"Paris"

[Pitbull]

"Paris" - Pãdurea ºi copãceii
A trãi sau a nu trãi?

A face un film despre Paris e previzibil de tentant, iar riscurile de a cãdea în prolixitate exhaustivã sau, dimpotrivã, schematism steril, nu sunt decât douã extreme al întregului spectru asumat inerent printr-un asemenea demers. Conºtient de problemele de acest gen asociate prin excelenþã cu proiectul, chiar înainte ca primele sale intenþii concrete sã înceapã a se contura, Cédric Klapisch a abordat din start portretul faimosului oraº dintr-o perspectivã cât se poate de parþialã (printre altele, intitulându-ºi-l provizoriu "Portret efemer al unui oraº etern"). Finalmente, formula aleasã a fost inspiratã ºi ofertantã: ce devine, ce înseamnã, ce este Parisul, când îl privim prin ochii unui numãr de oameni mãrunþi ºi disparaþi, ale cãror destine se întretaie prin interstiþiile - ºi mai ales intersecþiile - lui (una dintre temele filmului: autorul îºi priveºte oraºul ºi din unghiul intersecþiilor sale, ºi ca pe o unicã, imensã, inepuizabilã rãspântie - de strãzi, de drumuri, de cãi, de vieþi, de destine...)
De aici, însã, încep sã se formuleze noi pericole - iar cel mai acut prezent în film este reprezentativitatea potenþialã (nu la modul imediat ºi declarativ, desigur, ci prin mãsura în care galeria umanã aleasã poate oferi un sistem de deschideri cu adevãrat complementare, care sã întregeascã un portret relativ complet, în datele sale principale). Concret, ar fi fost didactic ºi simplist sã se aleagã arhetipuri urbane (un muncitor la strãzi, un taximetrist, un doctor, un chiriaº, un poliþist, un consilier de primãrie, un demnitar, etc...) - însã chiar ºi alegând tipuri umane insolite ºi particulare, se impunea ca acestea sã determine anumite axe de incidenþã asupra oraºului, care la rândul lor sã ducã la un portret recognoscibil ºi, mai ales, semnificativ (oricât de liniar sau chiar pointilist ar fi fost). ªi, din pãcate, de aici de revendicã una dintre principalele limite ale filmului: inefabilul parizian pe care-l transmite e accesibil în primul rând cunoscãtorilor; pentru un strãin, universul urban prezentat rãmâne amorf ºi lipsit de mister - neîmplinire cu atât mai gravã, cu cât tocmai acest mister aparte constituia una dintre principalele motivaþii ale lui Klapisch: "este un oraº unde te poþi rãtãci ºi ador lucrul ãsta. Poate cã asta îmi place la Paris (...) faptul cã existã atâtea locuri ºi cã este inepuizabil..." Nu pretindeam sã fi apãrut musai Luvrul, Tuileriile sau Arcul de Triumf (în fond, e o frescã a Parisului ca stare, la un nivel de fond, nu ca panoramã de cãreþi poºtale ilustrate), dar aº fi vrut sã nu mã lase indiferent dacã acþiunea curge prin Paris, sau prin Londra, Barcelona, ori Sankt Petersburg (trei dintre oraºele regãsite cel mai recent în filmografia autorului).
Discutabil este ºi pretextul gãsit pentru a lansa povestea: un dansator cardiac (Pierre - Romain Duris), aflat în aºteptarea unui transplant de inimã obligatoriu, dar cu numai 40% ºanse de reuºitã - pentru care iminenþa posibilului sfârºit ar determina epifania unui nou mod de a vedea realitatea imediatã. Banalitatea acestui germene dramaturgic e vãditã (ºi nu numai prin monumentalul precedent creat de Kurosawa în "Ikiru"), dar resursele sale rãmân inepuizabile, cu condiþia de a ºti sã le exploatezi într-un mod inventiv ºi original. Din pãcate, mutaþia afectivã ºi de mentalitate suferitã de Pierre, cu toate implicaþiile ei de fond, rãmâne explicitã, anecdoticã ºi schematicã, funcþionând mai mult în planul consecuþiei, decât în cel al cauzalitãþii (una dintre principalele capcane ale scenaristicii). Tensiunile dramei lui determinã consecinþe faptice printre personajele din jur, care ulterior se dezvoltã în evantai, pe parcursul unei întregi reþele de relaþii. Firesc, creator - dar insuficient.
