Articole Quarantine

La data de 11 martie 2008, autoritatile inchid un complex rezidential din Los Angeles fara nicio explicatie. Locatarii n-au mai fost vazuti niciodata de atunci.

Fara detalii. Fara martori. Fara dovezi.

Pana acum…

Pentru realizarea unui reality TV show despre oamenii care lucreaza in timp ce restul lumii doarme, reporterul Angela Vidal (Jennifer Carpenter) si cameramanul ei, Scott (Steve Harris), participa la o tura de noapte a echipelor de interventie dintr-o unitate de pompieri din Los Angeles. Dupa ce seara s-a scurs fara evenimente, la miezul noptii apare un apel de urgenta la 911; acesta ii conduce intr-un bloc de apartamente din centrul orasului.

Politistii se afla deja la fata locului ca urmare a faptului ca dintr-un apartament de la etajul trei s-au auzit strigate infioratoare, care-ti inghetau sangele in vine. intrucat au dat de o poveste senzationala, Angela si Scott sunt hotarati sa inregistreze totul pe banda.
Odata intrati in apartament, pentru a cerceta locul, ei descopera o femeie in varsta, imbracata in camasa de noapte, care statea singura pe intuneric. E plina de sange, iar respiratia ei este sacadata si suieratoare. Pare a fi bolnava. Cand unul dintre politisti se apropie s-o ajute, dintr-o data ea se repede la el atacandu-l…cu dintii.

Oamenii din grupul de interventie reusesc sa linisteasca femeia si incearca sa cheme ajutoare pentru politistul ranit. Dar cand incearca sa paraseasca complexul, ei descopera ca cei de la CDC (autoritatea de preventie a bolilor) au inchis cladirea bagand-o in carantina. Toate iesirile sunt ferecate si pazite de oameni inarmati pana in dinti. Accesul la telefon, internet, televiziune sau telefoane celulare a fost taiat, iar oficialii nu dau nicio explicatie celor ce au ramas inchisi inauntru. Complexul de apartmente si locatarii lui intra in panica. incercand sa inteleaga ce se intampla, locatarii sunt fortati sa caute ajutorul, unul la celalalt. Atunci urmeaza alt urlet, de undeva de sus. in holul blocului, unde este stransa toata lumea, cade deodata un cadavru de la etajul trei.
Iar atacurile incep din nou…
Atunci cand, in sfarsit, carantina este ridicata, singura proba despre cele intamplate este banda video a cameramanului. Daca te uiti la banda vei vedea ororile care li s-au intamplat celor aflati in carantina.

In regia lui John Erick Dowdle, dupa un scenariu de John Erick Dowdle & Drew Dowdle, filmul CARANTINA ii are pe generic pe Jennifer Carpenter, Jay Hernandez, Columbus Short, Greg Germann, Steve Harris, si Dania Ramirez, alaturi de Rade Sherbedgia si Johnathon Schaech. Bazat pe filmul REC, scris de Jaume Balagueró & Luis A. Berdejo & Paco Plaza, CARANTINA a fost produs de Doug Davison, Roy Lee, si Sergio Agüero, iar producatorii executivi au fost Glenn S. Gainor, Drew Dowdle, Julio Fernández, si Carlos Fernández.
Echipa din spatele camerei de filmat ii include pe directorul de imagine Ken Seng, scenograful John Gary Steele, monteurul Elliot Greenberg, si pictorul de costume, Maya Lieberman.

Cum s-a "instituit" carantina

“Carantina” este un cuvant care-ti aduce imediat in minte alte cuvinte cum ar fi “teama,” “boala,” si “izolare.” Dar filmul CARANTINA a pornit de la alt film, de limba spaniola. Producatorul Sergio Agüero a descoperit filmul spaniol REC, in timpul unei excursii in Spania, in ianuarie 2007, (filmul a obtinut premiile Goya – echivalentul spaniol pentru Oscar – pentru cel mai bun montaj si cea mai buna actrita debutanta). “Eu am vazut filmuletul de prezentare, folosit de casa de productie pentru a vinde drepturile internationale,” spune Agüero. Filmul un se incheiase inca, dar chiar si “acest material de promovare m-a facut sa simt fiori pe sira spinarii.”

Intrevazand premisele unui film captivant si terifiant, Agüero imediat s-a hotarat sa faca o versiune englezeasca a filmului. “in timp ce in Spania se lucra la ultimele cadre ale filmului REC, eu am adus acasa in SUA proiectul si i l-am prezentat lui Roy si Doug de la Vertigo Entertainment.,” spune el. Roy Lee si Doug Davidson mai adusesera in fata publicului american si alte proiecte, versiuni in engleza ale unor filme straine, cum ar fi The Ring, The Grudge si The Departed, asa incat Agüero a considerat ca filmul CARANTINA va fi ceva absolut natural pentru Vertigo.

