La șase ani după ce a câștigat Premiul pentru Cel mai bun regizor cu Bacalaureat, Cristian Mungiu se întoarce în competiția de la Cannes cu un lungmetraj care vorbește despre acceptarea celorlalți în microuniversul unui sat, cu regulile sale stricte și cu neîncrederea în străini: R.M.N. În weekend a avut loc la Cannes conferința de presă cu echipa filmului.
Regizorul Cristian Mungiu și-a început aserțiunea mulțumind echipei, care i-a fost alături la niște filmări deeosebit de grele. „Filmările au fost grele. Filmasem deja 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) și După dealuri (2012) iarna afară, dar de data aceasta aveam un personaj copil, mulțimi de oameni, animale, adesea toate într-o singură scenă. Apoi a venit Covid-ul și am început să pierdem oameni din echipă: la final, nu îi mai cunoșteam pe cei cu care lucram. Și totul cu un buget mic, într-un sat departe de civilizație”. Apoi a mulțumit realizatorului de efecte speciale, ce a lucrat la scenele de iarnă, cu multă zăpadă și la cele cu animale.
Regizorul român a declarat pentru Festival, iar Benoit Pavan a consemnat că „Viața este mereu sursa de inspirație pentru poveștile mele. Am început cu incidente din viața reală și am încercat să înțeleg ce anume spune povestea respectivă despre noi ca oameni și despre starea lumii de astăzi. Pentru RMN, am studiat și am transpus în ficțiune un incident real derulat în România la începutul anului 2020, încercând să dau o voce tuturor părților implicate. Am identificat câteva elemente care arată cum omenia și empatia oamenilor e doar o pojghiță, dincolo de care există o latură tenebroasă și profundă”.
Întrebat ce anume a vrut să prezinte, Mungiu a spus că „RMN vorbește despre cum oamenii se raportează la alți oameni din alt trib. Povestea se petrece într-o mică comunitate constând în mai multe etnii (români, maghiari, germani). Am încercat să țin o oglindă în fața lumii de astăzi. Un alt lucru care m-a interesat în abordarea acestei teme a fost să confirm că există limite în abordarea creativă într-o lume sufocata de 'corectitudinea politică'. Acțiunea filmului se derulează într-un sătuc și în munții și pădurile din jurul lui, care sunt foarte importante pentru obiectivul filmului... Această imagine a unei păduri mari, dese, ca aceea care înconjură satul din film, este o metaforă a subconștientului. Căutarea locului de filmare a fost dificilă deoarece trebuia să găsesc un sat în care toate aceste comunități coexistau firesc. În plus, trebuia ca pădurea să înceapă din fundul curții fiecărei case, și asta a fost la fel de greu. Am reușit să găsim toate aceste caracteristici în satul Râmetea din Alba, dar a fost nevoie să construim și casa, și pădurea, de la zero”.
Despre tehnica de filmare, Mungiu a spus „Cred despre creierul nostru în sine că reprezintă un mister, și întotdeauna am vrut să reprezint asta în filmele mele, în mai multe moduri. Am încercat să îi fac pe spectatori să simtă și să aibă o conexiune cu mințile și cu sufletele personajelor fără să verbalizăm emoțiile prin peisaje, decoruri, lumini, încadrare și prin mișcarea camerei de filmat. Totuși, principala mea grijă ca regizor este veridicitatea: cât de credibil este momentul. Întotdeauna trebuie să urmăresc claritatea, ritmul, conciziunea și derularea narațiunii”.
Legat de următorul proiect de film, Mungiu a dezvăluit - „În anii 90, pe când bunica mea mai trăia, am petrecut timp cu ea scriind tot ceea ce îmi putea spune despre viața ei. În timpul pandemiei, mi-am reorganizat notițele sub forma unei cărți, și apoi am scris din asta un scenariu. Mă gândesc acum dacă să îl fac din el un serial. Cred că povestea ei este, din păcate, mai mult decât relevantă la ora actuală: în 1940, Uniunea Sovietică anexa Basarabia și Bucovina pentru simplul motiv că își permiteau să o facă. Este povestea conflictului dintre datorie și dorința de a trăi”...
