Cannes 2013: Uriaşii ignoraţi

Cinemagia vă prezintă astăzi filmele cu care aceşti „grei" ai cinematografului mondial au participat în festival. Cu Venus in Fur, Roman Polanski e la a doua adaptare consecutivă a unei piese, după ce în 2011 ecraniza Carnage/Doamne… ce măcel!. De această dată este piesa lui David Ives, inspirată de romanul lui Sacher-Masoch. Jim Jarmusch a prezentat la Cannes povestea sui generis a unor vampiri ce trăiesc de secole. Faptul că ei îi numesc pe oamenii „zombi" a amuzat presa de la Cannes. Filmul a fost penultimul proiectat în festival, iar spre sfârşitul evenimentului jurnaliştii se gratulează an de an între ei cu remarca „Arăţi bine... pentru un zombi".

Pe de altă parte, Paolo Sorrentino a adus la Cannes anul acesta La grande bellezza, după ce câştiga în 2008 Premiul juriului cu Il divo. În luna martie a acestui an am văzut în cinematografele din România This Must Be the Place, al aceluiaşi Paolo Sorrentino. Takashi Miike a venit la Cannes cu sângerosul Straw Shield. Iată, în continuare, mai multe informaţii despre aceste filme.

Despre piesa care stă la baza filmului său, Venus In Fur, Polanski a spus: „Ironia piesei, care uneori se apropie de sarcasm, a fost irezistibilă. De asemenea, mi-a plăcut elementul feminist. Am vrut imediat s-o transform într- un film. În primul rând, pentru că era un rol important pentru Emmanuelle (Seigner, soţia regizorului - n.red.) şi vorbiserăm multă vreme să lucrăm împreună din nou. Şi mai există şi un rol mare pentru un actor. Mi-am imaginat piesa imediat pusă în scenă într-un teatru gol, probabil pentru că eu am experienţă în teatru. Un teatru creează o altă dimensiune, o anumită atmosferă"...

Într-adevăr, filmul lui Polanski se desfăşoară într-un teatru, povestea fiind a unei audiţii în care raportul de forţe dintre actriţa care dă proba pentru rolul Vanda şi regizorul de teatru care pune în scenă piesa se schimbă. E un joc de-a şoarecele şi pisica, un război al sexelor, din care nu ştim cine va ieşi câştigător. Filmul, cu replici ca un meci de ping pong, e captivant, în vâna lui Carnage, dar condimentat cu primii fiori pe care literatura i-a gustat ai comportamentului sado-maso.

Singur într-un teatru parizian, după o zi de audiţii ale actriţelor pentru piesa de teatru pe care se pregăteşte să o regizeze, Thomas (Mathieu Amalric) se plânge la telefon cu privire la standardul scăzut al celor văzute. Niciuna nu are postura necesară să joace rolul principal. Se pregăteşte să plece când apare Vanda (Emmanuelle Seigner): un vârtej de energie năvalnică şi neruşinată. Vanda întruchipează tot ce urăşte Thomas. Este necioplită, vulgară şi nu se va opri de la nimic pentru a obţine rolul. Dar când Thomas se trezeşte pus într-un colţ şi o lasă să-şi încerce norocul, este uluit s-o vadă pe Vanda transformată. Nu numai că găseşte elementele de recuzită şi costumele potrivite, dar şi înţelege la nivel intim personajul (al cărui nume îl şi poartă) şi ştie toate replicile pe de rost. „Audiţia" se prelungeşte şi se intensifică, iar atracţia lui Thomas începe să se transforme într-o obsesie ...

Only Lovers Left Alive, de Jim Jarmusch

În dezolarea romantică din Detroit, un muzician underground (Tom Hiddleston), profund deprimat din cauza naturii umane şi a activităţilor ei, se reîntâlneşte cu iubita lui optimistă şi enigmatică (Tilda Swinton), venită din Tanger. Povestea lor de dragoste a supravieţuit deja mai multor secole, dar acalmia relaţiei lor este imediat întreruptă de sălbatica şi incontrolabila ei soră mai mică (Mia Wasikowska). Pot aceşti outsideri întelepţi, dar fragili, să supravieţuiască în continuare în timp ce lumea modernă din jurul lor se prăbuşeste?

