Articole Nowhere Boy

« Mamă…tu m-ai avut pe mine, în schimb eu nu te-am avut pe tine niciodată »

Să ne imaginăm copilăria lui John Lennon…Liverpool 1955: un adolescent de 15 ani, isteț, însă puțin cam rebel, veșnic în căutare de noi experiențe. Într-o familie plină de secrete, două femei extraordinare își dispută iubirea lui John: Mimi, mătușa cea conservatoare, cea care l-a crescut și Julia, mama lui naturală. Tânjind după o familie normală, John evadează în noua și excitanta lume a rock and roll-ului, unde geniul lui, de tânăr lipsit de experiență, își găsește sufletul pereche în adolescentul Paul McCartney. Imediat după ce începe o viață nouă, John primește o lovitură tragică. Însă un tânăr plin de optimism îi descoperă vocea – și iată că un idol urcă în forță pe scena mondială.

Pelicula de debut a regizoarei Sam Taylor-Wood, o producție Ecosse Films intitulată “Nowhere Boy/John Lennon: Începutul unei legende” ne relatează povestea vieții lui John Lennon din perioada adolescenței. În rolurile principale apar stele de primă mărime: Aaron Johnson (Angus, Thongs and Perfect Snogging, Kickass) în rolul lui John Lennon, Kristin Scott Thomas (The English Patient, I’ve Loved You So Long) în rolul Mătușii lui John, Mimi, Anne-Marie Duff (Notes on a Scandal, Shameless) în rolul mamei lui, Julia. Tânărul Paul McCartney este interpretat de Thomas Brodie Sangster (Love Actually, Nanny McPhee), alături de debutantul Sam Bell, interpretul lui George Harrison. Distribuția de excepție îi include și pe: David Morrissey (The Other Boleyn Girl, Captain Corelli’s Mandolin), cel care-l interpretează pe Bobby Dykins, prietenul pe termen lung al Juliei, precum și pe David Threlfall (Elisabeth: The Golden Age, Master and Commander) în rolul soțului lui Mimi, George Smith. Filmul “Nowhere Boy/John Lennon: Începutul unei legende” a fost realizat de producătorii Robert Bernstein și Douglas Rae de la Ecosse Films (Brideshead Revisisted, The Waterhorse, Becoming Jane) și de Kevin Loader (In the Loop, Venus, The Mother).

Nowhere Boy/John Lennon:Începutul unei legende” este o producție a studiourilor Ecosse Films, în asociație cu Film4, UK Film Council’s Premiere Fund, NorthWest Vision and Media, Lip Sync Productions și Aver Media. Scriptul a fost realizat cu sprijinul UK Film Council’s Development Fund.

Regizoarea Sam Taylor-Wood a fost nominalizată pentru premiul Palme d’Or la Festivalul Filmului de la Cannes, 2008 pentru filmul ei de debut de scurt metraj, al casei de producție Film4, Love You More, produs de mentorul acesteia, Anthony Minghella. Lucrările ei, ca artist și fotograf se regăsesc în numeroase galerii prestigioase ale lumii. Scenariul a fost scris de Matt Greenhalgh, câștigătorul premiului BAFTA Carl Foreman în 2007 pentru filmul Control.

Seamus McGarvey, nominalizat la Oscar și BAFTA pentru realizarea din Atonement este Director de Fotografie, cel care mai colaborase cu Taylor-Wood și la scurt-metrajul Love You More. Cea mai recentă creație a lui McGarvey este recentul film al lui Joe Wright, The Soloist, la care se adaugă alte filme remarcabile, printre care: World Trade Center a lui Oliver Stone și The Hours al lui Stephen Daldry. Alice Normington, câștigătore a premiului BAFTA (Brideshead Revisited, And When Did You Last Time See your Father?)este scenograf general, alături de Julian Day (Control, Boy A, My Summer of Love, Designer de Costume.

Woolton, Liverpool, mijlocul anilor ’50...adolescentul rebel John Lennon locuiește împreună cu mătușa Mimi și unchiul George. E un adolescent cam nesupus și ireverențios, pe care Mimi se străduiește să-l țină în frâu, deși John și cel mai bun prieten al său, Pete Shotton, nu contenesc să facă tot felul de prostii, vagabondând pe străzi și cățărându-se pe autobuze. George, pe de altă parte, are o atitudine mult mai blândă, creându-se o afecțiune extraordinară între el și John, definitiv cimentată în clipa în care George îi cumpără primul acordeon și-i promite că-l va învăța să cânte. Ei împărtășesc dragostea pentru muzică și comediile de la radio. Relația lor, de mari iubitori de distracții, contrastează cu privirea vigilentă a lui Mimi.

