Articole O zi bună de plajă

Cinemagia: Cand ti-ai dat seama ca vei castiga?
Bogdan Mustata: Niciodata nu esti sigur, decat atunci cand esti pe scena si ti se da Ursul. Dar au fost cateva indicii. Cand am intrat in sala, plasatoarele au insistat sa stam la margine. La noi au insistat, in timp ce membrii altor echipe, tot din competitie, i-au lasat sa stea unde voiau. Noi eram si-o echipa mare, faceam tot felul de glumite. Eram eu, Barbu (Balasoiu, operator - n.r.), Corina (Burlacu, producator executiv), Maria Popistasu, era Daniel Mitulescu, producatorul, Alex Dragomir si Sebastian Zselmye, de la productia de sunet, deci sapte oameni si pe toti ne-au pus cat mai la margine. Si Corina mi-a zis: "mai, daca luam ceva, stai tu mai in interior, sa te strige, sa ne ridicam toti, sa fie greu sa iesi, sa ne pupam cu totii si sa tina cat mai mult lumina pe noi, sa ne vada lumea". Si asa a fost, cand m-au strigat m-am pupat cu toti ceilalti, a durat ceva pana am ajuns pe scena. Asteptarea parea destul de insignifianta, pentru ca incep cu mentiunile si-ti spui "a, am luat si eu o mentiune". Apoi trec peste premiul nu stiu care, peste inca unul si ajung la ursi. "Mm", iti spui, "ursi? Ar fi cam mult..."

Dupa aceea Ursul de Argint l-a luat un indian si-ti dai seama ca numai pe el l-au mai asezat la margine, mentiunile si celelalte premii stateau spre centrul randului. Si iar iti spui: "Ei, n-are cum sa fie tocmai Ursul de Aur...", tot timpul ai dubii. Chiar daca sunt semne ca ai castigat, tot ai dubii. Apoi a venit Kosslick pe scena (Dieter Kosslick, directorul festivalului - n.r.), a vorbit destul de mult, iar eu nici macar nu tin minte cand a zis numele filmului. Parca eram pe hasis, de fapt toata ziua aia fusesem asa, traiam doar momentul, doar prezentul, uitam tot ce se intamplase inainte si nu ma asteptam sa se intample nimic in continuare. Ma intrebam cum am ajuns acolo, in sala. Mai tin minte doar flash-uri. De exemplu, m-au pus sa deschid cutia cu Ursul si erau unii care faceau fotografii si care m-au rugat sa o tin intr-o anumita pozitie. Si a cazut! Tin minte cum am prins-o din zbor si "wow", mi-am zis, "ce tare sunt", m-am simtit ca un jucator de cricket. Apoi au urmat interviuri, petreceri, betie si s-a rupt firul...

Cum a fost sa-ti vezi filmul prima oara intr-o sala plina de spectatori?
Dupa prima proiectie nu stiam ce sa cred. Cand faci un film, ca regizor, simti sala: eu simt ca se plictiseste, cand ii place. Dar sunt festivaluri diferite, sali diferite, uneori se exprima, alteori nu. La Berlin nu prea-mi dadeam seama ce se intampla, taceau toti, nu aplauda nimeni, era destul de ciudat. Dupa prima proiectie am avut interviu cu ZDF, unul din partenerii festivalului, care acoperea toate sectiunile din festival, iar dintre scurtmetraje alesese trei, printre care si al meu. Eu eram foarte nesigur de reactia salii, desi toate filmele avusesera parte de aceeasi reactie, si apoi ZDF-ul iti spune ca a ales doar trei filme din competitie, printre care si al tau. Eram tot timpul foarte nesigur...

