Woody Allen

[illotempore2002]

Sunt vreo 3-4 topicuri dedicate lui Woody Allen, cred ca ar avea un anume sens sa le unim, ce ziceti?

Asta pt ca am revazut aseara Stardust Memories, in mod sigur am mai scris pe undeva despre el.
Desi lui Allen ii place sa se pupe in fund foarte mult in filmele sale, treaba e ca nu ma deranjeaza deloc. Are de ce sa se pupe in fund si sa se rasfetze.

Cea mai frumoasa parte a filmului este inceputul lui: dark, sumbru, pesimist, morbid. Un tren al suferintei in care personajele plang in hohote, se uita in gol, sunt blocate intr-o imposibilitate impusa de insasi viata, trenul al caror calatori sfarseste la o groapa de gunoi. Extrem de hazos momentul in care producatorii socati si dezamagiti ii fac "scandal" lui Allen pt ca si-a pierdut mintile cu un astfel de film, total neamuzant. oamenii nu vor realism, mai ales cei din Kansas City, pt ca au parte de realism in fiecare zi, ei au nevoie sa se amuze.

Dar Woody Allen se vaita, este ce stie sa faca cel mai bine, pe langa filme: s-a saturat sa faca filme comice, vrea sa faca un film serios pt ca in lume exista atata suferinta care trebuie comunicata si este foarte nedrept si aberant sa faci comedii.

Din acest moment, circa 10 minute de la inceputul filmului, totul se transforma intr-o comedie marca Woody. Tragi-comic, cu toate anxietatile bine-cunoscute, paranoia, angoase, sclifosiri, ifose delicoase . urmeaza un val de femei care au intrat si au iesit din viata lui dintre care se remaca frumoasa Charlotte Rampling (joaca si in Asphalt tango, btw) si Jessica Harper (o puteti admira in Suspiria, eroina principala a lui Dario Argento, cu o frumusete ciudatzica dar acaparatoare, insa cu un talent evident).

[Windom]

Tocmai ce-am văzut Interiors, probabil cel mai atipic Woody Allen, foarte apropiat de Bergman şi al său Cries and Whispers. Precum într-o piesă de teatru, Allen explorează aici, cu ajutorul unui scenariu inteligent şi al unui ansamblu actoricesc de excepţie, drama unei familii tipice de intelectuali burghezi newyorkezi debusolată de hotărîrea capului familiei de a-şi părăsi consoarta depresivă şi a se recăsători cu o hoaşcă vulgară şi cam retardă.
Există şi trei surori la mijloc, una adorată de mamă şi ignorată de tată, cealaltă preţuită de tată însă aflată într-o relaţie problematică cu mama. A treia, cea mai mică dar şi cea mai superficială, a ajuns actriţă la Hollywood şi există, după cum bine remarcă un personaj la un moment dat, doar pentru că are cine să o admire on the silver screen. E o formă fără conţinut, prilej de exaltare bahică pentru personajul de mai sus care, înghesuind-o într-un colţ îi propune a quickie, deoarece e singura tipă, dintre cele pe care le-a regulat, care nu-i superioară intelectual.
Unul dintre lucrurile care surprinde încă de la început este lipsa totală a coloanei sonore. Asta pînă la secvenţa nunţii, moment în care izbucnesc cunoscutele ritmuri de jazz atît de dragi lui Woody, eliberate parcă, dintr-o dată, din cutia în care fuseseră încuiate pînă atunci. Este, de altfel, cea mai memorabilă secvenţă din întregul film, parodia unei nunţi înscenate la domiciliu, eveniment restrîns la membrii familiei, moment de exuberanţă doar pentru mireasa care pare că nu-şi dă seama niciodată de ceea ce se petrece în jurul ei. Tensiunea se acumulează în sînul familiei erupînd dramatic spre final pentru a se domoli apoi în ultimele cadre, lăsîndu-ne să medităm în linişte (coloana sonoră lipseşte şi la creditele finale) după ce am fost martorii celui mai cenuşiu şi deprimant epilog marca Woody Allen.