Totul se schimbă, atunci când Unchiul George are un atac de cord și moare, ca și când ar fi fost încă o farsă pusă la cale de el și George. Pierderea lui George lasă un vid de neînlocuit în casă, dar, așa cum îi spune Mimi fără niciun fel menajamente, atunci când John caută la ea un strop de alinare: „trebuie s-o scoatem noi la capăt, n-am mai rămas decât noi doi acum”. După înmormântarea lui George, verișorul Stan îl întreabă dacă n-ar vrea să-și cunoască mama, roșcata aceea fâșneață, care-și făcuse apariția mai devreme la mormântul lui George. John acceptă și e șocat să constate că aceasta locuiește la câțiva pași de casa Mătușii, pe Menlove Avenue.

Odată ajuns, mama lui, Julia nu-și poate crede ochilor că el se află la ușa ei. Îl îmbrățișează, așa cum n-o mai făcuse nimeni altcineva până atunci: strâns, exagerat de strâns. Face cunoștiință cu surorile lui vitrege, mai mici și este sedus de casa frumoasă în care locuiește mama lui și de stilul de viață, în vădit contrast cu căminul oferit de Mătușa Mimi. Și Julia este ambarasată de prezența lui și îl duce toată ziua la Blackpool, unde-l introduce în tainele unui gen de muzică recent adus din America, rock and roll, și unde, prin ceața tulbure de pe un chei înegurat, Milk Bar îl învață ce reprezintă de fapt acest dans – Sex. Revine apoi acasă la Julia unde soțul ei de drept, Bobby, îi găsește pe John și pe Julia râzând, cântând și dansând împreună. Deloc impresionat, el le strică petrecerea; John, își ia un aer abătut și pleacă, promițându-i Juliei că nu-i va spune nimic lui Mimi despre ziua nebunească petrecută împreună.

Mai târziu, John visează, îi revin în minte flashuri și imagini dintr-un trecut pe care nu-l poate localiza: figuri nedeslușite, un oraș pe malul mării, amintiri îngropate.

Între timp, Mimi ia în chirie un student la biochimie, pe Michael Fishwick, ca s-o mai ajute pe lângă casă și a constitui, poate, un exemplu la învățătură pentru John. Însă orele de clasă ale lui John la Quarrybank School se consumă tot cu imaginația sa ieșită din comun, cu ironiile lui neobrăzate, cu tot felul de mâzgălituri și desene și cu dezgustătoarea lui creație „The Daily Howl” (Motive zilnice de amuzament), o comedie satirică, care-i pune la grea încercare dascălii.

John se duce din nou s-o vadă pe Julia și are parte de o primire rece din partea lui Bobby. În ciuda acestui aspect, el și Julia se duc la cinematograful din cartier unde urmăresc jurnalul de știri despre Elvis Presley, fenomenul care a răvășit America, iar acum cucerește Marea Britanie. Dintr-un prim plan, John realizează efectul pe care un bărbat și muzica lui îl produce asupra femeilor, inclusiv asupra mamei lui, care pare o școlăriță aiurită.

Într-una din escapadele de la școală ale lui John și Pete, pentru a fura câteva plăci de la magazinul local de discuri, ei își dau seama că au furat muzică de jazz și încep să arunce discurile în apă, lângă chei. Un Cunard Yank (marinar/muncitor pe vapor din Liverpool care făcea drumul dus-întors la New York și aducea în oraș muzica/moda/cultura din America) i-a oprit din activitate și le-a oferit drept troc pentru restul prăzii lor un import pe care tocmai îl adusese recent de la New York, „ I Put A Spell On You” interpretată de comicul Jay Hawkins. John i-a cântat-o și mamei sale; ea a fost extraordinar de impresionată și s-a lăsat purtată pe sunetele muzicii.

