Melancholia

[cristi88]

Imi place ca nimeni nu a observat si partea mai nasoala. Femeia era intr-o depresie stiind ca intr-un fel sau altu se apropie sfarsitu lumii, si decat sa ramana fidela sotului care o iubea sincer, a preferat sa si-o mai traga ultima oara random pe terenu de golf. Ce invatam din asta copii ?

[Liviu-]

Ti-ai gasit unde sa cauti lectii de moralitate Si de ce ar fi partea mai nasoala? Ca doar nu pe noi ne-a inselat. Asta cu morala e pentru copiii de gradinita. Lumea reala functioneaza altfel.

[cristi88]

Ti-ai gasit unde sa cauti lectii de moralitate Si de ce ar fi partea mai nasoala? Ca doar nu pe noi ne-a inselat. Asta cu morala e pentru copiii de gradinita. Lumea reala functioneaza altfel.

Nu este nimic imoral, este pur si simplu ceva amuzant. Toata lumea a disecat personaju dar numai asta le-a scapat....

[Liviu-]

Scuze, am citit eu gresit. E de la oboseala, motiv pentru care am sa ma si retrag acum. Despre asta s-a vorbit putin la inceput daca nu ma insel.

LE: Parerea lui Gorzo http://www.dilemaveche.ro/sectiune/f...-iei-nihiliste

[Federico]

LE: Parerea lui Gorzo http://www.dilemaveche.ro/sectiune/f...-iei-nihiliste

Trebuia sa faci post nou, ca nu cred c-a observat cineva,
dar ce voiam eu sa zic e ca titlul e insanely-cool, it fucking blew me away!!

Plenitudinea luminoasă a revelației nihiliste
Plenitudinea luminoasă a revelației nihiliste
Plenitudinea luminoasă a revelației nihiliste
(Stralucirea eterna a mintii neprihanite...)

Si finalul e destul de obraznic si el:
Melancholia e o posibilă capodoperă.


Dar articolul in sine nu-mi spune prea multe, din pacate...

[Chambord]

Inceputul m-a ingrijorat. Arata ca un computer game. Pasarile cazand in valuri, culorile si formele artificializate ale setting-ului, pictura plouata cu petale negre, chipurile desenate ale personajelor, mireasa inlatuita ... si deja am obosit. Nu trecusera decat 5 minute din film si deja mi se parea ca asistasem la un mini-kitsch-fest. Aaa, si muzica clasica, obligatorie pt bagat in ochi ceva solemn. Ce a urmat insa, mi-a depasit complet si cu mult asteptarile. Nunta, aftermath-ul ei si subtil gradata amenintare a planetei asambleaza un monument de cinism, un trainwreck emotional total, construit atent si necrutator, cu detalii slefuite din momente pline de substanta si naturalete. Ca un tablou de Hieronymus Bosch la care tre sa stai cu lupa ca sa-i descoperi toate increngaturile. Fiecare clipa e la locul ei in puzzle chiar si cele aparent din alt film. A propos de una din ele (cea in care Justine se smulge din bratele sotului si fuge afara pt a se aduna iar in clipa urmatoare i-o trage de-i sar ochii noului ei coleg). M-a facut sa inteleg "episodul nazi" de la Cannes al lui Lars. La precedenta lui participare in Festival, LVT era ca o frunza in bataia vantului. Trecuse printr-o depresie care il epuizase si vazandu-l in conferinta de presa m-am socat. Era rosu-palid, vocea ii tremura puternic, ideile i se uneau cu efort ... emana fragilitate prin toti porii. Anul asta insa, parea alt om. La conferinta din aceeasi sala era mai sigur pe el, isi tatuase un "fuck" pe mana, etc ... avea chef de viata ... si deodata poc ! The “nazi” sequence ! Justine incercand sa-si demonstreze ei insasi ca inca mai poate sa si-o traga, ca sexul inca mai inseamna ceva pentru ea, ca orice are legatura cu lumea asta mai are legatura si cu ea, Justine proving herself she can give a fuck = Lars Von Trier proving himself he can "NOT give a fuck", ca un cuvant e un cuvant si nu o arma, ca dupa orice gluma oricat de proasta sau ofensatoare se poate supravietui, ca e inca suficient de alive incat sa se puna de-a curmezisul cu Lumea, ca inca poate fi un iconoclast cu norma intreaga, ca poate sfida o melancolica planeta albastra de care se simte amenintat. Justine = LVT. Si mult mai mult de atat. Ea si Claire si John si baiatul sunt lumea intreaga, atat de goala si de vulnerabila cum n-a mai fost niciodata de la originile ei. Claire privind febril planeta prin batul cu sarma (ultima mare inventie a Omenirii) si izbucnind in plans de bucurie: "It's smaller" sau Ultima familie holding on sub o mana de surcele vorbesc mai mult despre Om decat volume intregi de antropologie. Aerul de tablou de la inceputul filmului pe care eronat l-am perceput drept kitsch era de fapt forma perfecta de mise-en-abime, snapshot-ul Sfarsitului inghetat intr-o pictura pentru o Posteritate care nu va mai fi.