Din fericire, toate aceste personaje care constituie, prin stratul lor uman, fondul de bazã al filmului (ºi principalul sãu punct de interes), sunt interesante, inedite ºi angajante - ceea ce prilejuieºte apariþia unei serii întreg de bijuterii la nivel imediat: situaþii de viaþã interesante, secvenþe admirabil construite, un realism sclipitor ºi un umor scãpãrãtor (mi-au rãmas la suflet: relaþia antamatã prin S.M.S.-uri între profesor ºi studentã, ticurile brutãresei, momentele de adevãr ale celor trei copii în raport cu Crãciunul, formaþia crailor tomnatici din cârciumã, ºi multe altele). Necazul e cã evoluþiile numeroaselor destine sunt insuficient de substanþiale pentru a se converti în povestiri dramatice, iar tangenþele, fricþiunile ºi coliziunile dintre ele nu reuºesc sã dezvolte tensiunile potenþiale existente - ca la Iñárritu, de exemplu (actualul maestru al acestui tip de construcþie, pe care o duce la un nivel de stress aproape insuportabil, chiar ºi peste timp - atât în "Amores Perros", cât ºi în "Babel", unele conjuncþii se realizau între evenimente nesimultane). Klapisch îºi lasã personajele duse de fluxurile lente ale propriilor lor vieþi, scurtcircuitate la joasã tensiune ºi, adesea, întâlnindu-se doar prin magazine ºi staþii de autobuz, unde se observã de la distanþã fãrã sã ºtie cã, pe undeva, vieþile lor se ating - numai noi ºtim asta, dar nu ne încãlzeºte cu nimic. Una dintre cele mai semnificative secvenþe în acest sens este cea în care un personaj, urcat pe platforma Turnului Eiffel, scruteazã împrejurimile cu luneta, pentru a vedea la un moment dat cum altul, de pe terasa turnului Montparnasse, împrãºtie peste Paris o urnã cu cenuºã. Imaginea este splendid filmatã de Christophe Beaucame, ºi plinã de sensuri - dar nedrept de parþial încãrcatã în planul construcþiei (ce distanþã, faþã de acel antologic "dialog al surzilor" între clopotniþele din "L'Avventura" lui Antonioni...!)
E adevãrat cã autorul, pe deplin conºtient de specificul spleen parizian, îºi face din el un argument central - dar, din nefericire, fãrã a reuºi sã depãºeascã fatidica barierã a imperativului "despre plictisealã, fãrã a fi plicticos" (materie în care, din nou, a excelat acelaºi Antonioni, cu inegalabilul sãu "Blowup"). Pe întinderi mai limitate, lucrurile s-ar fi putut aºeza mai echilibrat (deºi filmul devine trenant încã din prima ritmemã - în mãsura în care putem vorbi despre aceste macro-unitãþi dramaturgice într-o asemenea structurã epicã, articulatã pe cu totul alte coordonate) - dar la douã ore ºi zece minute, de la un punct lentoarea devine de-a dreptul iritantã.
Cred cã una dintre cauze este acea marcã de subiectivism intelectual fatalã atâtor demersuri susþinute insuficient în raport cu propriile lor ambiþii (în timp ce mã uitam, parcã l-aº fi ºi auzit pe Klapisch cu o doctã pledoarie pro domo - pentru ca, dupã film, s-o gãsesc întru totul în interviul din caietul de presã!), pe care am întâlnit-o cel mai recent la Schnabel, cu «Le Scaphandre et le papillon» (ca sã nu mai vorbim de dinozaurii românaºi, cu fumurile lor!): exagerat de implicat în propria sa viziune, autorul nu mai reuºeºte s-o vadã ºi prin ochii spectatorilor. În cazul de faþã, cel care are de suferit este însuºi... Parisul - pe care Klapisch îl pierde ca pe o pãdure printre copaci (sau, datã fiind aplecarea sa deliberatã asupra oamenilor de rând, copãcei)...

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 noiembrie, h. 01:30-02:47
Bucureºti (România)