Odată întorși la școală, una dintre șotiile lui John a făcut ca el și cel mai bun amic al său, Pete Shotton să fie exmatriculați o săptămână, și, decât să facă față furiei lui Mimi, John pune mâna pe înștiințarea de exmatriculare și o roagă pe Julia să-l lase să petreacă săptămâna cu ea. Aceasta este de acord și, văzând interesul sporit al lui John pentru muzică, începe să-l învețe să cânte la banjo. El rămâne impresionat de talentul și de pofta ei de viață și-și dorește să învețe cât mai multe de la ea.

După inevitabilul telefon primit de la Școala Quarrybank, Mimi descoperă că John a fost exmatriculat și-l găsește la Julia acasă. Mimi este dată afară din casă într-un mod neceremonios și Julia îi spune lui John că poate rămâne. Însă mai târziu, în miez de noapte, John surprinde o discuție încordată între Bobby și mama lui și realizează vulnerabilitatea ei mentală și motivul îngrijorării lui Bobby. În ziua următoare, el părăsește casa mamei lui, încurcat și îndurerat. Julia, la rândul ei, este distrusă.

Întors la Mandips, John își anunță intenția de a înființa o formație de rock and roll. Mimi îl ia să-i cumpere prima chitară, după care John își strânge prietenii în toaleta băieților de la școala Quarrybank, le atribuie roluri în formația lui de muzică folk și așa se naște trupa „The Quarrymen”.

Ajungem la faimoasa lor apariție pe scenă, la petrecerea câmpenească de la Biserica St. Peter’s – unde băieții cântă în fața unui public monden, care o include și pe Julia, deși John se poartă destul de rece cu ea. Un tânăr, Paul McCartney îi privește și este prezentat lui John și băieților în holul bisericii de peste drum. Paul nu numai că știe să cânte la chitară mai bine decât oricare dintre ei, dar cântă și cu mâna stângă. John face tot ce-i stă în putință să nu se arate impresionat, însă își dă seama de potențialul lui Paul. Curând, John și Paul exersează la Mimi acasă, chiar dacă ea îi expediază în grabă pe verandă să-și compună „muzica”. Acolo, în timpul unei ședințe, Paul îi spune lui John că ar trebui să-și scrie singuri muzica, dacă chiar vor să câștige un ban din asta. John își dă seama că acesta are dreptate și realizează și el că au mult mai multe lucruri în comun decât crezuse inițial; Paul, la fel ca și el, crescuse fără mamă.

Între timp, sosesc și rezultatele la examenele lui John, iar Mimi nu e deloc mulțumită - ea îi vinde chitara mult iubită. Când John își dă seama ce a făcut Mimi, se duce ca o vijelie acasă la mama lui și-i cere bani să o răscumpere. Julia acceptă să-i facă pe plac și el se întoarce voios pentru a-i spune lui Mimi cine anume i-a răscumpărat chitara.

La acea dată, reprezentațiile trupei Quarrymen deveniseră din ce în ce mai populare, iar Julia mergea la toate spectacolele lor. Pentru ea era o mare desfătare să stea în spatele scenei cu grupul, fapt care a început să-l cam enerveze însă pe John cât și pe o parte din membrii formației. Julia a vrut să ocolească nemulțumirea lui evidentă, anunțându-și intenția de a da o mare petrecere, la ea acasă, cu ocazia zilei de naștere a lui John; cum ar putea John să refuze? În autobuzul cu care se întorceau spre casă de la reprezentație, Paul îi prezintă pe John și pe restul băieților unui prieten de-al său, George Harrison. Foarte curând, acesta îi impresionează cu îndemânarea cu care mânuiește chitara și cu șarmul lui tineresc și devine binevenit în formație.

Noaptea cu petrecerea sosește, iar John devine iritabil și simte că n-are încă răspunsuri la lista tot mai lungă de întrebări cu privire la trecutul lui. Dă pe gât mai multe pahare și începe să considere tot ceea ce face mama lui drept motive de iritare. Frustrarea și furia lui ajung la culme când, imediat ce vor rămâne singuri, afară din casă el își întreabă Mama cine este Tatăl lui. Julia îi spune câte ceva pentru a-i satisface curiozitatea, însă destul pentru a rupe zăgazurile – tot ceea ce-i spune e că tatăl lui i-a abandonat pe amândoi și a plecat pe mare. Nemulțumit de explicația insuficiență, el pleacă nervos acasă la Mimi și, întrucât Julia se duce după el în dorința de a face pace, cei trei se încurcă într-o încrengătură de destăinuiri și confesiuni.