Iată ce a notat regizorul, în caietul de presă pus la dispoziţie jurnaliştilor. „Only Lovers Left Alive este o poveste de dragoste neconvenţională între un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva. Scenariul meu a fost parţial inspirat de ultima carte publicată de Mark Twain – Jurnalul lui Adam şi al Evei, deşi nu se face nicio referire directă la carte, cu excepţia numelui personajelor. Aceşti doi iubiţi sunt outsideri arhetipali, boemi clasici, extrem de inteligenţi şi sofisticaţi – dar cu toate acestea în deplină posesie a instinctelor animalice. Ei au călătorit prin toată lumea şi au trăit multe experienţe remarcabile, locuind întotdeauna la periferia umbrită a societăţii. Şi, ca şi propria lor poveste de dragoste, perspectiva lor personală asupra istoriei omenirii se întinde pe secole – pentru că, din întâmplare, sunt vampiri. Dar aceasta nu este o poveste obişnuită cu vampiri. În povestea amplasată în oraşele foarte diferite Detroit şi Tanger şi petrecându-se aproape în întregime pe timp de noapte, Adam şi Eva trebuie să aibă sânge uman pentru a supravieţui. Dar ei trăiesc acum în lumea secolului 21 în care muşcatul unui străin de gât ar fi nesăbuit şi regresiv – pentru supravieţuire, ei trebuie să fie siguri că sângele care le susţine viaţa este pur, necontaminat şi fără boli. Şi, aproape ca nişte umbre, au învățat mult timp în urmă să evite cu abilitate atenția oricăror autorităţi. În filmul nostru, vampirul este o metaforă rezonantă - o modalitate de a încadra intenţiile profunde ale poveştii. Este o poveste de dragoste, dar şi povestea a doi outsideri excepţionali care, dată fiind situaţia lor neobişnuită, au perspectivă vastă asupa istoriei omenirii şi a naturii, inclusiv realizări uimitoare şi eşecuri tragice, brutale. Adam şi Eva sunt ei înşişi metafore ale stării actuale a condiţiei umane – sunt fragili şi pe cale de dispariţie, sensibili la forţiele naturii, precum şi la comportamentul miop al celor aflaţi la putere".

Only Lovers Left Alive oferă o perspectivă reflexivă asupra (condiţiei) vampirilor, tonul fiind meditativ, imaginea poetizantă, dar intriga lipseşte, de fapt firul narativ absentează cu totul.

Jim Jarmusch este de multă vreme considerat o figură prolifică în cinematografia americană independentă. Filmele sale sunt adesea remarcate pentru minimalismul lor transcendent şi răsturnarea genurilor tradiţionale. Născut în Akron, Ohio, Jarmusch trăieşte şi lucrează la New York.

 Straw Shield

Filmul lui Takashi Miike începe cu anunţul „Ucide-l pe Kunihide Kiyomaru şi te voi voi plăti cu 1 miliard de yeni". Acesta este anunţul publicat în toate ziarele importante din Japonia. Când publică anunţul, puternicul multimiliardar Ninagawa pune un preţ irezistibil pe capul celui pe care îl consideră ucigaşul nepoatei lui. Realizând că a devenit o ţintă pentru milioane de oameni, Kiyomaru se predă la Secţia de poliţie din Fukuoka. Patru ofiţeri sunt desenaţi să-l aducă pe Kiyomaru înapoi la Tokyo, riscându-şi propria viaţă, iar acum nenumăraţi asasini stau în aşteptare pe un drum de 1.200 km. Călătoria devine o urmărire infernală, cu potenţiali criminali la fiecare pas. Va reuşi poliţia să-l ducă pe Kiyomaru la Tokyo în fața justiţiei sau justiţia de altă natură va învinge?

La grande bellezza

Paolo Sorrentino face din Roma un personaj al filmului. Dar elogierea oraşului, în spiritul unui Woody Allen, este doar o aparenţă. În realitate, este vorba despre o persiflare a elitei, o atitudine cinincă faţă de ea.

Sinopsisul filmului: În splendoarea verii, turiştii se înghesuie la Janiculum Hill: un japonez se prăbuşeşte, doborât de atâta frumuseţe. Jep Gamberdella – un bărbat frumos, cu farmec irezistibil, în ciuda primelor semne ale îmbătrânirii – se bucură din plin de viaţa socială a oraşului. Participă la mese festive şi petreceri elegante, unde spiritul său scânteietor şi compania plăcută sunt întotdeauna binevenite. Un jurnalist de succes şi seducător înveterat, a scris în tinereţe un roman care i-a adus un premiu literar şi o reputaţie de scriitor frustrat. El îşi maschează deziluzia în spatele unei atitudini cinice, care îl face să vadă lumea cu luciditate amară. Pe terasa apartamentului său de la Roma, cu vedere la Colosseum, el găzduieşte petrecerile unde „aparatul uman” – titlul romanului său – este dezbrăcat complet şi este jucată comedia nimicului.

Obosit de stilul său de viaţă, Jep visează uneori să se reapuce de scris, bântuit de amintirile unei iubiri de tinereţe pe care încă n-a uitat-o. Dar va reuşi vreodată? Poate să treacă peste profundul dezgust pentru sine şi pentru ceilalţi, într-un oraş a cărui frumuseţe uimitoare duce uneori la paralizie?