Cu celalalt Urs de Aur te-ai intalnit?
Nu, n-am vorbit niciodata cu Cristi Puiu. Eu il stiu din vedere, dar el nu cred ca ma stie. Dar sa nu crezi ca premiul m-a facut brusc cunoscut. A fost o faza chiar acum cateva zile, dupa Berlin, cand am fost in UNATC. Sa nu crezi ca este o critica, dar situatii de genul acesta ma fac sa-mi dau seama cat de mare este premiul si cat mare NU este premiul. Asta apropo si de interesul care a fost la Berlin: nu a fost interes! E un ditamai festivalul, ditamai piata de filme, ditamai competitia de lungmetraje. Pe nimeni nu intereseaza scurtmetrajele, ceea ce e normal. Revenind, am fost in scoala sa iau un film de-al meu la care tin mult. E facut pe 16 si voiam sa-l fac telecine (transferul imaginilor de pe pelicula pe suport electronic - n.r.). Imi trebuia aprobare, asa ca m-am dus la Botoseneanu (Sorin - n.r.), care acum e decanul facultatii de film si cu care am facut trei ani de facultate, m-am intalnit dupa ce-am terminat si asa mai departe. I-am zis ca vreau sa-mi fac un telecine, a inceput sa spuna ca nu-s bani. "Nu, nu, platesc eu, e un film mai vechi la care tin, facut demult aici, in facultate", i-am spus, si el a zis "A, parca te stiu, parca te stiu..." (rade) Si asta este absolut normal pana la urma, e doar un scurtmetraj. Mi se pare ca s-a facut o valva putin cam mare si ca uitam de alte lucruri. Eu cred ca premiul lui Mungiu m-a ridicat, de exemplu, a fost ca o bula, asa cum au fost si pentru el, probabil, Puiu si Porumboiu, care l-au potentat. Dar eu sunt realist si-mi dau seama ca e doar un scurtmetraj, nu poti sa vorbesti de un stil dupa un scurtmetraj. O sa vedem ce-o sa se intample de-acum incolo. Stiu sigur ca o sa fac ceva. Dar cand o sa fie? Nu stiu. Cum o sa fie? Nu stiu. Am doar directii...

Deci asteptam Ursul de Aur pentru lungmetraj... Cum ar fi?
Stii, tot timpul iti faci ganduri si ai niste dorinte care se implinesc intr-un mod foarte ciudat. Ai o dorinta si cand se implineste iti dai seama ca e diferit, parca dorintele alea n-au avut realitate in ele. Si atunci cand se intampla iti dai seama brusc ca esti aici, in realitate. Eu ma gandeam la Ursul de Aur... Eram prieten cu Mitulescu, asa ca intre noi e si un fel de competitie. El a luat Palme d’Or-ul si am fost foarte bucuros, dar in acelasi timp ma gandeam si la mine, la ce-am sa fac, cu mine cum o sa fie. Si la un moment dat mi-am zis zis: "eu nu vreau Palme d’Or, vreau Ursul de Aur". Stiu, e o prostie, dar in capul meu erau niste imagini, mi se parea ca e o diferenta intre Cannes si Berlin. Bine, diferenta exista si eu unul cred ca, daca exista o politica a festivalurilor, sunt mai inclinat spre cea de la Berlin. Dar pe atunci astea erau niste ganduri prostesti, rezultate dintr-o mica intrecere prieteneasca dintre mine si Catalin. Imi ziceam ce misto ar fi sa fie acolo, in firma (compania de productie La Strada - n.r.) un Palme d’Or si-un Urs de Aur.

Acum le-aveti pe amandoua, unde-o sa le puneti?
Pai Palme d’Or-ul lui Catalin este de fapt o diploma, pusa pe perete si... ursul meu este deocamdata la Berlin.

