Ce fel de filme sunt mai potrivite în perioada pascală? Thrillerele biblice de Mel Gibson sau colecțiile Criterion și Mubi? Am zice că nimic nu e nepotrivit devreme ce rezonează cu ce simțim în această perioadă, fie că e o pioșenie mai mult sau mai puțin indusă, fie că e melancolie, fie că e dulcea relaxare în sânul familiei. Cinemagia recomandă trei filme care ar putea reuni toate aceste atitudini în perioada Paștelui.
Last Temptation of Christ (regia Martin Scorsese, 1988)
După ce vezi acest film despre viața lui Iisus, nu prea mai poți vedea multe altele. Adaptat după „Ultima ispită a lui Hristos” (romanul controversat al scriitorului grec Nikos Kazantzakis), filmul începe cu un disclaimer necesar propriei lansări: „Acest film nu se bazează pe Scripturi, ci pe explorarea ficțională a conflictului spiritual etern”. Pe Kazantzakis îl știm drept autorul celebrului „Zorba grecul”, nominalizat de nouă ori la premiul Nobel pentru literatură.
Această ficționalizare de care Biserica Ortodoxă și toți fundamentaliștii creștini nici nu au vrut să audă (încât aproape că au oprit filmul din a mai fi produs) este ceea ce te pune, de fapt, pe gânduri vizavi de pildele din Scripturi. Da, îl reinterpretează pe Iisus. E mai uman, e mai bântuit de frică și de tentații, mai mistuit de propriile dubii, de propriile limite și de Satana. Din acest punct de vedere, e un Iisus cu care putem rezona. Acesta nu doar confecționează cruci, ci și asistă la crucificări și e inclusiv împroșcat cu sângele condamnaților.
Înțelegem, poate, mai bine și rolul lui Iuda când vedem că, de fapt, Iisus e cel care îl trădează. S-a disputat mult rolul său, plasat mereu între acea clasică trădare avară și un predeterminism necesar. Adică Iuda trebuia să îl trădeze pe Iisus pentru ca El să fie crucificat, să învie, să se înalțe la Ceruri și să mântuiască omenirea. Iar Iisus o știa și avea nevoie de Iuda. Însă aici, varianta unui Iisus nu doar umanizat, ci încadrat în fișa unui adevărat antierou, magistral interpretat de Willem Dafoe, este completată de un Iuda aproape shakespearian, interpretat la fel de precis de Harvey Keitel. Iar între cei doi se stabilește o relație cel puțin enigmatică.
Așadar, filmul explorează acel conflict etern printr-o viziune personală. Sau, în fine, prin întâlnirea a două viziuni. Scorsese vede în peisajul biblic alternativ al lui Kazantzakis o atmosferă mistică, un tribalism și un păgânism aproape expresioniste pe alocuri, învăluindu-ne în trilurile orientale ale celebrului Peter Gabriel (principalul membru al trupei Genesis). Iar pe lângă tot acel deja-vu iconoclast pe care suntem obișnuiți să îl vedem la televizor în perioada pascală, acest film propune, deci, altceva. Aș îndrăzni chiar să spun că „Ultima ispită a lui Hristos” e un film obligatoriu de văzut. Atât pentru credincioși cât și pentru atei.
Ordet (regia Carl Theodor Dreyer, 1955)
Marele critic Roger Ebert a scris cândva că „pentru cineastul obișnuit, printre care mă număr, „Ordet” este un film în care intri cu greu. Dar odată ce ai intrat, e imposibil să mai ieși.”
Poate suna un pic cam tautologic, fiindcă este vorba despre un sentiment nespus altfel decât direct. Dar în ce altă perioadă a anului decât Paștele e mai potrivită o regresie în alb-negrul trecutului printr-o poveste despre pasiune, compasiune și sfințenie? Ordet este o nedisputată capodoperă a cinemaului universal, regizată de pionierul-poet creștin și, dacă ne gândim la Patimile Ioanei D'Arc (1928), feministul Carl Theodor Dreyer.
Ordet este despre o familie puritană daneză din perioada interbelică aflată în subordinea unui tată divorțat și despotic. Dintre cei trei frați, Johannes are tulburări mintale. Zice că e Iisus și vorbește ca din Scripturi. Dar el e un om bun și darnic aruncat într-o lume crudă și rigidă. E ca un corespondent danez al prințului Mîșkin din Idiotul, dar dus la extrem. În nebunia lui de individ inadaptat și infantil, își transcede cumva conștiința. Johannes crede. „Ordet” înseamnă „cuvânt”.
Filmul e adaptat după piesa de teatru omonimă a lui Kaj Munk, un teolog și preot danez luteran care a scris piesa ca pe o epifanie a compasiunii și a sfârșit în ghearele Gestapo-ului în anii `40. Iar forța adaptării lui Dreyer e susținută de personajele și mizanscenele luminate ca niște icoane vii. Dreyer și directorul de imagine Henning Bendtsen pictează cu umbre și cu lumină ca un Rembdrandt în alb negru. De aceea ne e greu să mai ieșim din acest film. Nu e de mirare că la vremea respectivă, Ordet a luat Leul de Aur la Veneția și un Glob de Aur.
Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom / Primăvară, vară, toamnă, iarnă... și din nou primăvară (regia Kim Ki-duk, 2003)
Nu în ultimul rând, perioada Paștelui e potrivită inclusiv pentru o pildă budistă. Despre un călugăr care crește de-a lungul celor patru anotimpuri într-un altar aflat pe o plută care levitează deasupra unui lac, într-o pădure nesfârșită de basm. Poți ajunge la altar doar dacă treci de cele patru uși, care mereu ne indică schimbarea anotimpurilor când le vedem. Și apoi te sui într-o barcă și vâslești. Poți ocoli oricând ușa, că e doar o ușă fără perete, dar nu o faci. Ajungi să o respecți tot așa cum respecți copacul bătrân de trei sute de ani, tot așa cum respecți acest sublim peisaj care te înconjoară. Și animalele fiecărui anotimp. Câinele de primăvară, cocoșul de vară, pisica de toamnă și șarpele iernii.
Prin această pildă minimalistă, budismul devine mult mai accesibil, fiindcă e un cinema redus la esență, adică e o transă și o experiență mistică. Kim Ki-duk ne îndeamnă să contemplăm asupra adevăratului conservatorism. Nu puroiul fricii care dă pe afară sub forma unor ideologii, ci o anume eficiență a existenței. A ființării. Nu una în care urmezi tradițiile, ci una în care urmezi calea.