John și-a primit răspunsurile și dintr-o dată visele și flashback-urile lui din trecut capătă un sens: o decizie pe umerii unui băiat de 5 ani, o mamă care n-a reușit să facă față situației și o mătușică aflată pe recepție, pregătită să adune cioburile. John se retrage și încearcă să ocolească adevărul, afișând o crasă indiferență. Ziua următoare, el își găsește mătușa la mormântul unchiului George și îi anunță intenția de a se muta de la ea, fiindcă are impresia că Mimi și Fishwick sunt mult mai apropiați decât impun relațiile dintre chiriaș și proprietăreasă. John mai dorește ca Mimi să știe că el încă își iubește mama, în ciuda tuturor celor întâmplate și mai vrea să le reamintească și faptul că sunt surori.

John se înscrie la Art College și decoperă, în fine, un debușeu pentru creativitatea lui. Mimi și Julia se întâlnesc și fac pace și, văzându-le într-o după amiază stând împreună, relaxate în balansoarele lor, John observă afecțiunea care există între ele și e fericit. Însă fericirea lui este de scurtă durată, întrucât Julia, plecând într-o zi de la Mimi, este aruncată peste o mașină gonind în plină viteză pe strada Menlove. John este devastat de durere și furibund, iar la înmormântare a avut o ieșire în fața prietenilor lui, înainte de a se arunca în brațele lui McCartney, plângând „De-abia începusem s-o cunosc...și nu se va mai întoarce niciodată”.

Bobby îi dă lui John niște bani, economisiți de mama lui, pe care formația îi folosește pentru a face prima lor înregistrare – o compoziție a lui Paul McCartney intitulată „ In Spite Of All The Danger”. Durerea se citea pe fața lui John, răzbătând prin toți porii, însă înregistrarea i-a dus mai departe pe drumul lor. John sosește la Mendips să-i spună lui Mimi că pleacă la Hamburg cu componența cea mai recentă a formației și că are nevoie de ea ca să-i semneze cererea pentru pașaport.

Mimi a continuat cu glumele ei obișnuite, afirmând cu ghidușie că nu poate să-și amintească care e numele noii lui formații. Și-au luat rămas bun cu multă afecțiune și John a plecat din Mendips că o va suna când ajunge în Germania, ceea ce a și făcut și a continuat s-o facă în fiecare săptămână după aceea, cât timp a trăit.


„N-a fost niciodată nimic de capul meu, întotdeauna am fost doar Lennon”

Pentru Ecosse Films ideea de a se concentra asupra unui proiect despre John Lennon a fost de actualitate o perioadă, adunându-se ulterior o mulțime de alte detalii și informații dintr-o serie de cărți, alte surse, articole și afirmații ale lui Lennon însuși, pe care producătorii le-au apreciat ca reprezentând un potențial real pentru a o poveste extrem de interesantă, care să nu mai fi fost întâlnită în niciunul dintre filmele de până atunci despre Lennon/Beatles. Așa s-a născut „Nowhere Boy”/John Lennon: Începutul unei legende, scheletul poveștii începând să capete contur. Nu se dorea a fi o poveste despre faima lui Lennon din perioada formației Beatles și de după aceea, ci o poveste despre perioada adolescenței lui de la Liverpool și, în mod semnificativ, despre relația lui cu două femei care l-au influențat, exercitând asupra lui o forță incredibilă, cele care au conturat chipul idolului care urma să devină Lennon.

Multe elemente cheie au fost furnizate de John Lennon însuși, atunci când vorbea despre copilăria lui, despre femeile care l-au crescut și despre începuturile odisseei sale muzicale.
Redăm unele citate:

„Dacă aș fi primit o educație mai aleasă, n-aș mai fi fost eu. Când eram la liceu îmi făceam planuri că o să merg la facultate, însă n-am obținut Certificatul de absolvire. Apoi m-am dus la Școala de Artă și am sperat că voi urca pe cele mai înalte culmi, că o să ajung o minune a lumii. Dar nu mi-am găsit niciodată locul. Întotdeauna am fost o ciudățenie a naturii, n-a fost niciodată nimic de capul meu. Întotdeauna am fost doar Lennon!”