Cum adica, n-ai plecat cu el acasa?
Nu, mi l-au cerut inapoi, ca era o mica greseala, era scris "platja". Lucrul asta nu ma deranja foarte tare, dar ei au tinut sa-l schimbe. Iti dai seama ca un festival de calibrul acesta trebuie sa aiba o oarecare mandrie si e explicabil ca nu vor sa dea un premiu gresit. Si atunci l-am trimis inapoi. Aici a fost o faza foarte misto: initial le-am zis "bine, faceti altul si pana ajunge asta la voi, il terminati pe cel corect". Si eu zis ca nu, ca trebuie sa-l topeasca pe asta si ca sa-l si asigur. "Pai si care-i valoarea", am intrebat. A durat ceva pana s-au consultat si-am primit intr-o seara un mail ca cica ar fi 20.000 de euro. Eu cred ca exagereaza, ca doar nu-i din aur... Mai degraba probabil e vorba de prestigiu si de valoarea lui sentimentala. Oricum, a doua zi am ajuns la firma si i-am zis secretarei ca trebuie sa-l asiguram inainte de a-l trimite. "Ei, pai deja l-am trimis", mi-a zis ea. Oricum, a ajuns cu bine si acum astept sa-l faca si sa mi-l trimita inapoi. Nu stiu unde o sa-l pun. Daca era o diploma, puteam s-o pun langa Palme d’Or, dar chestia asta habar n-am unde o s-o pun, vitrina nu-i fac sigur... (rade).

Si noul tau proiect? Ai de gand sa schimbi genul sau va fi vorba tot despre minori?
Am scris ceva si vreau sa particip la concursul CNC din vara. Daca nu merge, o alta varianta este sa gasesc un scenariu scris de altcineva, pe care sa-l regizez, dar acest lucru nu s-a intamplat deocamdata.

N-ai primit nicio oferta de scenariu dupa Ursul de Aur?
Nu, niciuna. Iar genul da, o sa-l schimb, va fi vorba de adulti. Chiar daca scenariul nu este inca in stadiul in care as putea sa fac un pitch si sa conving un producator despre cat de bun este el pentru a-l face film, pot sa-ti zic ca e vorba despre un atlet care se dopeaza. Dar problemele lui sunt legate mai mult de familia lui, de idealurile lui. Am o structura acum, dar structura e cam complexa, trebuie periata. Nu vreau sa spun prea mult, am nevoie de o directie, trebuie sa cern lucrurile.

Am un sinopsis, am un treatment, chiar si un titlu, Persistence Hunting. E un stil de a vana inca folosit de unele triburi de bosimani din Kalahari. Ai turma, alegi o antilopa, de exemplu, o separi de turma si apoi alergi dupa ea. Alergi ore intregi prin desert, uneori o zi intreaga, animalul oboseste, cade si-l omori. Vanatoare prin extenuare. Bineinteles, procesul este mai lung: antilopa alearga mult mai repede decat oamenii la inceput, asa ca acestia trebuie sa fie si foarte buni cititori de urme.

Si deci atletul nostru se dopeaza doar ca sa alerge sau ca sa alerge dupa ceva?
E vorba si de relatii, lucruri de genul asta... Este un instrument in care eu cred si pe care sper sa-l pot folosi. Este ceea ce francezii numesc "sex explicit", sexul pe bune dintr-un film artistic. Mie-mi plac filmele astea, cred in acest instrument ca eficienta a transmiterii unei stari spectatorului si cred ca e o stare potrivita pentru Persistence Hunting. Sper sa pot folosi eficient aceasta metoda.

