Nominalizat la Oscar 2015 pentru cel mai bun film străin al anului şi câştigător a șapte premii César şi două premii în cadrul festivalului de la Cannes 2014, Timbuktu rulează în cinematografele noastre în regim de premieră. Filmul este regizat de Abderrahmane Sissako, unul dintre cei mai influenți regizori din Africa. Filmografia sa a uluit audienţele de pretutindeni cu adevăruri la care noi nu avem acces decât prin mass media. Prin amabilitatea distribitorului în România al filmului Timbuktu, Macondo, am stat de vorbă telefonic cu însuși regizorul filmului, mauritanul Abderrahmane Sissako, la sfârșitul săptămânii trecute. Iată, în continuare, transcrierea integrală a discuției noastre despre film și situația politică din zonă.
Kidane, protagonistul filmului, acționează mai degrabă pasiv în fața unui regim nedrept. Este vorba de o atitudine generalizată a locuitorilor din Mali față de extremism? Același lucru s-a spus și despre locuitorii României perioadei comuniste, că au acceptat prea ușor un regim dictatorial.
A. Sissako: Nu, nu cred că este vorba de o atitudine generalizată a oamenilor faţă de orice formă de extremism. Ceea ce cred este că, pur şi simplu, atunci când ne găsim faţă în faţă cu o forţă oarbă şi cu o formă de dictatură din aceea care a existat şi la voi, în România, răspunsul este resemnarea. Resemnarea în faţa lucrurilor este o formă de luptă. Atunci când ştii, de dinainte, cum sunt lucrurile se ajunge la o etapă superioară. Ştii că nu există argumente care să poată schimba părerea celuilalt. Şi lucrurile cele mai importante care rămân sunt frumuseţea şi dragostea.
Soția lui Kidane pleacă în căutarea soțului reținut de către jihadiști, la oraș, lăsându-și fetița în locuința nomadă dintre dune. Cât e de firesc acest gest?
A. Sissako: Suntem într-o zonă care depăşeşte valenţele umanului, şi suntem acolo pentru a arăta gradul de violenţă la care se poate ajunge şi care culminează cu omorul. După aceea, consider că este necesară ficţiunea. Pentru mine, era ceva ambiguu, însă am făcut asta pentru a sublinia psihologia femeii într-un context extrem. Şi de aceea apare secvenţa imaginară. Acest gest îmi permite să demonstrez că nu există nimic raţional în momentele de violenţă.
La ora actuală, africanii suferă atât din cauza sărăciei din țările lor natale, cât și din cauza lipsei posibilităților de a se integra în Europa. Mulți africani mor în Marea Mediterană pe nave supraaglomerate, în încercarea de a migra. Ultimul pericol este extremismul religios. Este și cel mai periculos, poate, dintre toate...
A. Sissako: Nu, trebuie spus că înainte pericolului reprezentat de extremismul religios a mai exista pericolul sărăciei extreme. Atunci când o parte a lumii nu trăieşte aşa cum ar putea trăi din cauza faptului că bogăţiile sunt împărţie altfel decât ar trebui, există o formă de extremism în aceasta, există un extremism care conduce la migraţia populaţiei: sunt oameni care pleacă pe mare şi îşi asmă riscuri enorme. Şi, desigur, extremismul religios. Asta conduce la situaţia în care oamenii ajung pe mare şi trebuie să aleagă între o moarte violentă şi riscul unei vieţi cotidiene în care nu îşi pot asigura subzistenţa. Nu este o adevărătă posibilitate de a alege, este o dramă.
Cum explicați popularitatea extraordinară a filmului?
A. Sissako: Cred că popularitatea filmului, nu doar în Franţa, dar şi la nivel global, este datorată situaţiei generale. Subiectul filmului este de actualitate. Oamenii nu vor să vadă numai un subiect de film la cinema, ei vor să vadă o forţă, să întâlnească emoţii, iar partea creativă construieşte aceste lucruri.
Europa a cunoscut la rândul său extremismul în secolul XX, nu extremism religios dar extremism politic (nazism, comunism). La ora actuală, Statul Islamic este comparat cu Germania nazistă. Cum comentați asta?
A. Sissako: Înţeleg această comparaţie. Întrebarea este cât va dura, cincisprezece ani sau poate mai mult, însă în orice caz se va termina. Trebuie să avem încredere în umanitatea şi în capacitatea acesteia de a depăşi asemenea situaţiei. E adevărat, avem sentimentul că va dura veşnic. Cu această violenţă, cu această barbarie, şi cu toate umilinţele cotidiene prin care trec aceşti oameni (pentru că există torturi incredibile), însă toate acestea se vor termina. Nu cu totul, însă ce e mai greu a trecut. Şi mai cred că fie şi în acea parte de lume, unde există statul islamic, există şi acolo oameni care luptă contra lui. Însă există şi acea rezistenţă pasivă, paşnică, ca în secvența din film cu fotbalul, şi această rezistenţă paşnică demonstrează capacitate omenirii de a se pune deasupra acestor lucruri absurde. Există această frumuseţe, evocarea frumuseţii care triumfă mereu. Şi în această parte a lumii nu există motive ca să nu triumfe binele contra extremismului. Extremismul local ar trebui să fie o mișcare populară, însă, în loc de asta, pare să fie mai rău decât o invazie străină prin legile sale aspre.
