Este clar, virusul horror-ului supranatural se ia: după ce M. Night Shyamalan şi-a ritmat întreaga carieră cu producţii precum Signs, The Village, Lady in the Water, The Happening şi Old, iată că a venit vremea ca fiica lui, Ishana Shyamalan, să preia "afacerea" familiei, încercând să ne intrige, captiveze şi uneori şocheze cu poveşti populate cu creaturi sau fenomene supranaturale. The Watchers excelează tehnic şi are o mulţime de idei bune, dar efectul general este şubrezit de câteva opţiuni dubioase. Întâmplător, o altă chestie care pare să se transmită în sângele familiei Shyamalan...
După ce la începutul mileniului Dakota Fanning era poate cea mai apreciată actriţă-copil de la Hollywood, între 2018 şi 2020 actriţa şi-a încercat mâna cu genul horror în adesea macabrul The Alienist, iar acum o interpretează pe Mina, o tânără bântuită de o traumă din copilărie. Când i se cere să transporte un papagal rar la o grădină zoologică din Irlanda, Mina trece cu maşina prin pădure, iar motorul se opreşte brusc. Nu trece mult şi Mina este martora mai multor fenomene bizare, aşa că tânara nu mai poate de uşurare când dă peste o femeie, Madeline (Olwen Fouéré, o poţi vedea pe ecrane şi într-un alt horror, Tarot, cronica aici). Cele două gonesc spre un misterios buncăr din mijlocul pădurii, unde Mina află că situaţia în care se află ar putea fi încă şi mai bizară decât credea iniţial...
Cu puţine excepţii, întreaga filmografie a lui M. Night Shyamalan este dominată de o problemă perenă: premise extrem de interesante distruse de o rezolvare dezamăgitoare. Şi de ce vorbesc despre tată, când ar trebui să vorbesc despre fiică, Ishana, care este atât regizoarea, cât şi coscenarista lui The Watchers? Pentru că tatăl şi-a crescut îndeaproape din punct de vedere creativ fiica: aceasta a fost asistentă de regie la Old şi a participat la scrierea serialului Servant, pentru care a şi regizat şase din episoade. Mai mult, rezultatul din The Watchers reactivează frustrările majore resimţite de public la lungmetrajele lui Shyamalan menţionate mai sus, la care personal aş adăuga şi mult prea popularul Unbreakable: straturi peste straturi de atmosferă interesantă, care la final se prăbuşesc ca un sufleu cu structură deficitară.
Prima jumătate din The Watchers este superbă, chiar dacă sunt extrem de multe elemente care amintesc de excelentul serial From (se poate vedea pe Max), care l-a readus în atenţie pe Harold Perrineau la două decenii după celebritatea obţinută cu Lost. The Watchers ar fi putut fi un comentariu relevant la adresa dependenţei noastre de admiraţia celor din jur şi compromisurile pe care le facem pentru a întreţine şi exacerba această atenţie, sacrificându-ne din autenticitate şi onestitate pe reţelele de socializare.
Acele personaje aliniate în faţa unui perete de sticlă transparentă - şi studiate de creaturi invizibile care vor întotdeauna mai mult şi se înfurie când nu primesc ceea ce vor - ar fi putut fi o metaforă a relaţiei noastre disfuncţionale cu Facebook, X, Instagram, TikTok şi restul. Mai mult, acel prizonierat în mijlocul pădurii şi acele încercări zilnice de evadare sugerează dependenţa noastră toxică de social media: ştim că excesul ne face rău psihic şi ne închidem diversele pagini, dar sfârşim prin a ne întoarce, pentru a ne scălda iar şi iar în admiraţia contrafăcută a celorlalţi.
Din păcate povestea o dă apoi grav prin bălării. Dincolo de faptul că acel buncăr nu ar fi putut fi construit în acea pădure (orice-ar spune un personaj care apare mai târziu în poveste), toate elemente mitologice pe care scenariul ne cere să le înghiţim pe nemestecate erodează fiecare atom de empatie simţit pentru personaje. Dacă filmul s-ar fi terminat cu 20 de minute mai devreme, The Watchers ar fi fost o experienţă mult mai ataşantă, convingătoare şi memorabilă.