Au mai fost cazuri cand anumiti regizori de la noi au vrut sa recurga la sex explicit si au fost nevoiti sa renunte pentru ca actorii refuzau sa joace in scenele respective. Nu crezi ca te vei confrunta si tu cu aceasta problema? Crezi ca este usor sa gasesti in Romania actori care sa treaca peste pudoare?
Cred ca avem o pudoare, dar in acelasi timp cred ca exista un interes oarecum pervers, cred ca oamenii sunt foarte interesati de subiect, dar fac pe pudicii. Cu actorii va fi complicat, pentru ca nu avem o baza mare de actori si nici nu as accepta sa gasesc si iau pe cineva in film doar pentru ca accepta sa faca sex explicit. Vreau actori potriviti in primul rand pentru personaj. Pana la urma cred ca depinde si de puterea ta ca regizor sau producator sa convingi ca e necesar si ca metoda merge. Sunt o multime de filme, de la Baise-moi la Lucia si sexul, care mie mi-a placut foarte mult, de exemplu. La filmul asta ma gandesc frecvent, scenele de sex de acolo sunt folosite foarte eficient, imi provoaca o stare pe care uneori o regasesc in anumite carti. In Balonul era un moment inspirat, de exemplu, de "Ochi albastri, parul negru", romanul lui Marguerite Duras. Si in "Amantul" este o stare foarte misto, chiar am cunoscut pe cineva din echipa filmului, care mi-a povestit o multime de la filmari.

Ai de gand sa mai apelezi la Florin, George si Okan, cei trei din O zi buna de plaja? Ce proiecte ai acum?
Ei exista ca posibilitati tot timpul. Dar orice scenariu are anumite personaje si cauti actori pentru personajele respective. S-a intamplat ca eu sa mai fi lucrat cu George si Okan la Stejarii Verzi, dar asta a fost doar o intamplare. Nu am zis atunci ca o sa-i iau si in scurtmetraj. Am facut un casting in toate centrele de plasament din Bucuresti, am vazut toti baietii de varsta potrivita de-aici si pana la urma mi-am dat seama ca ei sunt cei mai buni pentru rol, din motive legate de personajele respective.

Dar Un balon in forma de inima are personaje care li s-ar potrivi?
Nu. Balonul a avut o evolutie destul de lunga. Am inceput sa scriu la el in 2003, cand eram in Vietnam. Prima oara am scris un mediumetraj, scenariul avea vreo 30 de pagini, i l-am trimis lui Catalin, i-a placut si-a zis ca e suficient material pentru un lungmetraj. Cand m-am apucat de scris, personajul principal de la care am pornit era Okan, din Stejarii. Era impresionant sa-l vezi atunci, in Stejarii, pusti de zece ani, cu mana in ghips. L-am intrebat: "ce-ai facut, Okane?" "Pai m-am batut cu unu’, i-am dat un pumn si mi-am rupt mana in fata lui". Dupa doua zile nu mai avea ghipsul. "Ce-ai facut, Okane?" "M-am plictisit de ghips!" Era un copil foarte misto si la filmare era foarte misto. In Stejarii verzi a avut un rol secundar, George a fost personajul principal. Dar de la a porni pana la final e o cale foarte lunga, a trecut foarte mult timp, am facut multe schimbari, deja aproape ca nu mai e nicio legatura. Personajul s-a modificat, chiar daca nucleul este oarecum acelasi. Varsta e schimbata, acum e cu totul altceva, nu mai e Okan.

