„Un loc însorit pentru oameni umbroși”, a descris Somerset Maugham riviera franceză. Acest motto de la începutul filmului anunță o incursiune în patimile bogaților și într-o anume decadență a glam-ului mediteranean.
Adrien (Pierre Niney), un fost dansator care în urma unui accident a fost nevoit să renunțe la mișcare și să vegeteze în bătaia soarelui, își câștigă pâinea de pe urma doamnelor din Nisa, capitalizându-și frumusețea. Iar ca să uite de rușine și de vidul existențial, se sedează cu alcool și iarbă.
O astfel de doamnă e Martha (Isabelle Adjani), o fostă mare actriță care obișnuiește să se îmbete cu imaginea ei din tinerețe urmărindu-și filmografia într-o continuă regresie. Martha îl folosește la rândul ei ca sedativ împotriva mariajului eșuat și împotriva faptului că lumea nu prea o mai recunoaște. La schimb, Adrien se mută în locuința ei de cinci stele.
E clar că nu poate fi vorba de iubire, e o relație asumat-utilitară, în care sexul nu funcționează decât dacă Adrien privește pe furiș către personajul partenerei sale din trecut, pe imensul ecran din spatele ei, în care tânăra actriță juisează într-un film. Până când… la o petrecere, Adrien e sedus de Margot (Marine Vacth), o tânără superbă și posedată de o impulsivitate patologică ce pare să îl scoată din letargie printr-o excentricitate sfidătoare.
În fapt, tot ce vedem e o serie de flashback-uri susținute de la tribunal de un amalgam de mărturii suspecte, à la Big Little Lies, care ar trebui să elucideze o anchetă pe care mai mult o încurcă. În prima secvență a filmului, Margot (acum însărcinată) și Adrien se află într-o cameră de hotel și își pregătesc ceea ce pare a fi o evadare de Bonnie & Clyde, până când o bătaie la ușa pe care o deschide Margot o lasă cu un glonț în umăr din partea unui bărbat în vârstă, apucat de gelozie. Cu această ocazie, ea riscă să fie deconspirată ca hoața bijuteriilor și tablourilor din casa Marthei.
Margot e un alt fel de actriță, genul de duplicitară profesionistă pentru care o seară romantică alături de Adrien înseamnă bani pierduți, bani pe care i-ar fi câștigat prin furt sau de pe urma altor bărbați, cum e directorul teatrului din Nisa, pe care îl însoțise la petrecerea Marthei.
Însă pe măsură ce relația celor doi tineri se tot sudează, aceștia constată că nu își permit să se întrețină altfel decât dacă își vând corpul cui trebuie. Astfel se ajunge și la viitorul pistolar, Simon (François Cluzet), un broker imobiliar pe care Margot își propune să îl trasforme într-un soț-pușculiță rămânând însărcinată cu el.
Filmografia lui Nicolas Bedos se simte ca un soi de mascaradă bufă și calofilă a cuplurilor în criză sau a iubirilor enigmatice (La belle époque, Mr & Mme Adelman), însă în acest al treilea film pare că scenaristul-regizor nu își mai propune să ajungă la un miez umanist. Ba dimpotrivă, granița dintre citate și clișee se îngustează pe măsură ce nodurile narative se îmbârligă tot mai strâns (și tot mai facil), pe măsură ce personajele sale devin din ce în ce mai antipatice și mai inaccesibile.
În ciuda virtuozităților temperamentale, Isabelle Adjani nu are ce viață să îi mai dea unui personaj de la bun început damnat stereotipiei, un vag portret-robot contemporan al Normei Desmond din Sunset Blvd., actrița narcisică și depășită de vremuri pe un ton afectat. Iar cuplul Adrien-Margot inspiră același deja-vu fetișist: ea, o vânătoare cinică a comorilor bărbaților care se înamorează de un frumușel sărac, în ochii căruia se vede orizontul plin cu vele al Mediteranei și cam atât. Restul e mascaradă.
Mascarade (2022) poate fi văzut în cinematografe