10 / 10 (esential)

[dragonfly_drk]

Dar articolul in sine nu-mi spune prea multe, din pacate...

Adică, în completare, incoherent, domle... da de-a dreptul incoerent. Damn iiittt!!!
Şi totuşi, citind şi citind şi citind, la un moment dat m-a plezint o idee fabuloasă. So, mister Gorzo a spus la un moment dat o chestie care, chiar dacă nici pentru el nu cred că are vreo noimă, e o chestie wooow. Păcat că nu ştie ce genialitate a scos din el. (sau... ştie?)

Citat: "castelul pare european, dar pentru uzul poveştii s-ar putea afla şi în America; Justine e jucată de o actriţă americană, părinţii ei – de actori britanici (Charlotte Rampling şi John Hurt), sora ei – de o actriţă franceză, cumnatul ei – de un alt american, şeful ei – de un suedez; toţi vorbesc numai engleza, unii cu accente posh-britanice, alţii cu accente posh-nelocalizate; şi aproape toţi se comportă excentric (mama eroinei dispreţuieşte făţiş tot ce vede, tatăl ei e refugiat în senilitate, şeful ei o hărţuieşte cu o chestiune de serviciu şi-şi umileşte grotesc un alt subaltern),"

Brrr... this is creepy. Cred că dacă mai băga Trier şi câte un african, australian, eticetera pe acolo, ar fi avut tot mapamondul la picioare.

Şi totuşi, de ce totul se concentrează în Europa şi America? Hmmm... sau cine ştie, poate o fi avut vreun asiatic figurant pe acolo.

Ce vreau să spun? Păi... e foarte clar şi logic că Trier a vrut să compreseze întreaga lume în filmul ăsta. Şi sunt sigură că a vrut să o facă pe toate planurile. Acu, poate exagerez eu, dar nu era frumos să fie tabloul complet? Hi, hi... cred că ar fi fost foarte fain ca "soţul" Justinei să fie asiatic. Sau copilul să fie african. Ah, dar stai, că negrii cică nu aveau ce căuta în povestea asta.

Damn it. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât realizez câte scăpări are filmul ăsta. A vrut cred, prea multe să facă Trier. A vrut să fie genial şi i-a ieşit doar pe jumătate. Sau oi fi eu prea pretenţioasă?
Poate is for the best să nu mă mai gândesc la el şi totuşi, e ca un ghimpe în coaste care mă tot urmăreşte. Au rămas prea multe întrebări fără răspuns de la prima vizionare. A doua, în schimb, m-a băgat şi mai adânc în ceaţă.

L.E. ioooi, ce de emoticoane am băgat. hahaha. That is so funny.