Vietnam, Dubai, Bucuresti, Berlin, deci o traiectorie speciala. Cum ai ajuns in Vietnam si cum te-a influentat sederea de acolo in cariera. Te-a ajutat in vreun fel Vietnam-ul sa castigi Ursul de Aur?
Vietnamul a fost foarte important. A venit un moment in viata mea cand, poate inconstient, am simtit nevoia sa plec, sa fiu singur, sa am un alt fel de experienta. Stii cum e, intri in scoala, in ATF, si acolo dai peste colegi de varste diferite. Eu am mai facut o facultate inainte de ATF, ASE-ul, asa ca aveam colegi mai mici decat mine, veniti direct din liceu, si altii care erau mai mari. Unul dintre ei e Catalin (Mitulescu, autorul scenariului lui O zi buna de plaja si co-scenarist alaturi de Bogdan Mustata al asteptatului Un balon in forma de inima - n.r.). Si intre extremele astea doua de varsta diferenta era clara, o diferenta de atitudine, de hotarare. Cei veniti din liceu pareau copilarosi, iar cei patru ani petrecuti in ASE n-au fost deloc un timp pierdut pentru mine, in anii aia am acumulat experienta de viata, a trecut un timp peste mine. Tot asa a fost si cu Vietnamul, Dubaiul. Experienta asta de a fi singur, pe care nu o ai decat atunci cand iesi din tara, este o ocazie sa te lupti pentru tine, sa te bazezi pe propriile tale forte, ca nu te ajuta nimeni. Este o experienta foarte misto. In plus, normal, este experienta contactului cu alte culturi. Eu voiam cu tot dinandinsul sa plec din Romania, sa vad alte locuri, iar printre conditii era sa plec undeva in afara Europei. Voiam altceva, si Vietnam a fost altceva. Iar Dubaiul a fost inca o data altceva, am plecat din jungla ca sa nimeresc in desert, cum ar veni (rade). Schimbarile astea te formeaza si, chiar daca nu se vad direct in ceea ce faci. Lucrurile ies la suprafata intr-un mod foarte ciudat si toate experientele care se acumuleaza undeva in tine te ajuta cumva. Nu e este ceva de genul "am aceasta experienta, hai sa scriu despre ea", lucrurile trebuie lasate la macerat si-si vor dovedi importanta atunci cand vor iesi la suprafata, uneori intr-o cu totul alta forma. Exact acest lucru s-a intamplat si cu plecarile astea in Dubai si Vietnam: pana acum nu le-am folosit direct in scris, dar cu siguranta m-au influentat.

Acolo ai lucrat la un serial despre societatea din Vietnam. Un serial de succes care inteleg ca a fost transformat si intr-un lungmetraj apreciat in mai multe tari asiatice. Nu ai avut probleme, ca outsider, sa scrii credibil despre despre ceva ce se intampla in Saigon?
Ba da, problemele au aparut inevitabil, si in filmul respectiv, si in lucrul cu oamenii, dar am incercat sa-i inteleg cumva, si nu sa-i inteleg ca un turist sau ceva de genul acesta. Am incercat pur si simplu sa fiu ca ei. Bineinteles, in profunzime este extrem de greu sa fii ca ei si nu cred c-as fi putut ajunge vreodata sa fiu exact ca ei. M-a ajutat si faptul ca in scenariu era vorba de niste studenti, multi dintre ei straini, care interactionau cu vietnamezi, deci tot niste outsideri. De multe ori aveam senzatia ca nu ma inteleg cu ei. Dupa o perioada intelegeam si vorbeam vietnameza si, chiar daca de obicei regizam cu traducatorul langa mine, de multe ori trebuia sa ma descurc singur.

De vreun suvoi de cuvinte al unui vietnamez care in traducere devenea un simplu "da", ca in Lost in Translation, ai avut parte?
Situatii de genul asta se intampla la tot pasul, chiar si tarziu, cand a inceput productia serialului, pe vremea cand eu deja vorbeam binisor vietnameza. Imi amintesc de perioada de casting, cand incercam sa lucrez cum se lucreaza, profesionist, sa organizez lucrurile ca lumea. Si nu ma ajutau absolut deloc sau asa mi se parea mie, ca nu ma ajuta deloc. Eu nu eram in stare sa inteleg cum se organizau ei, cum faceau ei lucrurile, ceea ce discutam nu era facut cum voiam, treceau cu vederea lucruri care mie mi se pareau importante. La inceput, insistam sa duc lucrurile in directia mea...

Dar uneori, ca sa invingi, trebuie sa te predai, se zice...
Exact. Ma uimea faptul ca, daca te enervai si ridicai glasul la ei, oameni in toate firea se duceau intr-un colt si incepeau sa planga. Si apoi nu mai faceau nimic, deci rabufnirea mea nu-i mobiliza absolut deloc. Intr-o perioada nu mergea deloc bine, eram extrem de stresat, ma imbolnavisem din cauza stresului, asa ca a trebuit sa-i inteleg, sa le accept modul de lucru si sa-mi fac numai treaba mea. Asta e un lucru pe care eu il cred in general, cred ca in productia unui film rolul fiecarui om este stabilit foarte bine. Eu, ca regizor, ma ocup de relatiile dintre departamentele de productie si nu cred deloc in regizorul-autor, care face totul. Cred in echipa.

