Anul 2021 vine cu un val puternic de frică în cinemauri. De la „Old” al lui M. Night Shyamalan la „Sputnik”, „Malignant” sau sequel-urile „Don't Breathe 2” și anticipatul „Candyman” (scris de către Jordan Peele), dacă un horror nu ne ademenește la cinema, atunci ce alt gen de film ne mai scoate din casă vara asta?
Încă de la titlul „Casa nopții”, ne așteptăm la o poveste clasică de groază, ca apoi, pe măsură ce ziua se îngână cu noaptea, să primim o surpriză de neo-horror, realizat cu măiestrie și bun gust.
Rebecca Hall își reafișează chipul de neuitat într-o stare de șoc, în rolul unei văduve care descoperă că soțul ei defunct avea o viață dublă. Pe măsură ce Beth își trăiește dintr-o inerție fantomatică viața ei de profesoară, prietenă sau vecină, Rebecca își trece personajul îndoliat printr-un carusel emoțional, reacționând în fața terorii cu râsu`, nu cu plânsu`. Având deja o relație specială cu moartea, Beth nu se lasă prea ușor speriată de spiritul soțului ei sinucigaș care îi dă noaptea târcoale, fiindcă prea îi e dor de el și fiindcă o lăsase cu prea multe întrebări în casa lor superbă de pe malul lacului, pe care o construise chiar el.
În schimb, Beth intră în vorbă cu Owen (Evan Jonigkeit), cheamându-l înapoi în viața ei. Și, odată cu el, secretele lui îngrozitoare.
„Tu să nu mă bântui vreodată”, aud din sală. „În loc să zică merci că a scăpat de fraier” sugerează un alt spectator de lângă mine. Farmecul unui film horror văzut în cinema e că te invită să participi la scrierea poveștii ca să intre mai bine popcornul și să digeri mai bine frica.
Însă scenariștii Ben Collins și Luke Piotrowski au grijă să ne ia prin surprindere pe mine și pe toți vecinii mei din sală. Iar regizorul David Bruckner („The Ritual”, 2017), ne servește cu niște găselnițe vizuale inedite. Spre exemplu, fantoma soțului, care se dovedește a fi o prezență supranaturală cu mult mai periculoasă decât ne așteptam, apare nu ca un baubau translucid sau ca vreo încarnare excentrică machiată până la refuz, ci ca un contur reconstituit din scenografie, din simpla aranjare a obiectelor din jur, așa cum le vede Beth din unghiul din care privește cu groază.
În general, anticipările sunt bine dozate și provoacă o stranietate cu mult mai neliniștitoare decât aservirea unor simple sperieturi. Există și „jump scare-uri” în film, dar din fericire, nu pe ele se bazează sursa fricii noastre. O barcă aflată în bătaia ușoară a valurilor (în care știm că cineva și-a tras un glonț în cap) poate fi cu mult mai înfricoșătoare decât actul sinuciderii în sine.
Cu alte cuvinte, într-un film horror e adesea mai eficient să ascunzi decât să arăți. E drept că în „Casa nopții” era loc pentru un echilibru mai fin între cele două, însă Rebecca Hall reușește să compenseze, cumva, prin jocul ei dinamic și convingător.
Casa nopții (The Night House, 2020), acum în cinematografe!