[zeno.marin]

Asa a vrut Woody Allen sa rupa cateva cadre, asemeni unui dirijor glumet care da intrarile altfel decat pe partitura, sa incerce daca auditoriul cunoaste aria. Caci explicatia vine totusi natural "Sunt un tip care nu poate functiona bine in viata, dar o poate face in arta". Aceasta este fraza de incheiere si concluzia pe care o trage Harry Block, cel a carui personalitate o descompune Woody Allen. Filmul nominalizat la oscar pentru scenariu, ne conduce prin lumea acestui scriitor lovit de un blocaj de creatie. Si iata ca rezultatul acestei fantezii este ca avem un film cu atat de multi actori buni, incat impresia mea este ca fiecare si-a dorit sa faca echipa cu celelalt, din mandrie profesionala.

Un pic prea evreiesc, excesiv concentrat pe sex si mult prea nevrotic, filmul nu rupe traditia peliculelor lui Woody Allen, asa ca cine agreeaza particularitaile umorului sau cu totul specific se va bucura de numeroase replici si cugetari care pot face parte cu mandrie din citatele oricarui iubitor de film.
Iar pentru ca am adus vorba de traditie, sa incepem cu "traditia este iluzia permanentei" sau "Toti oamenii stiu acelasi adevar. Vietile noaste constau din felul in care decidem sa-l distorsionam".

Cand scoala pe care a abandonat-o il invita sa fie onorat de catre cititorii care acum il studiaza, evenimentul atat de asteptat de el se sfarseste in dezastru (un mort pe bancheta din spate, o prostituata inchiriata si o acuzatie de rapire). Insa scriitorul mult prea egoist, cinic si sarcastic pentru a mai fi iubit de cineva nu realizeaza ca acuzatia pe care o aduce cumnatului sau Bert este in sine propria-i definitie: "Esti opusul paranoicului. Cred ca traiesti cu aceeasi iluzie nebuna ca lumea te simpatizeaza". Asa ca in final cei ce-i vor ramane fideli si care il vor cinsti, raman doar personajele create de imaginatia lui Harry.

Burt: Iti pasa de holocaust sau crezi ca nu s-a intamplat niciodata?
Harry Block: Nu doar ca stiu ca am pierdut 6 milioane, dar parte infricosatoare este ca recordurile exista pentru a fi doborate.

Sa nu uit inca una delicioasa: "Look! Mel is out of focus"

[zeno.marin]

Nu stiu daca e unul dintre cele mai subtile filme ale lui Woody Allen, dar cu siguranta unul dintre cele mai nostime. Intriga este una reusita, plina de comic si replici amuzante, spirituale, dar in umila mea impresie, fara a atinge complexitatea altor filme ale sale.

Un pic bizar felul in care migreaza filmul de la un tip de comedie cu o anumita structura in prima sa parte, catre partea a doua mult mai consistenta, cu o alta atitudine si perspectiva sensibil diferita. Personajele foarte prezente (amuzantii complici Tony, Frenchy, Benny) dispar gradat din peisaj, pana la punctul in care aproape ca vedem un film diferit. Senzatia este ca scenaristul s-a razgandit fundamental in ce priveste traiectoria intrigii, dar totusi aceasta ciudatenie nu deranjeaza deloc, filmul fiind foarte placut de urmarit.

