Stilul lui Adam Curtis fascinează. Fiindcă are la bază formatul impersonal de documentar istoric de arhivă, unde un narator enumeră fapte și le ilustrează printr-un montaj de arhivă. Însă Curtis o face într-o manieră personală și emoționantă, având la dispoziție întreaga arhivă BBC. Filmele lui se simt ca un flux al conștiinței, ca un colaj al gândurilor, al tentativelor de a le structura și de a forma legături logice între fapte istorice, între imagini și individualități. Într-un interviu pentru Direct Democracy UK, Curtis vorbește despre cum stilul din ultima lui miniserie, Can't Get You Out of My Head: An Emotional History of the World, e mai aproape de estetica internetului decât de cea a televiziunii, afirmând că „Fiecare epocă are nu un simț al realității, ci mai degrabă o impresie a ei. Iar în ultimii cinci sau șase ani, are loc o schimbare masivă datorită internetului. O știi și tu. Când ești online, sari, faci asocieri, îți lași mintea să navigheze.”
Filmele lui sunt, deci, niște colaje imprevizibile, atât despre figuri istorice cunoscute și arhicunoscute cât și despre personalități mai obscure. Curtis face mereu digresiuni și reveniri amețitoare, sare de la un personaj la altul, de pe un continent în altul și dintr-o epocă în alta, te îndeamnă la introspecții scormonitoare prin câte un pasaj atmosferic, acompaniat de o coloană sonoră mereu în contrapunct, mereu sarcastică și bântuitoare, în așa fel încât nu simți când au trecut cele patru sau cinci sau șase ore ale unei miniserii. Datorită măiestriei sale ca monteur, Curtis te emoționează și îți insuflă constant un simț al urgenței, cu atât mai mult cu cât răscolește istoria în căutarea unei repuneri în perspectivă a celor mai apăsătoare întrebări ale prezentului.
Century of the Self (2002)
Această miniserie ne arată cum familia lui Sigmund Freud a pus bazele culturii de consum, așa cum o știm azi, descriind cum dezvoltarea psihologiei a permis marilor corporații să exercite și mai mult control asupra populației. Puțină lume îl cunoaște pe Edward Bernays, unul dintre cei mai influenți oameni ai secolului trecut, care s-a folosit de teoria unchiului său, Freud, pentru a deschide o nouă eră a propagandei. Bernays este, practic, părintele P.R.-ului. El a arătat establishment-ului cum să se raporteze la impulsurile inconștiente și primitive ale omului pentru a-l convinge să își iubească politicienii sau să cumpere comodități inutile.
Una dintre cele mai notorii campanii ale sale, făcute pentru American Tobacco Company, a reușit să dubleze, practic, clientela companiei. În anii `20, fumatul încă era un viciu destinat exclusiv bărbaților. Nu se cădea ca femeile să fumeze. Așa că Bernays s-a folosit de acest context, legându-se de primul val de feminism din SUA acelei epoci. Sloganul „torțele libertății” le-a insuflat femeilor să asocieze fumatul cu emanciparea. Iar ca să implanteze și mai adânc ideea în conștiința publicului, Bernays a angajat un grup de femei pe care le-a instructat ca într-un anume moment, să își aprindă o țigară în timpul paradei de Paște din 1929, știind că vor atrage atenția tuturor.
În cartea lui din 1928, intitulată Propaganda, Bernays ne spune în primul paragraf: „Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor maselor sunt un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății formează un guvern invizibil, adevărata putere a țării noastre.”
Hypernormalization (2016)
Termenul de hipernormalizare e o găselniță prin care Alexei Yurchak, un profesor de antropologie, descrie paradoxul sovietic al anilor `70 și `80, când toată lumea știa că sistemul se prăbușește, dar se prefăcea că totul merge bine, acceptând în unanimitate această iluzie ca fiind un adevăr.
În filmul lui Curtis, termenul e importat în contextul zilelor noastre, în care toate marile evenimentele ni se par haotice, inexplicabile, incontrolabile. Atât nouă, cât și celor care ne guvernează. Deși au trecut doar șase ani de la apariția miniseriei, evenimentele evocate în film, precum Donald Trump, Brexit, războiul din Siria sau atentatele teroriste par deja dintr-o altă eră.
Curtis ne explică mecanismele prin care noi, occidentalii, ne-am construit o bulă pentru a încerca să ne apărăm de conștiința acestui haos; cum ne-am retras într-o versiune falsă și simplificată a acestei lumi așa cum făceau și sovieticii acum cincizeci de ani. Iar filmul e cu atât mai intrigant de văzut astăzi cu cât simțim cu toții că am îndopat acest simulacru până la refuz. Am hipernormalizat până și hipernormalizarea.
Can't Get You Out of My Head: An Emotional History of the World (2021)
În ultima lui miniserie, apărută anul trecut, Adam Curtis retrasează parcursul emoțional al omenirii de-a lungul a două sute de ani. Evocă numeroasele tentative ale popoarelor de a schimba paradigma puterii și, ulterior, ce s-a întâmplat cu frica și cu furia pe care toate aceste tentative eșuate le-au îngropat; urmează miturile analgezice, pastiluțele ideologice sau distragerile senzoriale care să întrețină demonii, de la excepționalismul național la Valium, de la revoluții la conspiraționism, de la confuzie la nihilism. Iar dacă în trecut, popoarele au fost motivate de un ideal colectiv, revoluționar, care mai e idealul nostru azi? Aparențele indică o încremenire în inerție, în ideea că e imposibil să mai visăm că putem schimba lumea. Însă aceste aparențe, conchide Curtis, minimalizează adevărata capacitate a omului.
O bună parte din miniseriile lui Adam Curtis sunt disponibile online, pe Youtube.