Iar ce se intampla in echipa, aceste probleme de comunicare, se intensifica in oras. Saigon-ul e un oras pe care il poti uri acum si iubi peste cinci minute. Este imposibil sa te lase rece, neutru, Saigon-ul te prinde si nu-ti mai da drumul. Am stat acolo trei ani si n-am scapat de impresia asta...

Acum cateva zile, cand te-am cautat pe imdb, la Bogdan Mustata nu aparea nici Ursul de Aur pentru O zi buna de plaja, nici Un balon in forma de inima (situatia a fost remediata intre timp - n.r.). Pe imdb esti doar un actor care a jucat intr-un scurtmetraj vietnamez, A Silent Night...
(rade) Da, nu credeam sa se fi aflat despre asta... Pai aveam niste prieteni implicati in cinematografie si-am jucat intr-un film al lor. Asta e un alt lucru foarte normal in Vietnam, totul se face in familie. Un prieten foarte bun, un director de imagine excelent, probabil cel mai bun din sudul Vietnamului, trebuia sa-si faca un portofoliu de film si facut acest A Silent Night, in care m-a rugat si pe mine sa apar, pentru ca avea nevoie de un soldat american. Si am jucat! (rade) Eram un soldat american care intra in contact cu copil calugar si pe parcurs sufera o transformare. N-am nicio replica in film si nici nu-mi place sa ma vad in el, desi il am pe DVD si-l mai arat pe la prieteni (rade).

Faptul ca ai si jucat ti-a schimbat in vreun fel modul de lucru cu actorii?
A, nu, de la inceput aveam un mare respect pentru actori, meseria lor mi se pare cea mai grea.

Si lucrul cu actorii neprofesionisti, copiii din O zi buna de plaja, de exemplu, e mai complicat...
Nu cred. Eu ma simt la fel lucrand si cu unii si cu altii. Uneori mi-e chiar mai usor sa lucrez cu copiii, pentru ca si cu actorii profesionisti se intampla sa ai probleme de comunicare. Cu copiii din O zi buna de plaja povestea e lunga. Am inceput relatia cu ei inca de pe vremea pe cand lucram la Stejarii Verzi (filmul Ruxandrei Zenide - n.r.). Initial, in scenariul lui Catalin ei aveau varste de 17-18 ani, dar am tinut sa-i intineresc putin, sa-i fac niste pustani, se potrivea mult mai bine cu imaginea pe care o aveam eu in minte despre film. Acest lucru mi-a pus niste probleme practice, e destul de greu sa spui credibil acest fapt, ca trei pusti de 14 ani sechestreaza si bat doi adulti. Mai mult de-atat, am vrut niste actori fragili din punct de vedere fizic, niste adevarati copii. Voiam ca spectatorul sa porneasca de la premisa ca are niste copii in fata si ca tot ce se intampla e facut de copii. Iarasi revenim la credibilitate: voiam ca duritatea celor trei sa nu se vada in fizic, ci in ochii lor. E un cadru in care unul dintre copii, Florin (Sinescu - n.r.), se dezbraca pe plaja. Acel cadru are cateva probleme tehnice, dar am tinut foarte mult la el, pentru ca arata cat de slab este, cat de fragil. Era exact ce voiam.

