista sau nu mi-aș fi întâlnit soția sau nu m-aș fi mutat în New York. Au fost o mulțime de astfel de momente și majoritatea au început cu lucruri care păreau a fi ghinioane.
Dacă ar exista un „alt” J.K., cum ar fi?
JKS: Ar fi mult mai interesat dacă nu ar fi fost cucerit de actorie în universitate și ar fi fericit având o viață cu totul diferită, fiind profesor de liceu și antrenor de baseball. Desigur, a reușit să întâlnească aceeași femeie.
Din punct de vedere logistic, a fost greu pentru tine să joci două versiuni diferite ale aceluiași bărbat?
JKS: Din punct de vedere logistic, a fost dificil pentru toată lumea, mai ales la început. Prima mare scenă pe care am filmat-o cu ambii Howard îi implica și pe Harry Lloyd și Ulrich Thomsen, așa că au trebuit să facă față unui meci de ping pong. Am încercat mai multe metode tehnice: am ascultat înregistrări ale dialogului în urechi, ne-am uitat la o minge de tenis fixată într-un loc, la un loc gol pe canapea. Cu asta ai de-a face uneori. Însă, în cele din urmă, cel puțin la unele scene în care apăreau doar cei doi Howard, au găsit moduri prin care puteam să le joc împreună cu dublura mea, John Funk, care trebuie apreciat pentru munca remarcabilă pe care a făcut-o și pe care nimeni nu o va vedea vreodată. A învățat ambele roluri. Apoi eu jucam un personaj, după care pe celălalt, și era mult mai confortabil ca actor să pot juca alături de o altă persoană.
La ce te gândești când faci asta? Când te uitai la John, îți imaginai că te uiți la tine?
JKS: Creierul meu nu e atât de capabil. Aș vrea să fie. John a făcut o treabă foarte bună, intrând în pielea unui personaj și fiind versiunea alfa sau beta a lui Howard sau cum vrei tu să-i distingi. Așa că a fost ca și cum aș fi jucat o scenă normală.
Ce impact a avut asupra ta faptul că ați filmat în Berlin?
JKS: Prima oară am fost în Berlin cu un an înainte să mergem să filmăm. Am participat la premiera filmului “Terminator: Genisys”, familia era cu mine și a fost ca o vacanță în care am și muncit, a fost grozav. Filmările în Berlin au un mare atu. Fie că te plimbi pe un pod în Berlin sau stai la Haupbahnhof, nu te poți preface când ai asemenea priveliști pe fundal. Sau poate poți. E 2018. Dacă ar fi trebuit, am fi putut filma tot serialul în această cameră. Însă din punct de vedere estetic, faptul că am fost în Berlin a oferit multe serialului. Când filmez ceva în afara orașului, scopul meu e să merg acolo, să termin munca cât de repede pot și să mă întorc acasă la familia mea.
Cât de greu a fost să ții pasul cu cele două personaje Howard?
JKS: A fost un joc complex. Cum trecuse un an jumătate între prima noastră întâlnire și începerea filmărilor pentru serial, am trecut în revistă o mulțime de moduri pentru a diferenția personajele. Lucruri fizice, de unele am scăpat imediat, la altele m-am gândit o perioadă, despre unele am vorbit cu Justin, altele nu erau posibile logistic. Însă, la finalul zilei, e același tip. E același ADN. Până pe la 30 de ani, a fost un singur tip. Când au devenit doi, erau tot identici și au început să se diferențieze. Inițial, ce vede publicul și ce văd și personajele unul în celălalt, sunt diferențele. Ele țin de partea psihologică și emoțională, nu atât de mult de fizic. Eu am privit lucrurile așa: “Timp de 30 de ani, au avut un dentist diferit.” Așa că hai să facem ceva cu dinții. Asta și asta. Au fost multe lucruri pe care la sfârșitul zilei le resimțeam ca fiind o bătaie de cap. În al doilea rând, trebuia doar să joc. Așa cum i-a spus Olivier lui Dustin Hoffman. Diferențele fundamentale dintre cele două personaje sunt psihologice și emoționale și au manifestări externe. Altfel intri în pielea unui personaj când ai o gândire diferită. M-am gândit și să slăbesc 6 kile sau alte lucruri imposibile și deloc necesare de genul ăsta. Apoi și garderoba a mai jucat un rol important. Deși odată ce încep să își poarte hainele între ei, nu mai e chiar de ajutor.
Ce te-a învățat serialul despre tine?
JKS: M-am tot gândit la alegeri. O temă fundamentală a serialului este “Ce-ar fi fost dacă...”. Am învățat să fac pace cu alegerile pe care le-am făcut și cu punctul în care mă aflu. Dacă simți o dezamăgire sau durere...lasă să treacă ceva timp și poate o să se transforme în ceva pozitiv.
Având în vedere că serialul are o anumită greutate, ați vrea să filmați un episod în Hawaii sau poate să faceți un episod muzical?
JKS: Când eram mic, abia așteptam episoadele de genul ăsta din “Bonanza”. Din când în când mai aveai câte un episod care ieșea din tipare. Când lucram la “Aproape de adevăr”, au vrut să facem o campanie generică de reclame, cerându-le actorilor să umple spațiile libere. “Drama este...” Răspunsul meu a fost “Drama este...comedie.” Pentru că n-am vrut ca serialul să fie o dramă continuă. Ai nevoie și de momente mai lejere și cred că nu lipsesc. Am făcut un efort conștient de a imprima acest lucru ambelor personaje, mai ales – sau cel mai evident celui de-al doilea Howard. Nu e ca și cum serialul e plin de glume, dar cred că trebuie să ai simțul umorului când ții o oglindă în fața vieții. Nu cred că o să facem vreun episod sărit de pe fix, dar nu m-ar deranja să continuăm cu aceste mici injecții de umor.