„Mi-am pierdut mama de două ori. O dată, fiind un copil de cinci ani, apoi, iarăși, la șaptesprezece ani. Asta mi-a amărât mult, foarte mult sufletul. Tocmai ajunsesem să restabilesc o relație cu ea, când a fost ucisă”.

„Obișnuiam să-i spun Mătușii mele: Mi-ai distrus toată bruma de poezie, o s-o regreți când voi deveni celebru „și ai scos la lumină bastardul din mine. N-am iertat-o niciodată că nu m-a considerat un afurisit de geniu sau ce-oi mai fi fost și eu în copilărie”.

Ei [profesorii] te torturează și bagă spaima în tine vreo douăzeci de ani...apoi nădăjduiesc că-ți faci o carieră”.

„Suprarealismul a avut un efect considerabil asupra mea fiindcă atunci am realizat că reprezentarea din mintea mea nu era nebunie. Suprarealismul, pentru mine, înseamnă realitatea”.

„Întotdeauna am fost un rebel...însă, pe de altă, îmi doream să fiu iubit și acceptat... să nu fiu doar o persoană dezagreabilă, un lunatic, poet și muzician. Nu pot fi însă ceea ce nu sunt”.

Firul călăuzitor poveștii a scos la iveală relația dintre Lennon, mătușa Mimi și mama Julia, perioada școlii în Liverpool-ul postbelic și mintea lui creatoare, necanalizată încă, influența pe care a avut-o introducerea rock and roll-ului în ținuturile de coastă ale Marii Britanii și nașterea trupei „The Quarrymen” până la momentul primului turneu cu formația la Hamburg, care reprezintă și momentul final al narațiunii.

Producătorul Robert Bernstein explică atracția sa instantanee pentru proiect. „Eu, personal, n-am fost un fan Lennon însă, fără doar și poate, am putut să identific și eu relația pe care a avut-o cu mama lui, relație retezată foarte timpuriu, ceea ce a avut o încărcătură emoțională foarte puternică pentru mine. În plus, nașterea rock ’n’ roll-ului în această țară, care a pregătit terenul pentru nașterea formației Beatles, a creat un întreg amalgam care face ca proiectul să devină incitant pentru un producător”.

Următorul pas a fost acela de a găsi pe cineva care să-și asume răspunderea pentru acest colos precum și sarcin, întrucâtva intimidantă, de a transpune cuvintele, din punct de vedere literar, în gura lui Lennon. Pentru această producție Ecosse, ni s-a alăturat pentru scrierea scenariului unul dintre cei mai talentați scenariști din Marea Britanie, Matt Greenhalgh, cel care a scris și scenariul pentru premiata peliculă Control.

„Ne-am gândit mult care ar fi scriitorul potrivit pentru abordarea acestui proiect” mărturisește Bernstein, „am văzut filmul Control și ne-am dat seama că Matt dispune de capacitatea de a înțelege personalitățile din lumea muzicală, având și o anumită empatie cu Lennon și cu povestea în sine”.

Pentru Greenhalgh, care a câștigat premiul BAFTA pentru scenariul său biografic al formației Joy Division, el reprezenta un proiect pe care, pur și simplu, nu-l putea refuza.

„Casa de Producție Ecosse a luat legătura cu mine după realizarea filmului Control și m-a întrebat ce părere am despre această poveste, despre acest triunghi. Am mușcat imediat momeala și am acceptat. A fost curată nebunie. Atunci când e vorba despre John Lennon, e de la sine înțeles că nu-ți dorești să ratezi ocazia de a putea face ceva pentru el. Fie numai și pentru a-i menționa numele și a te opri la câteva imagini inedite. Am fost însă și mai intrigat când am aflat că va trebui să fie o poveste despre John Lennon, ne mai văzută sau documentată până atunci, cu el copil. Mi-a plăcut întotdeauna să mă gândesc la personaje de copii, fiindcă, practic, ai posibilitatea să le creezi – ele nu vin cu un bagaj prea mare în spate. Cred că în cazul lui John existau atâtea chestii mărunte că oricine ar fi venit să facă un film despre formația The Beatles din anii care au urmat s-ar fi încurcat în ele, eu însă am fost încrezător că voi putea scrie ceva original.”