Prin urmare asta a fost una dintre dificultati. Apoi aveam nevoie de trei copii care sa comunice bine, sa relationeze, era important si fiecare in parte, dar si grupul. Initial alesesem alti copii, dar apoi am ramas cu Florin Sinescu, George Hoffman si Okan Kaya, iar decizia am luat-o numai dupa ce i-am vazut impreuna, lucru complicat, pentru ca Florin era la inchisoare, trebuia sa-i duc acolo pe ceilalti doi, uneori nu aveam voie sa-i fotografiez impreuna si asa mai departe. Apoi am inceput repetitiile si am evitat cat am putut sa nu facem repetitii cu scene din film. Acest lucru cred ca s-a vazut, sunt toti foarte naturali. Oricum, la repetitii am urmarit mai mult ca ei sa se impace bine unii cu ceilalti si sa se deschida fata de mine. Mai urmaream si conflictul cu adultii. De exemplu o data am fost cu totii la McDonalds’, unde ei au fumat, desi nu era voie. A venit un gardian sa ne faca observatie si situatia i-a ajutat mult sa inteleaga ce se intampla in film. Pentru ei, gardianul era de fapt Adultul, adica gardianul de inchisoare, educatorii de la centrele de plasament si asa mai departe.

Le-am pus filme, Kids al lui Larry Clark, cred ca si Funny Games al lui Haneke le-am pus, si erau destul de socati de ce se intampla acolo. Intr-o scena din Gummo (in regia americanului Harmony Korine, care in 1997, anul aparitiei filmului, avea doar 20 de ani - n.r.) erau si doua pustoaice cu o traire sexuala destul de intensa si asta i-a interesat foarte mult. Sar putin la secventa cu Cerasela in apa, din O zi buna de plaja (in care Mimi, prostituata interpretata de Cerasela Iosifescu, este pipaita de cei trei pusti - n.r.): ei stiau de secventa aia si de-abia asteptau s-o faca, asa ca am lasat-o printre ultimele. Tot timpul ma bateau la cap: "hai, cand filmam scena aia?", "nu stiu", le ziceam, "maine, maine cred c-o filmam". Scena aia i-a preocupat foarte mult si o tot amanam, ei de-abia asteptau. Cerasela i-a si ajutat foarte mult si m-a ajutat si pe mine foarte mult in relatia cu ei. Revenind la filmari, au fost zile in care mergea totul repede, altele in care mergea mai incet. Uneori faceam multe duble, de exemplu scena cu "Va declar sot si sotie" am facut multe duble, cu schimbari de stare, cu discutii intre duble, explicatii si-asa mai departe. Pe-asta am filmat-o in ultima zi din cinci si Florin deja se obisnuise cu sistemul, adica lucram o dubla si apoi incercam sa facem lucruri in plus, ca niste actori profesionisti, desi in majoritatea datilor prima sau a doua dubla erau cele mai bune, cele mai naturale.

Alta tehnica era sa "fur" cadrele. E un cadru dupa ce soferul este lasat in apa, o panoramare de pe Florin pe ceilalti doi si sofer, dupa care taiat si prim-plan pe Florin, in care el se uita spre mare. Ala e un cadru aproape "furat". Filmasem mult in apa si, desi era iunie, era foarte-foarte frig, apa rece si Florin aproape plangea de frig, era foarte incrancenat cumva. Am zis sa mergem pe plaja sa se incalzeasca, pentru ca terminaseram cadrul respectiv, si apoi m-am gandit mai bine, l-am bagat din nou in apa si am facut prim-planul. A functionat foarte bine pentru momentul acela si a anticipat cumva cum o sa filmam in continuare. Asa si trebuia si procedat, trebuia sa fii foarte atent la ei, sa vezi incontinuu ce fac si sa-i pacalesti cumva ca sa iasa totul bine. Oricum, au fost tratati ca niste adevarati actori.

Ca personalitate erau diferiti. Pe de o parte Florin se lua de toate fetele de pe platou, pe de alta parte se certa cu Okan, se ghemuia intr-un colt in masina si incepea sa planga. A fost foarte frumos de lucrat cu ei, pe moment te scoteau din sarite, apoi iar era foarte bine si tot asa...