Aceste manifestări au vreo origine locală sau fac parte din mișcările fundamentaliste apărute la nivel global?
A. Sissako: Eu cred mai degrabă că fundamentalismul a apărut într-un context global. Ceea ce se întâmplă în Mali nu reflectă alegerea poporului din Mali. Nu,există acei oameni veniţi din alte părţi şi care se impun prin forţa armelor. Este acelaşi lucru ca şi în alte părţi, când oameni înarmaţi vin într-un sat şi oamenii fie acceptă să moară, fie sunt nevoiţi să îi urmeze. Nu se poate spune că aceşti oameni îşi doresc să trăiască în haos, pentru că toţi ne dorim să trăim în dragoste, să ne creştem copiii în armonie. Însă căutarea acestei armonii este o luptă zilnică, oriunde am trăi...
La ora actuală, asistăm la distrugerea de către jihadiști inclusiv a monumentelor islamice. Mă refer la moscheea Djinguereber din Timbuku, parte a unei vechi universităþi a Imperiului sahelian, care a fost parþial distrusă în 2012. Vedem în Mali o țară sfâșiată de extremismul religios.
A. Sissako: Bineînţeles, acelaşi lucru se petrece în Irak, în Siria, acolo mor valori. Pentru că este un obscurantism, care susţine că monumentele sunt anti-religioase, anti-islam. Există oameni care se trezesc deodată cu idei cum că statuile nu au dreptul să mai existe. Şi aşa au fost distruse statuile lui Buddha din Afghanistan, din acelaşi motiv. Aşa arată obscurantismul.
Confruntarea dintre imam și liderul jihadist are o mare greutate în film...
A. Sissako: Imamul exprimă calea înţelepciunii, care, indiferent de religie, trebuie să dovedească toleranţă. Imamul le arată, într-un mod simplu, că ei se înşală, că dovedesc doar aroganţă, violenţă, şi asta e împotriva religiei.
Filmul pornește de la o întâmplare reală, dar conține și elemente de ficțiune. Cum l-ați clasifica - e o docudramă? Un thriller?
A. Sissako: Nu îmi pun această întrebare, cred întotdeauna că această întrebare trebuie să aparţină spectatorului. Cu un film trebuie să trăieşti, importantă este emoţia. Uneori, aceasta vine din echilibrul care e transmis de film, prin intermediul a diferite personaje şi de asemenea prin intermediul ideilor, dar şi într-un mod apropiat de viaţa reală, de realitate. Se vorbeşte adesea de ceea ce se întâmplă în Irak, în Siria. O femeie se căsătoreşte forţat: este şi ea o victimă anonimă, însă este o poveste adevărată. Şi e mai rău decât în documentare.
Ați cunoscut cineaști din zone cucerite de jihadiști?
A. Sissako: Da. Însă nu există libertate în creaţia de film atunci când singurul obiectiv este supravieţuirea. Doar dacă ai foarte mult curaj. Și sunt cineaști care au riscat chiar mai mult decât mine făcându-și filmele.
Cuvântul „Timbuktu” este sinonimul unui loc îndepărtat, imaginar şi exotic. Dar, Timbuktu este un oraş real din Mali, în Africa de Vest. Nu departe de acesta, o familie trăiește într-o deplină armonie în dunele din deșert. În oraș, oamenii suferă, neputincioși,din cauza regimului impus de fundamentalismul islamic. Muzica, râsul, țigările, chiar și fotbalul sunt interzise. Kidane și familia sa sunt separați de haosul ce stăpânește Timbuktu, până la un moment dat când destinul lor se schimbă subit și Kidane va avea de-a face cu noile legi ale ocupanților străini. Schimbarea se produce în momentul în care este ucis animalul preferat al familiei, o vacă pe nume GPS – un simbol adecvat al unei ţări care şi-a pierdut calea.
Asociația Culturală Macondo Înființată în 2007, Asociația Culturală Macondo deține o experiență considerabilă în dezvoltarea de proiecte în domeniul cultural, cu precădere în cel cinematografic. Ca distribuitor de filme, Asociaţia a adus în România filme independente de succes pe plan internaţional precum Winter Sleep (de Nuri Bilge Ceylan), Heli (de Amat Escalante) Hannah Arendt (de Margarethe von Trotta), Incendii (regia Denis Villeneuve) şi altele.