Bernstein și producătorii de la Ecosse n-au fost dezamăgiți. „Cred că el reprezintă o voce care, fără o ordine anume, reușește să impresioneze și să atingă coarda sensibilă în modul în care-l prezintă pe Lennon, copil și adult. Matt a reușit să surprindă pentru noi acea latură a personalității lui, care evoluează dinspre copilărie spre maturitate, lucrând în același timp la ambele capete și a reușit să facă acest lucru cu o forță incredibilă.”

De mare folos lui Greenhalgh i-a fost și faptul că a vizitat câteva dintre faimoasele locuri ale lui Lennon din Liverpool, care i-au furnizat inspirația pentru scenariul lui.

„Atunci când scrii, vizualizezi totul, cred că ăsta e singurul mod, altfel nu faci decât să te uiți cum curge cerneala. Așadar eu am trăit scenele respective, m-am plimbat prin Mendips și Woolton, m-am dus la St Peter’s Church Hall, unde John și Paul s-au întâlnit prima oară. Voiam să mă lămuresc exact unde erau amplasate aceste locații, să inhalez acel aer, să am o imagine corectă, să simt că dialogurile sunt reale și să încerc să rețin felul în care vorbeau oamenii la vremea aceea. Odată fixate aceste lucruri, imaginile îți veneau instantaneu în cap.”



Un Băiat de Nicăieri, O Fată de Undeva

Așadar, scenariul îl aveau, următoarea sarcină era aceea de a găsi un regizor care să-l transpună pe tânărul Lennon pe scenă. Ceea ce știau mai puțin cei de la Ecosse era că erau ținta unui proiectil numit Sam Taylor-Wood, care parcursese scenariul și cocheta cu ideea de a realiza proiectul, cu o determinare ieșită din comun.

Succesul repurtat de Sam Taylor-Wood cu nominalizarea la Palme d’Or a filmului de scurt metraj Love You More, a inspirat-o pentru a trece la următorul pas, acela de a face un lung metraj cu prietenul de-o viață și producătorul, regretatul Anthony Minghella.

„Anthony Minghella a fost cel care mi-a insuflat inspirația necesară pentru a realiza un salt uriaș, de la producția unor filme pentru galeriile de artă la regizarea unui lung metraj. Totul a început de la interesul manifestat de el față de creațiile mele artistice, apoi am colaborat la filmul meu de scurt metraj Love You More, încurajându-mă efectiv. M-a întrebat dacă asta îmi doream să fac și i-am răspuns afirmativ; mi-a dat încredere în mine, fiindcă a crezut sincer că pot realiza ceea ce mi-am propus și mi-a spus acest lucru, ceea ce era exact ceea ce aveam nevoie. Poate că aș fi ajuns la performanța asta mai târziu, dar am așteptat ca ceva de genul ăsta să mi se întâmple, nu eram destul de sigură cum anume să fac următorul salt. Existaseră multe discuții legate de acest proiect, avusesem câteva întâlniri cu niște oameni, însă nimic din toate acestea nu m-a motivat și nu m-a împins în direcția respectivă, așa cum a făcut-o el”.

„Nu cred că trebuie să ne încurcăm cu jumătăți de măsură cu un asemnea scenariu”, a explicat Bernstein „era atât de captivant, încât era vital să găsim un talent pe măsură. Sam a venit la noi și a fost incredibil de pasionată de poveste, care reflecta întrucâtva elemente din propria-i viață. Literalmente,
n-ar fi acceptat un refuz, iar gradul acela de ardoare suna rugător, așa încât, la un moment dat, nu trebuia decât să te lași pradă propriei intuiții și să zici: hai, la treabă! ”

Taylor-Wood a acceptat. „În multe privințe mă simțeam atrasă de acest film. Am simțit că pot să înțeleg de unde venea Lennon, ca rezultat al minții lui creatoare, uneori mă limitam să cred că acest lucru este o consecință a faptului că imaginația mea n-are margini! Mai credeam că amândoi am avut un trecut clocotitor; exista așadar o multitudine de paralele și de elemente ale poveștii în care găseam asemănări.”

Tocmai această legătură și perseverența de nezdruncinat au determinat-o pe Sam să-și realizeze visul. „Robert ar fi trebuit să-mi ceară să-l las în pace și să nu-l mai bat la cap. Practic, am tocit scările la Ecosse cerându-le să-mi dea jobul. La un moment dat, m-am gândit că n-o să-mi mai poată ține piept mult timp și că o să-mi dea undă verde.”