Am sa-mi permit sa dau o mostra de traducere personala din scenariul filmului: "Pentru Dumnezeu! Denny nu e tampit fiinda e sofer de camion. E tampit pentru are un IQ scazut." Un IQ scazut? Poate, dar iata o demonstratie ca nu e nevoie de multa inteligenta pentru a fi profund, chiar si accidental. Sa vedem ce spune intr-un interviu acelasi Denny, devenit prin voia sortii "unul din arhitectii strategiei neortodoxe Sunset Farm":

"- Dumneavoastra ati venit cu ideea de a face reclama prajiturilor in Playboy, Penthouse si Hustler Magazine?
- Ma gandeam ca daca un barbat se zgaieste la o bunaciune goala si vede sani si picioare, o sa saliveze. E in natura omului. Asa ca daca saliveaza, intoarce pagina si ajunge la poza zilei, sa zicem prajitura noatra cu crema de fistic. Atunci se gandeste ca poate de asta saliveaza, intelegi? E psihologie, e stiinta! E ca teoria lui Pablo. Stii, aia cu cainele cand il hraneste...
- ...Pablo?
- Da, Pablo ala cu cainii."

Nu bag mana in foc pentru altii, dar mie mi s-a parut... profund. Small Time Crooks este genul de film unde zambetul ramane schitat constant, iar din cand in cand chiar razi sanatos. Pana la urma ce poti sa-ti doresti mai mult de la o comedie? Poate o nota mai buna pe IMDB?...

[zeno.marin]

"Nu pot asculta atat de mult Wagner, stii? Incep sa simt nevoia sa cuceresc Polonia"...
Iata genul de dialoguri care te ung la suflet si care curg cu o naturalete atat de fantastica, incat te intrebi daca vreodata e nevoie de mai multe duble. Probabil ca nici nu ar fi posibil, pentru ca altfel spontaneitatea n-ar mai fi aceeasi, iar spontaneitatea este exact marca celebrului regizor.

Si totusi de ce i-am dat doar 6 (bunicel)? Raspunsul ar fi constructia intrigii, care mi-ar da de inteles ca urmeaza un fel de joc dea v-ati-ascunselea cu mintea spectatorului, unde sortii ar inclina mai degraba catre o descoperire banala sau cel mult spre o remiza, sau de ce nu, chiar spre un final nedefinit, interpretabil (caci nu spune nimeni ca ar fi vreodata nevoiede un final cu un singur punct).

Exact la asta ma astept cand sotii Lypton isi sustin unul convingerea aflati pe baricade diferite. Dar jocul dintre scepticismul lui Larry si aparenta paranoie a lui Carol se dizolva undeva la apogeul traiectoriei scenariului, urmand o coborare abrupta si implacabila intr-o poveste agitata cu multe alergaturi si un final simplist, parodiat dupa celebrul film noir "The Lady from Shanghai" (1947).

[Mercutio]

"Nu pot asculta atat de mult Wagner, stii? Incep sa simt nevoia sa cuceresc Polonia"...
Iata genul de dialoguri care te ung la suflet ...

am fost putin dezamagit sa aflu ca replica nu-i apartine. apare intr-un roman numit Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon:"A person feels good listening to Rossini. All you feel like listening to Beethoven is going out and invading Poland."
si l-am mai prins cu una de-a lui Groucho Marx, nu mai retin care.
oricum, asta nu scade cu nimic din valoarea si originalitatea lui Woody.
ce bine ar fi daca ar mai exista cativa ca el.

[Mercutio]

si daca tot eram la capitolul acesta... mi-am amintit ca eu l-am descoperit pe Woody Allen ca scriitor.
prin anii 80 am cumparat de la anticariat un volum de proza umoristica, intitulat "Caramida cu maner", o colectie de schite umoristice de autori romani si straini, printre care si cateva de Woody Allen.
as vrea sa mai rasfoiesc o data cartea aceea, pe care, din pacate, am imprumutat-o, fara sa vreau, in mod definitiv. dupa aceea am descoperit la tv. filme ca Take the money and run si Bananas.
am gasit recent in schimb un volum de povestiri numit L'Erreur est humaine (da, stiu, e in franceza, ce vreti, asa am gasit-o, si era si la pret redus) care asteapta o vacanta mai lunga pentru a fi citita.

