Cel mai important regizor român de cinema, ca număr de filme realizate - aproape cincizeci, în cam tot atâţia ani - pe numele său complet Sergiu Florin Nicolaescu, s-a născut în ziua de 13 aprilie, 1930, la Târgu-Jiu, într-o casă unde, cu paisprezece ani înainte, locuise în gazdă Ecaterina Teodoroiu, despre care mama lui i-a povestit că era o tânără "ciudată", singuratică şi introvertită, care nu prea primea vizite (Sergiu susţine că n-ar fi exclus să fi fost lesbiană). În 1935, familia s-a mutat la Timişoara, iar după decesul tatălui, au venit la Bucureşti, unde noul partener al mamei, generalul Cambrea (despre care Sergiu povesteşte că ar fi fost inspiratorul comisarilor din filmele lui), i-a devenit un adevărat părinte adoptiv tânărului în curs de afirmare - care astfel, în acea perioadă, ajunsese să fie cunoscut prin înalta societate ca "Florin Cambrea", dobândind astfel accesul spre factorii de decizie asociaţi cu pasiunea sa: filmul. (Se vorbeşte că un rol hotărâtor l-ar fi jucat, pe filiera respectivă, soţia lui Ion Gheorghe Maurer, deşi Sergiu în prezent neagă respectiva afirmaţie, şi e imposibil să ştim de care parte stă adevărul).
În orice caz, după ce a început trei facultăţi (şcoala de ofiţeri de marină, artele plastice şi politehnica), Sergiu Nicolaescu (care între timp renunţase la numele de împrumut) s-a angajat ca tehnician la departamentul de aparatură al Studioului Cinematografic "Alexandru Sahia", unde a avut şansa de a lucra cu primele camere de filmat subacvatice importate în România, realizând scenariul şi imaginea documentarului-eseu "Scoicile n-au vorbit niciodată" (1959). Succesul acestuia a făcut conducerea studioului să-i încredinţeze regia unul scurt-metraj similar, "Memoria trandafirului" (1961), axat pe filmarea fotogramă cu fotogramă (rezultând într-un efect vizual de mişcare accelerată) a florilor - plus un element politic: frunza care se veştejea văzând cu ochii, pe un fundal sonor de bocanci în cadenţă şi voci vorbind agresiv în germană, urmată de imaginea unor flori filmate prin sârmă ghimpată.
Tudor Caranfil a fost cel care a adus filmul în atenţia cineaştilor: în anii aceia, cinemateca funcţiona în sala din Piaţa Cosmonauţilor (fostă şi actuală Lahovary), iar nea Tudorică l-a prezentat fără să spună cui aparţine - şi fără generic. Toţi profesioniştii au fost sideraţi, începând să emită varii supoziţii îndreptate peste hotare - până când reputatul filmolog l-a invitat în faţa sălii, spre uimirea tuturor, pe tânărul debutant. Pe bună dreptate, filmul a primit câteva distincţii, inclusiv Premiul U.N.I.A.T.E.C, fiind apoi urmat de încă două producţii similare: "Primăvara obişnuită" (1962) şi "Lecţie la infinit" (1965) - după care, în sfârşit, Sergiu şi-a văzut visul cu ochii: regia primului lungmetraj de ficţiune, cea dintâi (şi cea mai bună) superproducţie românească: "Dacii" (1967).
Din acel moment, pentru aproape zece ani, Sergiu Nicolaescu a intrat într-o ascendenţă susţinută - practic, perioada de vârf a creaţiei lui. Fără a ocupa aici spaţiul cu numeroasele titluri ale filmelor sale (oricum cunoscute de toată lumea), e de ajuns să amintim că se orienta cu precădere spre trei genuri: filmul istoric, filmul de acţiune şi filmul cu veleităţi de conţinut şi stil - cel mai reuşit, în acest sens, fiind "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1971, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici). Deşi autodidact format pe platou, fără studii de specialitate, Sergiu învăţase bine bucătăria meseriei, având prospeţime, ritm, şi un simţ mimetic extrem de bine dezvoltat, care-l ajuta să reproducă foarte credibil stilul filmelor apusene, ba chiar şi secvenţe întregi - mai ales în marile sale succese de public, "Cu mîinile curate" (1972), "Un comisar acuză" (1974) şi "Nemuritorii" (1975) - la a cărui premieră ne-am şi întâlnit pentru prima oară, după ce ne cunoscuserăm prin corespondenţă şi telefonic (ca orice adolescent ahtiat după filmele de gen, dezvoltasem pentru el o admiraţie de-a dreptul idolatră). Astfel, perioada fastă a filmografiei nicolaesciene a atins apogeul cu "Osînda" (1976), o ecranizare foarte frumoasă şi emoţionantă după romanul "Velerim şi veler, Doamne", de Victor Ion Popa, care pur şi simplu ne-a dat pe spate, pe toţi tinerii acelor vremuri ce aspiram la valenţele filmului aşa-numit "de artă".
