Acum un deceniu, Jocurile foamei o transforma pe Jennifer Lawrence într-un star global şi oferea un melanj convingător de entertainment violent, dar şi de relevanţă: milioane de copii şi adolescenţi din întreaga lume au putut experimenta complexităţile totalitarismului şi ale privării de libertate în această poveste despre curaj şi perseverenţă. Mai mult, primele două filme discutau despre contrastul dintre putere şi popularitate şi, mai ales, despre ceea ce Hollywood-ul se chinuie de mai bine de un secol să facă, anume un spectacol suficient de convingător pentru a captiva un public întotdeauna doritor de nou.
După ce ultimele două filme din franciză nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, iată că avem parte de un prequel care lărgeşte universul Hunger Games, purtându-ne în trecut, când prima rebeliune a districtelor aruncă Panem-ul într-un război total. Aici îl cunoaştem pe tânărul Coriolanus Snow (Tom Blyth), a cărui familie trăieşte în mizerie după moartea brutală a tatălui său în războiul cu districtele. Mândru, ambiţios şi lipsit de scrupule, Coriolanus e gata de orice să impresioneze şi să parvină şi iată că se iveşte ocazia perfectă: la cea de-a zecea ediţie a Jocurilor foamei, este ales să fie mentor pentru Lucy Gray Baird (Rachel Zegler), tribut din districtul 12.
Coriolanus ştie că firava Lucy nu are nicio şansă împotriva tribuţilor letali din celelalte districte, dar găseşte metode tot mai ingenioase pentru a o transforma pe tânără într-un spectacol, adică fix ce-şi doresc Casca Hightbottom (Peter Dinklage), creatorul Jocurilor, şi mai ales gamemaster-ul Volumnia Gaul (Viola Davis), tot mai îngrijorată că popularitatea în scădere a acestui eveniment brutal va duce la anularea sa de către liderii din Panem.
Un mare risc al continuărilor este să copieze mult prea multe elemente din părţile anterioare şi să mizeze pe familiar în defavoarea surprizelor şi a ineditului. Probabil că marele atu al prequel-ului este că Lucy, ajutată de vocea lui Zegler (să nu uităm că aceasta a dobândit o celebritate globală după rolul principal din remake-ul recent al muzicalului West Side Story), este o prezenţă mai flamboaiantă decât cea a eficientei, tăcutei Katniss. Cu o rochie fantezistă şi curajul de a lansa cu cântec sfidător la adresa liderilor Panem în timpul ceremoniei ce o transformă în tribut, Lucy pare gândită să fie un personaj cât mai diferit de Katniss cu putinţă. Deşi Zegler are un talent muzical indiscutabil, amestecul de frivolitate, seducţie, imprevizibil şi manipulare cu care îşi înarmează personajul o fac oarecum neverosimilă în contextul distopic. E ca şi cum ai lua o tânără Loredana (cântăreaţa) şi te-ai aştepta ca ea să fie convingătoare într-o mină...
Un mare plus al primelor filme era faptul că terenul pe care se înfruntau tribuţii era complet controlat de gamemaster-i, într-o subliniere sângeroasă a faptului că districtele nu au nicio putere în comparaţie cu Capitoliul. Fiecare confruntare şi fiecare deces nu comunicau decât un lucru: răzvrătirea e imposibilă, iar represaliile Capitoliului, care deţine puterea absolută, vor fi letale... În prequel avem parte de o versiune minimalistă a Jocurilor: practic acestea au loc într-un fel de circ al foamei comunist. Chiar şi aşa, partea în care tribuţii se confruntă este categoric cea mai spectaculoasă din întregul film.
Din nefericire, scenariul este puternic îngreunat de ultima treime, în care Coriolanus ar trebui să se transforme, din tânărul ambiţios care îşi pune în pericol viitorul pentru a o salva pe Lucy, în cel ce va deveni liderul nemilos şi pervers interpretat de Donald Sutherland în cele patru filme anterioare. Psihologic vorbind, această parte nu e doar neverosimilă, ci şi frustrantă, personajul părând să aibă două viteze ("bun" şi "rău") şi că trece de la una la alta prin simpla apăsare a unui buton...