Cand producatorul Lee a urmarit pentru prima data filmuletul promo al REC, si a citit scenariul, a fost incantat. “Puteai sa-ti dai seama din prima ca are ceva deosebit,” afirma el. La putin timp dupa ce s-a incheiat realizarea filmului spaniol, partenerii au obtinut o copie si au facut un proiect de realizare la compania Screen Gems, care a fost asa de incantata incat a trecut filmul pe lista prioritatilor. “Filmul asta s-a facut mai repede decat oricare alt film la care am lucrat,” spune Lee. “Din momentul in care am vazut filmul original si pana in momentul in care s-au tras primele cadre pentru CARANTINA, n-a durat mai mult de trei luni.”

Fratii John si Drew Dowdle au fost solicitati sa adapteze scenariul. Cei doi scrisesera de curand scenariul pentru thrillerul de tip documentar The Poughkeepsie Tapes, pe care John l-a si regizat iar Drew l-a produs, iar producatorii aveau certitudinea ca ei stiu de ce ar avea nevoie CARANTINA pentru a deveni un film de succes. Fratii fusesera invitati sa-si prezinte viziunea asupra filmului, iar ei nu au ratat ocazia.
Strategia lor a dat roade. “Fratii Dowdle ne-au castigat prin entuziasmul cu care au abordat materialul,” spune Agüero. “Ei au fost de asemenea capabili sa armonizeze filonul American, intr-un film care avea un scenariu bun in spaniola, dar care avea nevoie de unele accente mai puternice, pentru a satisface publicul american.”

Majoritatea remake-urilor au avantajul de a avea la baza un prototip de la care se poate dezvolta alta versiune. Adaptarea proiectului consta in imbunatatiri sau modificari ale scenariului menite sa dezvolte povestirea sau suspansul.
In cazul REC, “Noi am facut adaptarea pentru CARANTINA chiar inainte de a vedea filmul propriu-zis,” marturiseste John Dowdle. “Spaniolii nici nu apucasera sa faca montajul filmului lor. Noi am vazut doar scenariul si filmuletul de prezentare. Pe baza lor am facut adaptarea.

“Realizarea unui remake este un proces interesant,” continua John. “in unele privinte asta inseamna mai multa libertate in creatie, dar in altele, mai multa constrangere. Noua ne-a placut enorm materialul original – era foarte bun – asa incat eram entuziasmati.”
“Era bine sa pornesti de la ceva de calitate,” adauga Drew. “Am dorit sa ne mentinem destul de aproape de original, pentru ca era veridic in toate privintele. Cred ca primul impuls este sa modifici lucrurile si sa le faci sa fie mai bune, dar noi trebuia sa rezistam acestui impuls pentru a nu strica ceea ce era deja foarte bun. Suntem incantati de felul in care am reusit sa pastram echilibrul intre filmul original si nota personala a filmului nostru.”

Realizatorii au adus intr-adevar o serie de modificari filmului pentru a accentua elementele realiste ale noului proiect. “Filmul spaniol era mai supranatural,” explica Agüero. Fratii Dowdles au vrut sa adauge mai mult realism filmului, iar aceasta l-a facut si mai infricosator. “In cazul CARANTINEI ” spune Agüero, “realizatorii augmenteaza paranoia cauzata de faptul ca guvernul, despre care se crede ca ar trebui sa vina in ajutorul oamenilor, este aici inamicul mut, care ne tine in intuneric, fara a ne oferi nicio explicatie.”
Intrucat ideea principala a filmului reclama folosirea unei singure video-camere, care este folosita pentru a inregistra actiunea din bloc, filmul se petrece aproape permanent in timp real. Imaginile urmaresc miscarea inspre si dinspre apartamentele respective, in susul si in josul scarilor, si dureaza minute intregi pana cand, printr-un cadru negru sau imagini sacadate, se trece la urmatoarea secventa. Tranzitia de la o scena la alta se face de obicei cu taieturi de montaj insesizabile.

“Totul este privit prin ochiul camerei de luat vederi,” spune regizorul Dowdle. “Ceea ce este terifiant este faptul ca nu poti vedea toata camera, nu poti vedea ce se ascunde dupa usa, nu poti vedea ce e dincolo de perete. Atunci cand privirea e limitata la ceea ce poate surprinde o singura camera de filmat, ai senzatia ca te afli intr-un spatiu real.”