Cu toate acestea, ne-ar fi fost imposibil să nu observăm că, în continuare, vivacitatea şi aparenta originalitate din trecut au început să dea semne de oboseală - fenomen început cu "Pentru patrie" (1977) şi "Revanşa" (1978), şi desfăşurat cam până la "Noi, cei din linia întîi" (1985), unde mi-am văzut cu ochii visul copilăriei: i-am fost asistent de regie, putându-i observa (tot cu ochii - mei) modul de lucru la filmare.
Într-adevăr, Sergiu era un maestru al platoului. Stăpânea perfect mijloacele materiale, inclusiv de mare anvergură - după cum am putut constata la acel film de război, aproape o superproducţie (nu tocmai, căci statul nu mai aloca aceleaşi fonduri ca la "Mihai Viteazul" - 1971). Aş avea nevoie de incomparabil mai mult spaţiu pentru a descrie pe larg acea experienţă fascinantă, aşa că mă voi rezuma la a spune că se filma la cotele unei tensiuni maxime - Sergiu fiind extrem de necruţător, în plan verbal, cu membrii echipei: nu o dată, nivelul sonor al reproşurilor îl costase zile întregi de pierdere a vocii; alteori, în urma acceselor de sciatică, era nevoit să dirijeze echipa de pe scaun - dar înfrunta cu eroism toate aceste vicisitudini fizice. Pe de altă parte, formulele de alint adresate oricui călca pe bec, în mod real sau doar imaginar, deveniseră de mult legendare - de o inventivitate neobosită şi o originalitate perpetuă, pe care, din nou, spaţiul şi alte criterii mă împiedică să le redau aici.
După această perioadă oscilantă, a filmelor care mai aminteau vag de primul său deceniu de activitate, creaţia cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu a intrat în etapa a treia, jalonată de "François Villon, poetul vagabond" (1987) şi "Punctul zero" (1996). Am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte că fiecare dintre cele cinci filme turnate între aceşti ani încă mai avea pe alocuri tresăriri, în special cel mai semnificativ dintre ele, "Oglinda / Începutul adevărului" (1993), care reproducea destul de exact unele dintre evenimentele zilei de 23 august, 1944, ale procesului şi ale execuţiei Mareşalului Ion Antonescu.
În sfârşit, perioada a patra şi ultima, demarată cu "Triunghiul Morţii" (1999 - cu premiera în 2000, anul când nu s-a realizat efectiv nici un film românesc, practic moment de hiatus dintre agonia vechii noastre cinematografii şi naşterea celei noi) şi prelungită până în zilele noastre - ba chiar, după câte se pare, şi mai departe - se poate reconstitui din analizele pe care le-am dedicat celor mai recente pelicule ale lui Sergiu Nicolaescu: "Supravieţuitorul" (2008), "Carol I: Un destin pentru România" (2009), "Poker" (2010) şi "Ultimul corupt din România" (2012). Cel mai semnificativ aspect al ultimelor două constă în faptul că Sergiu s-a inspirat din realitatea politică pe care o cunoaşte din interior - de vreme ce, începând din 1990, a fost aproape non-stop (cu excepţia legislaturii 2004-2008) senator al partidului perpetuator al vechii puteri, sub denumirile succesive de F.S.N./F.D.S.N./P.D.S.R./P.S.D.
La conferinţa de presă a "Supravieţuitorului" am conversat pentru ultima oară până acum - în mod surprinzător, îşi mai amintea vag de vechea noastră colaborare, ca şi de perioada adolescenţei mele, când îi eram un fan atât de devotat, încât m-a învrednicit chiar şi cu o scrisoare de răspuns. Îi trimisesem opiniile mele despre posibilitatea unei "reînvieri" a comisarului Miclovan, cerută insistent de public - fără să ştiu că scenaristul Titus Popovici refuzase să-şi ducă eroul mai departe, şi chiar în perioada acelui schimb de scrisori se turna "Un comisar acuză". Mesajul idolului (scris la maşină de secretarul său, Ioan Cărmăzan) pentru umilul discipol era scurt şi la obiect - îl mai am şi-acum, pe undeva:
Ai perfectă dreptate Miclovan
Trăieşte dar se numeşte acum
Moldovan
Părerea ta
Spune-ţi părerea