Crezi ca i-a ajutat cumva faptul ca au jucat in O zi buna de plaja? Crezi ca filmul i-a ajutat in vreun fel sa inteleaga altfel modul in care se raporteaza la ceilalti?
Chiar daca cred ca o terapie de genul acesta ar functiona, eu nu cred ca un singur film, un scurtmetraj poate sa-i schimbe, eu cred ca pentru ei filmul a fost mai degraba o vacanta la mare, ca acum poate doar Florin simte vreun efect pozitiv. Cei de la inchisoare vor sa-l duca la scoala de arte, este o mica vedeta acolo. Poate mai degraba din punctul asta de vedere, extrem de practic si extrem de imediat, l-a ajutat filmul. Dar din punct de vedere personal, interior, cred ca secretul sta in alta parte. Eu le-am oferit ceea ce-i ofer si unui actor: bani, aparitie, plus aceasta vacanta la mare. In schimb am asteptat de la ei exact ce astept si de la un actor. Asta a fost raportul nostru, iar scopul meu nu a fost sa-i ajut. Cred ca ajutorul ar trebui sa vina din cu totul alta parte, ar trebui sa aiba parte de-o atitudine diferita din partea oamenilor. Florin, de exemplu, o sa iasa din inchisoare peste un an, si ma intreb ce sanse o sa i se dea atunci. Si ma refer la atitudinea celorlalti fata de el. Sistemul se schimba intr-adevar spre bine, dar nu cred ca dupa o sa aiba vreo sansa. Am intalnit o multime de copii de 14, 15, 16 ani din inchisori si centre de plasament, care stau acolo ani la rand si apoi ies apoi fara nimic. Nu cred ca au vreo sansa, iar solutia sta in alta parte, nu in faptul ca au jucat intr-un film, ci in oamenii care se ocupa de ei dupa ce ies, in atitudinea fata de ei si asa mai departe.

Care a fost reactia lor cand au auzit ca ai luat Ursul de Aur?
Despre Florin nu stiu, de el aud cumva indirect, fiind inchis. Cu ceilalti doi m-am intalnit: George era obsedat sa-i dau DVD-ul sa i-l arate prietenei lui, iar Okan nu prea parea sa-i pese, avea alte probleme, lucreaza acum la o spalatorie si acolo nimeni nu s-ar purta cu el altfel din cauza asta. Nici nu cred ca le spune colegilor lui de film. Eu as vrea tare mult ca ei sa aiba de castigat dupa acest film, sa se simta mai bine. Si asta pentru ca intr-adevar cred ca nu li se acorda sanse. Avantaje are mai mult Florin, pentru ca traieste intr-un mediu in care fiecare avantaj conteaza, dar tot despre lucruri practice este vorba. Mama lui era foarte suparata dupa sentinta, de exemplu, nu mai voia sa auda de el, nu mai voia sa-l viziteze. Asta insemna ca nu-i mai aducea tigari, iar tigarile sunt bani in inchisoare, dai n-ai tigari nu esti nimeni, si-asa mai departe. Acum poate ca lucrurile stau mai bine, dupa ce am castigat Ursul, dar avantajele sunt in primul rand practice. Pana la urma eu sunt constient ca ei sunt vedetele filmului si din punctul asta de vedere as vrea sa se vada. Pana la urma povestea cu inchisoarea si centrele de plasament sunt niste carlige mediatice si nu despre asta e vorba. Este vorba despre ei copii, despre ei actori, si de-asta as vrea ca lumea sa-i vada, sa auda de ei. E cineva de la TVR Craiova care vrea sa faca un reportaj despre copiii din inchisori si m-a sunat sa vorbim despre Florin, dar nu stiu din ce punct de vedere vor sa faca materialul, probabil se vor concentra pe inchisoare si nu pe film.