Totul a început în 1996, când „Ziua Independenței” a înțeles că - fluturând niște nave extraterestre uriașe și mai ales puse pe rele asupra unor repere geografice binecunoscute va insufla publicului o spaimă apocaliptică, una care să compenseze gafele unui scenariu deficitar și a unor scene menite să trezească emoții,dar de fapt stângace. Sistemul a funcţionat, scrie Total Film, într-o amplă analiză, pe care o redăm mai jos.
În ciuda problemelor infime din timpul filmărilor, „Ziua Independenței” a fost un exemplu de divertisment și un mare succes ce merită reluat. Spectacolul solid, cu miză mare era în mod evident reţeta succesului. S-a stabilit un nou standard și nimeni nu a îndrăznit să-l „provoace”, ca nu cumva filmul lor să fie considerat neimportant, iar efectele vizuale prea ieftine. Eroii Independenţei Roland Emmerich şi Dean Devlin au fost o vreme regii dezastrelor la scară largă.
Au înlocuit extratereştrii cu o șopârlă masivă și au continuat cu „Godzilla”. Apoi, în „Unde vei fi poimâine?”, chiar dacă genul era pe o pantă descendentă, Emmerich a schimbat şopârla gigant cu întreaga planetă, aruncând o nouă epocă de gheață şi un sentiment deprimant peste omenire. Realizând rapid că un dezastru global nu lasă cale pentru continuări, el a schimbat puţin – în filmul lui din 2012 – în care, practic, face exact același lucru din nou, dar cu încălzirea globală și exploziile solare, probabil pentru că lucrurile fierbinţi sunt ceva mai înfricoşătoare decât cele reci.
„Armageddon – Sfârşitul lumii?” şi „Impact nimicitor” au avut amândouă în 1998 asteroizi ce ucid planeta, în mod penibil, la fel cum „Oraşul infernului” și „Vulcanul” au avut erupţii (și magmă) în anul precedent.
Şi „Centrul Pământului” a folosit prăbușirea câmpului magnetic intern al Pământului ca o scuză pentru a săpa o groapă foarte adâncă și a o umple cu suficientă bâlbâială tehnologică delirant de inexactă pentru a fi votat cel mai prost film SF făcut vreodată de către oameni de știință reali.
Și, în mijlocul tuturor, nimeni nu părea să observe că pericolul a devenit irelevant prin repetiție, fiecare oraș în colaps și fiecare numărătoare nucleară inversă reducându-se în cele din urmă la zgomot de fundal. În cele din urmă, bula trebuia să se spargă și a făcut-o, lăsând loc unor genuri epice mai implicate, pe termen lung, serializate, de genul „Harry Potter”, „Stăpânul inelelor”, prequeluri „Star Wars”, și în cele din urmă, Universului Cinematografic Marvel.
„Ziua Independenței” este din nou gata să ridice ștacheta încă o dată, cu nave spaţiale şi mai mari, explozii mai mari şi mai devastatoare și un sentiment de groază escaladat în faţa unui război de dincolo de stele. Au trecut 20 de ani de la primul film!
Este timp suficient pentru a lăsa praful să se aştearnă, la propriu şi la figurat, iar a face din nou lucrurile să pară interesante doar Marvel poate, reîncepând întregul ciclu. Pentru că personajele sale s-au înmulţit şi au evoluat, universul său s-a extins, iar marile lui echipe au nevoie de dușmanii mai mari – UCM a repetat pe cont propriu modelul general al anilor '90. „Răzbunătorii?” Apocalipsă extraterestră. „Gardienii Galaxiei?” Apocalipsă galactică. „Thor: Lumea întunecată?” Apocalipsa elfilor extratereştri. „Răzbunătorii: Sub semnul lui Ultron?” Apocalipsa roboţilor. Și, desigur, în paralel, majoritatea filmelor „X-Men” de la Fox le-au urmat imediat, cu intrigi și puncte culminante motivate de o diversitate de posibilități ale sfârșitului lumii pentru mutanți, oameni sau pentru ambii.
„Căpitanul America: Războiul civil” este un film despre nevoia de a controla distrugerea pentru binele tuturor. Este cu siguranță o parabolă, care funcționează atât în interiorul, cât și în afara ficțiunii filmelor, o parabolă care trebuie respectată, dacă viitorul specacol galactic cu Thanos în „Avengers: Infinity War” vream să însemne ceva după atâţia ani de acumulare.
