Și filmul e o vacanță. O călătorie, un vis, un coșmar.
Duel (1971, regia Steven Spielberg)
Pentru mulți cinefili, debutul lui Steven Spielberg e și cel mai bun film al său, fiindcă e un thriller pur, esențializat, o reinterpretare curajoasă a crezului artistic hitchcockian, în care suspansul ghidează tot. Povestea e, deci, cât se poate de simplă: un afacerist aflat într-o călătorie prin deșertul californian intră într-un duel rutier pe viață și pe moarte cu o cisternă imensă, amenințătoare, care lasă mult fum în urmă și pe spatele căreia se citește „inflamabil”. Spielberg ne ține într-un suspans impresionant, cu atât mai mult cu cât șoferul „monstruos” al cisternei, pe care nu îl vedem decât în frânturi, pare să întrupeze cele mai mari frici legate de America.
This Must Be the Place (2011, regia Paolo Sorrentino)
Un rockstar emo îmbătrânit, retras și blazat (Sean Penn) încearcă să își rezolve toate neîmplinirile căutându-l pe călăul tatălui său, un fost criminal de război nazist retras în SUA. Iar prin formalismul colorat al regizorului Paolo Sorrentino, America văzută prin ochii acestui căutător obosit pare un vis neîmplinit, o reclamă la un mod de viață poetic de disfuncțional. Nu știu dacă Sean Penn a avut vreodată un rol mai comic de atât.
La un moment dat, într-un bar, de unde acest bătrân cu plete nebune și cu un machiaj goth soarbe cu paiul din băutură privind către tatuajele unui individ de lângă el, între cei doi se instalează o întâlnire grațioasă:
Îți plac tatuajele?
Tocmai mă întrebam asta în timp ce mă uitam la tine, nu știu. Încă nu m-am decis.
Eu trăiesc din asta.
Presupun că e o slujbă bună.
Nu e o slujbă. E o artă.
Ai observat cum nimeni nu mai muncește? Și cum toată lumea face ceva artistic?
Tu cu ce te ocupi?
Acum? Încerc să repar un băiețel trist. Și o fetiță tristă. Și nu e ușor. Suspectez că tristețea nu e compatibilă cu tristețea.
Am cuplat-o pe mătușă-mea. E handicapată. Cu un prieten de-al meu. Un bărbier. Un bărbier bun. E un lucru frumos. Își țin unul altuia de urât. Și îmi sunt recunoscători. Un alt lucru frumos. Gratitudinea.
Viața e plină de lucruri frumoase.
Adevărat, dar gratitudinea e cel mai frumos dintre toate. Tu ce faci în locul ăsta uitat de Dumnezeu?
Caut un criminal nazist de la Auschwitz.
Serios? N-au murit cu toții?
Așa credeam și eu, dar aparent nu.
Și ce o să faci când îl găsești?
Nebraska (2013, regia Alexander Payne)
Will (Bruce Dern), tatăl bătrân și bețiv și bolnav de Alzheimer al lui Grant (Will Forte), decide să călătorească din Montana până în Nebraska (vreo 1500 km) ca să recupereze milionul de dolari pe care are senzația că l-a câștigat la tombolă. Pe drum, îi informează cu mândrie și pe alții că urmează să fie bogat, atrăgând astfel tot felul de prietenii suspecte.
În această emoționantă dramă satirică, îl descoperim pe Will cot la cot cu fiul lui bântuit de întrebări. De ce are nevoie tatăl lui de un milion de dolari? Nu vrea să își cumpere mare lucru, deci ce gol are el de umplut? Și în ce măsură e a moștenit golul ăsta de la el? Cât de important e succesul în viață?
S-ar putea să îl vezi pe tatăl sau pe bunicul tău în Will chiar dacă nu locuiești în Nebraska.
Paris Texas (1984, regia Wim Wenders)
Dacă nu ai văzut capodopera lui Wim Wenders, e o experiență cu atât mai copleșitoare cu cât nu știi nimic despre el. Numai așa ajungi să îl înțelegi cu adevărat pe protagonist, recompunându-i viața dintr-o amnezie și minunându-te pas cu pas de o poveste cinematografică sublimă, de farmecul sublim al Nastassjiei Kinski și de peisagistica unui sublim nicăieri numit Paris, Texas.
The Salt of the Earth / Le sel de la terre (2014, regia Wim Wenders)
Privind acest road movie documentar (realizat tot de Wim Wenders), ai senzația că într-o oră și jumătate vezi o lume întreagă. Prin lentila unuia dintre cei mai mari fotografi din istorie, brazilianul Sebastião Salgado, ai parte de o experiență culturală esențială, de o frumusețe aproape înfricoșătoare; o narațiune vizuală cutremurător de pură a omenirii.
Iar dacă la începutul vieții, lentila tânărului fotograf fugit de dictatura de acasă și restabilit în Franța surprindea cu o dragoste paradoxală foamea, frica și răutatea omului, ulterior a explorat partea plină a naturii, junglele, umbrele și albul de la poli, triburi și cârduri, numere, s-a împrietenit cu balene, cu pinguini și cu indigeni și a replantat, împreună cu soția lui, Lélia, o pădure întreagă. Vreo… șapte mii de hectare cândva prospere și apoi dezpădurite și reîmpădurite.
Ⓒ Sebastião Salgado