Realizatorii au ales sa filmeze in ordinea cronologica data de scenariu, o tehnica abandonata in filmarile moderne din cauza locatiei, actorilor si a economiei de timp. “Noi am turnat CARANTINA intr-o maniera liniara,” spune Lee. “Prima secventa pe care am filmat-o este si prima scena prevazuta de scenariu, iar ultima scena turnata este si ultima secventa a filmului. Tensiunea crestea pe masura ce filmam.”
Realizatorii au descoperit ca filmarea in ordine cronologica le oferea in plus si libertatea de a experimenta direct pe platou, fara alte repercusiuni. “Experimentele noastre ne-au permis sa schimbam interventia actorilor sau situatiile in care se aflau personajele,” spune John. “Daca am fi filmat in afara cronologiei, ar fi trebuit ca toate detaliile si schimbarile sa fie puse la punct inainte de a incepe filmarile, pe cand acum, puteam modifica in orice moment. Drew si cu mine am simtit ca trebuia sa ne bucuram de momentul filmarilor. Ori daca esti conditionat in toate privintele, nu poti face asta.”

Blocul de locuinte

In cazul REC, realizatorii spanioli au filmat intr-un complex de apartamente real. Realizatorii Carantinei au crezut ca vor proceda la fel, utilizand o locatie reala – se gandisera la faimoasa Bradbury Building din Los Angeles. Dar ei nu ar fi avut acces acolo decat noaptea. in afara de dificultatea filmarilor de noapte, scenariul prevedea ca apartamentele sa aiba iesiri directe pe scara centrala. Asta ar fi insemnat sa pacaleasca fiecare cadru, sa amenajeze in fiecare zi birourile, transformandu-le in apartamente de locuit si sa inchirieze birourile pe toata durata filmarilor. in final, li s-a parut o idee mai buna sa-si construiasca propriul bloc de locuinte. Pe platourile Sony Pictures, pe platoul 23, s-a construit un bloc de locuit cu trei etaje. Cu o suprafata de circa 500 metri patrati si o inaltime de peste zece metri, decorul oferea locatia perfecta si permitea realizatorilor sa amenajeze totul conform specificatiilor scenariului.

Blocul de trei etaje (cu cel de-al patrulea etaj pierzandu-se in partea superioara a decorului) avea sase dormitoare si trei apartamente complete cu living si sufragerie. Cladirea beneficia si de “spatii moarte” (usi care nu duceau nicaieri) pentru a ascunde departamentul video, zona tehnica si de depozitare. Toata constructia a durat sase saptamani si a folosit o echipa de circa 40 de oameni. Structura se sprijinea pe grinzi si contraforti de otel, iar la parterul ei, productia avea chiar un atelier pentru lucrarile metalice de structura sau decorative.

Alta tehnica de filmare

Intrucat ideea filmului era ca publicul trebuie sa vada totul prin ochiul unei singure camere de filmat, era mai avantajos sa se filmeze cu inalta definitie (HD). Producatorul Lee afirma, “Am ales sa folosim imaginea HD pentru ca ne permitea s-o modificam ulterior, ca sa semene cu imaginile de la stiri sau din emisiunile de tip reality, iar acest lucru era foarte important pentru noi.”
Realizatorii s-au hotarat sa foloseasca o camera Sony F-23. Directorul de imagine, Ken Seng, spune ca F-23 are mai multe avantaje: “Puteam sa tragem secvente cat de lungi doream, sa le repetam si sa le dam aspectul de imagini de stiri sau de documentar, mentinand in acelasi timp un stil de filmare constant.”

Era un singur impediment: “E o camera de aproximativ 15 kg,” spune Seng. Pentru a conferi filmului aspectul de reality, secventele trebuiau filmate integral cu camera tinuta in mana, lucru care s-a dovedit a fi destul de…greu. “Deindata ce lua in brate tot harnasamentul, operatorul trebuia sa alerge in sus si-n jos pe scari cu o greutate de circa 20 de kg. Pare amuzant, dar a fost destul de greu”.

“Datorita ritmului frenetic in care se petrece filmul, si a faptului ca personajul aflat permanent in centrul actiunii era camera de filmat, ne-am dat seama ca ar parea mai realist daca am zgaltai video-camera, daca personajele s-ar izbi de ea, ar impinge-o cat colo si apoi ar fi din nou insfacata pentru a filma cu ea,” spune regizorul Dowdle. “De cateva ori a trebuit sa ne oprim putin pentru a-i lipi carcasa, ca sa putem filma din nou.”

Despre dificultatile de filmare ne vorbeste John Dowdle: “Aveam o singura camera cu care trebuia sa filmam 15 actori, cascadoriile, efectele, toate cele – multe zile erau sacrificate pentru o singura secventa. O secventa de cinci minute care trebuia filmata dintr-o data necesita multa repetitie. In unele dintre zile, nu incepeam sa filmam decat spre seara, iar atunci filmam si filmam fara incetare. Filmul nostru nu era un film normal care se toarna dupa tipic. in cazul nostru, nu se puteau ascunde prea multe la montaj, asa ca trebuia sa fie totul perfect la filmare.”