Românii au dovedit în repetate rânduri că apreciază poveştile cu "zvâc" (adică mai fierbinţi), prin urmare Troll, filmul de acţiune norvegian lansat pe 1 decembrie, a fost deja detronat pe Netflix de noua ecranizare după Amantul doamnei Chatterley. Dar nimeni nu poate spune că această poveste inspirată de folclorul scandinav nu a fost cea mai vizionată producţie de pe platformă în timpul generoasei vacanţe de 1 decembrie şi, cum filmul poate atrage publicul de generaţii diferite, iată că îl luăm la forfecat. Precizare: această cronică se termină mai bine decât începe.
Regizat de Roar Uthaug (răspunzător, printre altele de filmul cu dezastre The Wave şi reboot-ul Tomb Raider), filmul porneşte de la o premisă interesantă: ce ar face dezvoltata şi civilizata Norvegie în faţa unei ameninţări colosale? Desigur, e de ajuns doar să vezi trailerul ca să-ţi dai seama că titlul filmului descrie perfect această ameninţare şi că, hello, e vorba de un trol. Nu ne dăm seama de ce era nevoie de 40 de minute ca toate personajele filmului să priceapă în sfârşit acest detaliu evident, dar na, suntem noi mai cârcotaşi.
Din păcate, Troll reia aproape fir cu fir o bună parte din filmele cu Godzilla (plus o doză de Kong: Skull Island), mai ales blockbusterul lui Roland Emmerich de la a cărui premieră globală iată că în câteva luni se vor împlini 25 de ani. Avem un şir de evenimente inexplicabile care îngrijorează autorităţile, o protagonistă (Ine Marie Wilmann, foto) care gândeşte out of the box, spre nemulţumirea cine ştie cărui general cu mentalitate învechită, avem şi expertul (Gard B. Eidsvold) sărit de pe fix care îşi dă seama imediat că e vorba de un trol dar nu-l crede nimeni şi aşa mai departe, totul bifat ca pe lista de cumpărături cu care te duci la supermarket când vrei să faci un gulaş în weekend...
Ca să facă lucrurile încă şi mai "simpatice", filmul plusează cu Captain Kriss (Mads Sjøgård Pettersen), un soldat de elită care ignoră ordinele superiorilor (deşi toată ţara e în DEFCON 100) şi-i ia pe cei de mai sus în misiunile sale... Că na, când armata nu ştie dacă e invazie rusească sau un act terorist, îţi poartă noroc să ai în elicopter un tip care a petrecut câţiva ani la spitalul de nebuni.
Deşi în prima jumătate Troll înşiră clişeu după clişeu, în a doua jumătate acest film se salvează discutând, printre efecte speciale nu dintre cele mai scumpe, cum prima reacţie a oamenilor e să distrugă o ameninţare în loc să o înţeleagă. Este incredibil de tristă şi de percutantă succesiunea de evenimente de la finalul filmului şi, deşi Troll nu are alte ambiţii decât să-şi distragă publicul pentru 100 de minute de la vremea de afară, spectatorii mai sensibili se vor gândi, poate, că mesajul are un tâlc mai puţin legat de folclorul scandinav şi mai apropiat de "străinul" care ne bate noaptea la uşă.
Nora Tidemann, protagonista filmului, o paleontoloagă chemată inexplicabil în cele mai înalte foruri ale puterii norvegiene să-şi dea cu părerea despre misterioasa ameninţare, este o voce aparte în corul de influenţe al filmului, un cor obsedat de suveranitate când poate cea mai bună constructivă alegere este convieţuirea. Poate că este o producţie stângace, dar Troll ne întreabă dacă nu cumva cel care vede doar monştri în jur nu este chiar el monstrul... Iar acest mesaj şi această întrebare reuşesc să ne câştige respectul.
