Cel mai rău lucru pe care îl poate face un spectator (sau critic de film) înainte de a intra în sala de cinema este să aibă aşteptări mult prea mari. Uneori aceste aşteptări sunt alimentate de trailere sau de diverse declaraţii exagerate ale cineaştilor (vezi The Flash, prezentat de studiourile Warner drept "cel mai bun film cu supereroi realizat vreodată"), dar cel mai adesea ele sunt doar rodul imaginaţiei noastre: vrem să vedem ceva "wow", prin urmare ne aşteptăm la ceva "wow". Şi, dacă aceste aşteptări (cel mai adesea nejustificate) nu sunt satisfăcute, adesea picăm în extrema cealaltă şi desconsiderăm plenar premiera respectivă.
Deşi cred cu tărie că francizei Indiana Jones ar fi trebuit să i se pună punct când Harrison Ford avea 40 şi nu 80 de ani, cel de-al cincilea film a venit cu o surpriză plăcută, poate şi pentru că aşteptările erau minime. Actorul este acum prea în vârstă pentru a fi credibil într-un rol atât de solicitant fizic, chiar dacă scenariştii au limitat întrucâtva gama de cascadorii necesare pentru noua sa aventură. Dar mai important decât cât de credibil este Ford, să vorbim despre cât de distractiv este filmul...
Şi este într-adevăr distractiv şi antrenant, iar povestea vine cu o serie de răsturnări de situaţie şi surprize abracadabrante, dar care sunt în perfectă sincronizare cu faptele ieşite din comun din părţile anterioare, centrate pe obiecte legendare precum Chivotul legământului sau cupa folosită de Iisus la cina cea de taină. Şi poţi să mă crezi pe cuvânt, Cadranul destinului nu este cu nimic mai prejos.
Indiana Jones şi Cadranul destinului este cât se poate de în spiritul părţilor anterioare, a căror formulă o foloseşte adaptând-o faptului că o mare parte a acţiunii are loc în 1969 şi, desigur, vârstei arheologului. Avem un nou obiect legendar pe care Indy şi aliaţii săi trebuie să-l protejeze de lăcomia naziştilor obsedaţi să pună stăpânire pe întreaga lume. Aici intră în scenă Mads Mikkelsen, la al nu ştiu câtelea rol negativ la Hollywood, după Casino Royale, Hannibal, Doctor Strange şi Fantastic Beasts 3. Cu aceleaşi rictusuri sadice şi privire fixă, actorul danez îi dă viaţă lui Jürgen Voller, astrofizician nazist obsedat să pună mâna pe artefactul titular, despre care e convins că are puteri ieşite din comun. Desigur, Indiana Jones i se opune, mânat de la spate (şi uneori sabotat) de fina sa, Helena (Phoebe Waller-Bridge).
Au fost nesfârşite comentarii privind faptul că Disney intenţionează să-l pensioneze pe Indiana Jones pentru a continua franciza cu Helena. Indiferent dacă acest lucru se va întâmpla sau nu, Helena este cu siguranţă un atu al filmului, personajul fiind în acelaşi timp o contravoce pentru arheologul învins de loviturile destinului şi o sursă de comic relief. Dincolo de faptul că actriţa se joacă pe sine însăşi, în sensul că recurge la aceleaşi resurse de actorie ca în Crashing (un genial sitcom de şase episoade disponibil pe Netflix) şi superhitul Fleabag, Waller-Bridge nu este altceva decât o versiune deromantizată a lui Marion (Karen Allen), partenera lui Indy din Raiders of the Lost Ark, deci Cadranul destinului nu este cel mai inflamabil gaz aruncat pe focul detractorilor tendinţei hollywoodiene de a produce pe bandă rulantă remake-uri sau reboot-uri în care actorii sunt înlocuiţi cu actriţe.
La final mai am un singur lucru de spus: deşi îmi amintesc aproape cadru cu cadru primele trei filme ale seriei, nu-mi mai amintesc absolut nimic din mult-hulitul Indiana Jones și regatul craniului de cristal. Nu ştiu dacă peste câţiva ani îmi voi mai aminti ceva din Cadranul destinului, dar la vizionare m-am distrat.
Părerea ta
Spune-ţi părerea