[Chambord]

http://www.metacritic.com/movie/mela...critic-reviews

[charles]

Un text savuros, de prin anii '80, marca Lyotard, aici.

[Malombra]

ciudat de frigid. nu știu cum se face, dar toată ambianța aia de prosperitate lipsită de griji și plină de cărți de artă întinse peste tot nu intră deloc sub pielea personajelor. toată drama putea la fel de bine să se întâmple la o fermă sau într-un sat islandez, unde singură charlotte ar fi fost exotică și neavenită. fetișizarea asta atât de flagrantă a obiectelor culturale, tratate strict ca obiecte, ca achiziții, mă face să mă întreb - de când a devenit trier american, el care voia să înceapă, cu dogville și manderlay, o trilogie critică asupra americii așa cum transpare ea dincoace, pe celălalt mal al atlanticului, din media și alte surse, să vadă cum e să construiești un document despre o societate bazându-te pe mărturii, uneori contestabile, nu pe experiență directă sau studiu comprehensiv, cam cum se făceau compendiile alea de geografie și antropologie fantastică prin evul mediu. să o deformeze așa cum deformează și ea locuri și oameni. udo kier și rampling în roluri atât de neglijabile - păcat. când am văzut-o pe dunst în șort, am zis ”în sfârșit, that's my girl. la ce a trebuit s-o chinuie atîta?” . fain momentul în care dunst stă goală sub planeta aia albastră, în ton oarecum cu antichrist, femeia - principiu nocturn, bla bla. claire e atașată de oameni, rezervele ei de compasiune sunt enorme, asta o face să realizeze cu durere că ar putea pierde pe cei de care o leagă tocmai această disponibilitate de a asista. generozitatea leagă. cealaltă, justine, figură complementară, e fragilă și închisă, ermetic aproape, reacționând la alte chestii. atitudinea în fața catastrofei depinde de filosofii de viață diferite. nu cred că e simplu instinctul de conservare cel care dictează și, dacă e așa universal cum se spune, uniformizează reacțiile omenești în fața pericolului. justine își expune foarte clar părerea într-un moment al filmului: earth is evil. la final îți pare rău că nu vei mai auzi viori, dar bilanțul pare încurajator: nu va mai exista PR agresiv, anxietate, relații distruse, situații jenante, hectare de gunoi în oceane, sonde de petrol, mdm în parizer, etc. deci, privind în ansamblu, planeta aia nasoală chiar face bine igienei universale. sărmanei claire, care, spre ghinionul ei și în detrimentul calmului ei sufletesc, are la ce ține și pe cine/ce regreta, din păcate nu i se face dreptate cu acest film. și de aici o tristețe apăsătoare. puneți-vă lacăt la suflet pentru că vă va fi mai ușor când vine năpasta.
poate voi scrie ceva mai coerent altă dată.

[Chambord]

*like*

[Malombra]

eu știam că l-am postat în ultimul film vizionat și mă miram că nu-l mai găsesc acolo.

mersi Chambord , dacă te refereai la ce am scris eu acolo

[Liviu-]

Sta mai bine aici Dar daca te superi il trimit inapoi

[Malombra]

n-am nici o treabă, poa să stea și aici

[Albedo]

Solaris (1972) era filmul meu preferat, într-o vreme când aveam filmele puse în topuri. Acum pot spune că este un film care mă impresionează până în măduva oaselor, începând cu imaginea, muzica (Ich ruf zu dir ...) până la poveste şi scenariu. Filmul abordează, în principal, teme precum: melancolia, vinovăţia, înstrăinarea de sine. Îmi era imposibil să nu fac această comparaţie cu Melancholia, în primul rând pentru că ştim că LvT vede în Tarkovski un mentor, iar apoi pentru că LvT face, în chiar acest film, trimiteri exprese la "omologul" său din 1972. Ar fi de menţionat aici scena cu Justine plutind pe un pârâu, printre iarbă şi alge, de parcă ar fi plutit în chiar în acel pârâu din Solaris. Apoi mai este un tablou care apare de vreo două ori în Melancholia, The Hunters in the Snow, pe care Tarkovski ne pune să-l vizionăm mai bine de un minut în filmul său. Iată ce se spune despre acest tablou : The mind of man wants to see reality in two ways: as reassuringly continuous, and as delightfully surprising. If a person knew how much sameness he wanted to see in reality, he would be astonished; if he knew, too, how much difference he wanted to see in reality, he would be astonished. Man wants to see reality at once as the same and different: through art he can do this....