[zeno.marin]

am fost putin dezamagit sa aflu ca replica nu-i apartine. apare intr-un roman numit Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon:"A person feels good listening to Rossini. All you feel like listening to Beethoven is going out and invading Poland."
si l-am mai prins cu una de-a lui Groucho Marx, nu mai retin care.
oricum, asta nu scade cu nimic din valoarea si originalitatea lui Woody.
ce bine ar fi daca ar mai exista cativa ca el.

Necunoasterea paternitatii reale a unor panseuri/citate in esenta dovedeste doar ignoranta spectatorului (care nu sufera din acest motiv si se bucura "oblivious" la fel de mult cand le aude vizionand filmul respectiv, cum s-ar bucura dand peste ele in cartea de provenienta). In fond in cate filme nu sunt folosite citate din carti celebre, din istorie, religie sau... din alte filme chiar?
Cred ca Woody Allen nu-si revendica respectivele cugetar, pentru simplul motiv ca nu e nevoie. Cine se prinde bine, cine nu, il va cita in mod eronat... Filmul per ansamblu este cel care trebuie sa fie original, si in mare masura este. De remarcat ca parodierea altor filme poate da nastere unei chestiuni originale deopotriva.
Revenind putin la "parafrazarea" in cauza, varianta "Wagner" (vs. Roselini) a ideii formulate mi se pare mai sugestiva in contextul ideii exprimate.

[Mercutio]

Revenind putin la "parafrazarea" in cauza, varianta "Wagner" (vs. Roselini) a ideii formulate mi se pare mai sugestiva in contextul ideii exprimate.

binenteles. mai ales ca Wagner, nu numai ca era preferatul lui Hitler, dar ii si impartasea din idei.

[zeno.marin]

binenteles. mai ales ca Wagner, nu numai ca era preferatul lui Hitler, dar ii si impartasea din idei.

Exact asta spuneam si eu mai voalat... Dar pentru ca am ajuns la aceasta cotitura amuzanta a discutiei, daca Gruncho Marx era la fel de "feringian" ca si Woody Allen, Thomas Pynchon nu era (se pare). Dar nu conteaza. Cand e vorba de inspiratie, "legile achizitiei" functioneaza fara a face vreo discriminare... Chiar, ia sa caut eu daca exista vreo lista cu aceste legi, culese de vreun fan SF...

Ah, de fapt o chestie e clara: diferenta dintre originalitate si plagiat o face doar cultura celui care face acea apreciere. Sau ignoranta sa...

[zeno.marin]

Mai mult fiction decat science, mai mult Buster Keaton decat Diane Keaton, Sleeper nu este unul dintre cele mai vrednice de lauda filme ale lui Woody Allen. Amenintarea cu spararea creierului nu vine de la regimul totalitarist-distopic ci de la filmul in sine, care abunda in poante bufe si umor fizic nu foarte rafinat.

Totusi, prin toata fugareala si scalambaiala pe fond de muzica de jazz, parodie indoielnica a comediilor mute, se disting cateva scene nostime si cateva replici amuzante. De pilda iesirea din capsula criogenica si despacheterea din staniol, identificarea anticelor poze cu personalitati uitate de sute de ani:

"Acesta era Josef Stalin. Era un comunist, nu m-am dat prea tare in vand dupa el, avea o mustata urata, o gramada de obiceiuri proaste. Asta e Bela Lugosi. A fost primar al NY pentru un timp, poti vedea aici ce i-a facut acest lucru, stii... Asta e uh... Charles DeGaulle, el a fost un faimos bucatar francez, a avut prorpriul sau show de televiziune, iti arata cum sa faci sufleuri si omlete si de toate..."

Luna: Imi rozi unghiile!
Miles: Fac asta pentru ca esti foarte tensioata.

Adica vreo cateva grame de aur intr-o tona de steril, senzatia per ansamblu fiind ca inca nu e "acel Woody Allen" din filmele cu umor mult mai intelectual de mai incolo. Pe scurt un film care merita vazut doar ca "o curiozitate" si... de curiozitate, dar nu un film de colectie.

Ma asteptam la un pic mai mult. Poate de asta am fost si atat de vehement...