Primele minute din Melancholia mi-au dat impresia, cu excepţia imagisticii, că filmul este unul mediocru. Finalul însă m-a făcut să exclam "Brilliant!". Melancholia este un film strâns legat de LvT, este chiar rodul depresiei lui, ba chiar aş putea spune că autorul său se identifică prin Justine. LvT ridică suferinţa umană pe un piedestal. "The Earth is evil" se traduce prin "viaţa este suferinţă" iar depăşirea acesteia înseamnă, în primul rând, cunoaşterea acesteia, ceea ce se traduce prin nebunie pentru "lume" (Claire). Ceea ce pentru Justine/LvT înseamnă "katabasis" şi "anabasis", cunoaşterea sinelui prin coborâre în iad, pentru ceilalţi înseamnă nebunie, ciudăţenie.
Melancholia este modul în care LvT înjură lumea, pe care o pune în faţa morţii/dispariţiei pentru a-i dovedi ipocrizia.

Cu toate aceste, gândindu-mă la Solaris, nu pot să nu constat că filmul este oarecum incomplet. Spre deosebire de Tarkovski, LvT nu ştie ce vrea şi unde se îndreaptă. Scena cu nunta, cu toate că urmăreşte, în opinia mea, să arate normalitatea/platitudinea în contrast cu nihilismul/nebunia Justinei şi a mamei ei, pare să fie eterogenă în relaţie cu restul filmului. De aceea, în multe situaţii, filmul pare forţat, deşi idea de la care pleacă este bună.

[maur]

in unele pasaje sunt relativ de acord cu dragonfly:

sotul lui Claire este un om slab,constientizeaza tarziu dezastrul si procedeaza in consecinta...
Claire insasi este slaba, neputincioasa, totdeauna a fost asa.in aparente, ea planifica totul, ea ducea inainte roata.totul se dovedeste a fi un fiasco...dar se pot intrevedea defectele ei si ale sotului:
cand mirii apar in intarziere dupa o excursie cu limuzina(superba)-a se vedea comparatia cu masinuta de golf prin care la final mama si fiul vor sa fuga, ziceam cand vin mirii organizatorii de nunti sunt foarte derutati, ca sa nu spun altfel.
in general, cei ce zic ca, conduc, sunt impinsi in fata si doar atat.subteranele comanda de-adevaratelea.

ei, bine Justine apartine acestui gen de oameni.ea este'matusa de fier' cum foarte bine o defineste copilul, inca de la inceput.si e pentru acest lucru ca Justine , la final,prefera copilul in locul paharului de vin, ajutandu-l sa construiasca pestera magica.
depresia ei este datorata clar iminentei ciocniri,dintre toate personajele doar ea are aceasta premonitie impreuna cu 'little father', care la un moment dat dispare...personajul fiind cel care duce inainte ferma si proprietatile, dar si cel ce strange valiza de haine a mamei lui Justine aruncata de ginere pe scari.
imaginea miresei plutitoare este un omagiu la mitul ofeliei, motiv care apare si in biblioteca , cand se schimba cartile..
faptul ca nu apar vari FBI, Servicii Secrete, nu inseamna ca ele nu exista, dar in scenariul filmului nu isi au rostul, fapt ce nu poate decat sa produca placere.